Gulliveri in tarile piticilor
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura controversei » dosar
Autor: Catalin Dorsan
Candva, maslinele erau considerate „mancarea saracului“. Care credeti ca sunt, in momentul de fata, „noile masline“? Avem in vedere nu numai (categorii de) produse materiale, ci si programe culturale, spirituale etc.
E.g. Cat de ieftina este credinta? Cat de ieftina este informarea? Etc.
In ce masura, in termeni de pragmatica a discursului (nu de pragmatism cotidian), conceptul de „ieftin“ este rau famat?
Ce sensuri mai are constructia „ieftin si bun“?
Suntem prea saraci sa ne permitem sa cumparam lucruri ieftine?
Ieftin inseamna, neaparat, de prost-gust, de calitate proasta, kitsch? Scump garanteaza, pe de alta parte, calitatea marfii si confirmarea nivelului de asteptare?
Riscam sa ne inecam, ca piata de desfacere (economica, ideologica, a bunurilor culturale) aflata la interferenta dintre Orient si Occident, intr-o maree de lucruri ieftine? Saraci fiind, suntem condamnati sa ingurgitam, prin buticurile si tarabele noastre, tot ceea ce da pe dinafara/nu intra in pietele vecinilor din Vest? Ieftinul distruge discernamantul?
La nivel politic, avem se pare de-a face cu trecerea (evident, la nivel discurs-imagine: nu discutam in acest exemplu dpdv al „adevarului“ imaginilor) de la pozitivarea austeritatii sociale (a se vedea cazurile Iliescu-Constantinescu, respectiv modestele apartamente proprietate personala din care isi faceau titluri de glorie) la pozitivarea bogatiei explicite (Tariceanu, Becali etc.). Care ar fi posibilele explicatii?
In ce masura notiunea de stanga cultural-politica mai este legata de tensiunea saraci-bogati? Mai are aceasta vreo relevanta, sau stanga s-a orientat catre un sector mai putin irigat economic (drepturile omului, ecologism etc.)?
China sau Germania?
Reprezentanta de firma sau mall?
European Drinks sau Coca-Cola?
Am o prietena foarte buna. Care si-a implinit la un moment dat visul vietii. Unul dintre ele. Sa traiasca in India. Ca profesoara. La o scoala in care invatau copiii vedetelor de la Bollywood.
Cursurile incepeau la sase dimineata, ora la care elevii urmareau de pe un deal bland rasaritul de soare.
In aceeasi localitate, un sofer de taxi traia cu un dolar pe luna. Sub acelasi soare dolofan. Recitind ceea ce tocmai am scris, mi se pare si mie o exagerare. Dar soferul ala chiar atata castiga. Silvana s-a inmuiat, si intr-o oarecare zi i-a lasat bacsis: zece dolari. Leafa pe un an.
Lucrez intr-un muzeu. Implicit, salariul meu este unul derizoriu. Unul despre care sunt mereu intrebat si cum te descurci? Pai, aproape ca soferul indian.
Multi prieteni de-ai mei lucreaza pentru firme particulare. Diferentele esentiale dintre noi sunt banii castigati. Si timpul de care dispunem. Timpul liber. ala care te poate transforma in filosof de cartier. Care iti inlesneste dezvoltarea unui hobby. Care te poate darui celorlalti. Care iti asaza carti in maini, care te tranteste in sali de spectacol. Din punctul asta de vedere, temporal, amicii mei ma invidiaza. Ei robotesc de dimineata pana seara. Fac credite la banci – sunt credibili –, din care isi iau case si masini. Apoi incep sa tremure pentru locul de munca, fara de care nu isi pot plati dobanzile. In rest, ei beau Heineken, in timp ce eu galgai Skol. Mananca Toblerone, iar eu rontai Poiana. Se duc la filme in Mall, acolo unde poti molfai in voie floricele si poti bea Cola cu paiul. Eu ma duc pe Bulevard. Si isi fac concediul estival in Cipru.
Acum doua luni l-am insotit pe Cosmin Manolache in Republica Moldova. La Chisinau. Se lansa numarul Secolului XXI, de care se ocupase. Cel despre scriitorii basarabeni. Am avut cu mine doua milioane de lei vechi. Si mi-a tot tatait fundul de frica faptului ca nu ma voi descurca cu banii astia. Ca n-o sa-mi ajunga.
Cosmin incerca sa ma potoleasca. Mai fusese la Chisinau, asa ca stia despre ce vorbeste. Dar nu-mi venea sa-l cred. Bai, nici nu-ti dai seama ce este acolo! N-o sa ai nicio problema. Totul este foarte ieftin. Si sa vezi ce haleala au prin restaurante! Cu o suta de mii mananci si bei, de nici nu-ti inchipui. Numai chestii misto.
Am ajuns. Si in plimbarile noastre am aterizat, intr-o dupa-amiaza, la muzeul lor national. La Muzeul lor National. Unul care se dorea pretios. Insa era insailat numai din lucruri ieftine. Nu mai fusesem de mult intr-un loc atat de prafuit. De fragil. Am avut senzatia pe care o ai atunci cand iti vezi puloverul preferat mancat de molii. Pui mana pe el si se destrama ca parul Ilenei Cosanzeana.
Singurul exponat care mi-a atras atentia a fost supraveghetoarea salii Tezaur. Un om. O femeie. Si-am inceput sa o descoasem. Ca ce? Si cum? Castiga treizeci de dolari. Un milion de lei vechi de-ai nostri. Cam asta este salariul mediu in Moldova. Asadar, aveam in buzunare banii pe doua luni ai unui moldovean onest. Cu slujba. Si ii luasem cu mine ca sa-i toc in trei zile. M-a cuprins brusc relaxarea aia, care te invaluie atunci cand ai diaree si ajungi la timp intr-o buda confortabila. ERAM BOGAT!!! Ma simteam ca strainii care o fredoneaza pe Calea Victoriei, nefiind preocupati de locuri sau localuri mai ieftine. Isi permit orice.
Si mi-am permis si eu orice: salate chinezesti, rulouri cu prune uscate, votcile cele mai scumpe, vinurile cele mai gustoase, berile cele mai tari – beri baltice, de unsprezece grade –, icre negre, branzeturi mucegaite. Si chiar partide de tir. Cu pusti cu aer comprimat.