Noua politie politica
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura literara »
Autor: Nicoleta Salcudeanu
Trebuie sa incep cu o autodelatiune. Am semnat si eu o declaratie la Securitate. Fac parte din generatia prezumtivilor copii securisti. Presa da dovada de frivolitate cand expediaza cu atata usuratate (interesata?) aspectul juvenil al delatiunii. Pot, din interiorul vartejului, sa spun ca era un lucru foarte serios. Eram maculati de mici, nu e o gluma, asta da adevarata dimensiune a timpurilor traite.
Din nefericire pentru cei ce vor sa omologheze carentele de talent cu „verticalitatea“ (si era o verticalitate aleatorie) necolaborationista, in literatura nu functioneaza lustratia. Unui scriitor nu-i poti retrage calitatea de scriitor. Singurul CNSAS, in literatura, e mutatia valorilor estetice.
Trebuie sa incep cu o autodelatiune. Am semnat si eu o declaratie la Securitate. Fac parte din generatia prezumtivilor copii securisti. Presa da dovada de frivolitate cand expediaza cu atata usuratate (interesata?) aspectul juvenil al delatiunii. Pot, din interiorul vartejului, sa spun ca era un lucru foarte serios. Eram maculati de mici, nu e o gluma, asta da adevarata dimensiune a timpurilor traite.
Povestea mea, pe scurt. Eram in clasa a XI-a. De liceul nostru raspundea maiorul Pocan, il cunostea toata scoala. Pentru cine nu stie, desi de profil umanist fiind, aveam ore de practica la atelier, pe langa muncile si zilele campului. Eu lucram - da! - la atelierul de tamplarie, „executam“ „scaune tip prescolar“. Ei, maistrul-instructor ne mai punea, pe langa ce aveam noi de „executat“, sa pirogravam ratuste pe niste placaje pe care le vindea naiba stie cui, avea bietul om, si el, o „afacere“. Furioasa pe el (imi chemase parintii la scoala pentru o obraznicie reala), le-am spus colegilor, intr-un puseu de revolta infantila, care a si trecut repede, ca o sa-l parasc la directiune pentru „afacerea ratustelor“. Niste urechi au auzit. Aveam cel putin doi informatori intre colegi, ma prevenisera cu mult timp in urma sa nu vorbesc verzi si uscate de fata cu ei; fusesera santajati, asa nimerisera acolo, imi povestisera si cum; urat. Cel putin doi informatori spuneam, fiindca un al treilea m-a turnat cu ratustele, unul nestiut. Primii doi imi erau cei mai buni prieteni. imi amintesc ca, uneori, intra secretara in clasa si chema pe cate unul. Deja stiam toti despre ce este vorba: securistul scolii ii chema pe informatori sau neinformatori, in rastimpuri, pe rand. Dirigintele sa nu fi stiut?! Cert e ca nu se mira cand intra secretara, nu intreba nimic. Colega mea de banca era unul din prietenii informatori, celalat (fiu de puscarias politic) statea in fata mea. A venit si randul meu: secretara ma cheama la - unde altundeva - secretariat. Cei doi au apucat sa-mi strecoare: „Nu recunosti nimic, indiferent ce te intreaba, nu semna nimic, n-au ce-ti face!“. Buun. in secretariat, doar maiorul mustacios. Ma roaga sa iau loc - voia sa ma faca sa ma simt importanta. Tertipuri, de! Ma ia pe ocolite: as avea ceva de reclamat, neplaceri cu profesorii? Nnnu - zic. Sunt in relatii excelente cu toti. Dar… - zice - la atelier ai avut ceva conflicte? Pai, zic, asa cum ne mai obraznicim noi, elevii. Apoi bomba, upper-cut-ul: Dar despre „afacerea ratustelor“ ce poti sa spui? Eu: habar n-am de nicio ratusca. Trebuie sa scrii o declaratie - spune. Despre ce? Despre ratuste. Pai, nu stiu nimic despre ele (chiar si acum am dificultati in a deosebi rata de gasca). Trebuie sa scrii. Bine - zic - cum se face asta? imi dicteaza: „Declaratie“, declar pe proprie raspundere… si scrii acolo tot ce stii, apoi semnezi. Si am scris. Am scris asa: „Declar pe proprie raspundere ca nu am nimic de declarat in afacerea ratustelor“. Trebuie sa recunosc ca, in timp ce-i intindeam foaia, tremuram in mine de frica. A privit-o, a tacut si m-a concediat. Asa am semnat eu declaratia la Securitate.
Pe langa comicul exorbitant, ubuesc, al scenei ce mi s-a „pirogravat“ in minte cu atata acuitate, e mai ales valenta maligna, inspaimantatoare, a situatiei. Voiam brusc la mama. Daca prietenii mei informatorii nu m-ar fi prevenit, as fi putut fi intimidata, fraierita ca ei si, de ce nu, as fi devenit eu insami informatoare. Da, as fi putut deveni cu mare usurinta informatoare la Securitate. Ce vreau sa zic e ca nu e nimic eroic in a nu fi fost „soptitor“. Nu m-as putea impaca, Ioan T. Morar o face cu faptul ca din lista miilor de nume „inaintate spre verificare CNSAS, in legatura cu unul singur nu am nicio emotie. Cu numele meu“. Se sparie gandul, d-le fost diriginte Ioan T. Morar, statistic vorbind, cand descoperi ca intr-o clasa de treizeci si ceva de elevi erau cel putin trei informatori. Cruciada copiilor securisti e o tristete. Un cortegiu tare-tare trist. Pe care nu l-ati vazut sau v-ati facut ca nu-l vedeti. Pe care nu ati incercat sa-l opriti ca un altfel de parinte al acestor copii. De-abia daca ati fi facut-o ati fi putut afirma cu sufletul linistit ca doar in privinta unui singur nume nu aveti emotii.
Nu mi-e mai confortabil ca am rezistat. De fapt, n-am rezistat, am scapat pur si simplu. Trecuta binisor prin regimul trecut, am obligatia sa fac cumva ca generatiile mai fragede sa inteleaga ca vremurile n-au fost in alb si negru si ca deconspirada de acum isi are partea ei de abjectie si isterie. Dar si de tristete. Pe langa voci absolut oneste, razbat raguseli de comisari sovietici, tonul civilizat e tulburat de tatisme emfatice tradand dorinta morbida si graba de a se catara pe cadavre, de a le lua locul. insa locul nu ramane gol, nu poate fi pustiit chiar asa. Si-apoi, sa iei locul unui cadavru, e… Jefuitori de morminte sunt, ostasi de ultima linie, ahtiati dupa prada de razboi. Comisari deghizati in inocenti furiosi. Am devenit o colectivitate isterica ce, ranjind, se arata cu degetul ca intr-un travelling fellinian. Faptul ca cineva a ramas nepatat nu euforizeaza, neprihanirea indeobste e discreta. Si, luati de val, uitam ca poate fiecare angajament la Securitate avea in spatele sau o drama. Au fost oameni care si-au rezolvat rafuielile turnand, au fost oameni care s-au facut ca toarna, au fost oameni slabi, au fost oameni puternici, au fost oameni de toate felurile. Sunt oameni. Nu se poate sa ii judeci acum, in alte timpuri, cand e liber la curaj, facand din necolaborare o arma, o piatra. Gandirea maniheica si justitiarismul rudimentar pot deveni o arma de acest fel in mana frustratilor, a resentimentarilor; pot deveni, dar pentru scurta vreme, un blazon, unul perisabil. in lumea literelor pare ca poate tine si de talent, dar nu e chiar asa. Nimeni, niciodata nu ma va convinge ca, daca ii dam in gat pe scriitori, se va schimba canonul, iar axiologia se va da de-a berbeleacul. in politica, justitie, mai stiu eu pe unde, da, se poate face lustratie si chiar trebuie. Din nefericire pentru cei ce vor sa omologheze carentele de talent cu „verticalitatea“ (si era o verticalitate aleatorie) necolaborationista, in literatura nu functioneaza lustratia. Unui scriitor nu-i poti retrage calitatea de scriitor. Singurul CNSAS, in literatura, e mutatia valorilor estetice. Atat. Nu vreau sa stiu daca vreun scriitor pe care il pretuiesc a colaborat sau nu. Iar daca asa ar fi, n-as tine cont de asta. Cat despre cadavrele din dulap, turnatoria nu e singurul dosit si sunt incredintata ca fiecare om de pe pamantul asta are cate unul. Asta nu inseamna ca cei ce au provocat rau altora nu trebuie dati in vileag, sa dea socoteala. Doar sa nu amestecam borcanele. Ingenuitatea afisata e vulgara.
Sa nu uitam ca toate se petreceau intr-un timp sucit, comunismul se infatisa ca un desert, nu se vedea nici capat si nici luminita, nici macar tunelul. Nimic. Eram un popor, nu vegetal, eram un popor de cartite (la propriu si la figurat). Si sunt convinsa ca, daca ar mai fi durat, n-ar fi scapat nimeni de racolare. Poate nici n-a scapat nimeni, intr-un fel mai subtil. De aceea mi-e sila de abjecta deconspirada implantata in lumea literelor, o forma de turnatorie si asta. Cu nimic mai putin vinovata decat turnatoria in sine, cu atat mai mult cu cat neavand aceleasi resorturi dramatice. Abjecta fiindca afiseaza o inocenta fanfaronarda. Inocenta ca politie politica. O noua politie politica.