O rugaciune hedonista
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
Premisa epica pe care se sprijina halucinanta dare de seama despre evolutia mortii, efectele ei asupra fiintei ce urca/ coboara aceasta treapta si asupra celorlalti, puterea suprema a efemeritatii etc. este o crima.
Regret ca nu pot cita la inceputul acestei cronici decat prima si ultima strofa din poemul „An Arundel Tomb“ de Philip Larkin, tratat ca posibila conexiune cu viziunea care se vede prin tesatura epico-descriptiva din „In clipa mortii“. Iata-le: „Side by side, their faced blurred/ The earl and countess lie in stone,/ Their proper habits vaguely shown/ As jointed armour, stiffened pleat,/ And that faint hint of the absurd,/ The little dogs under their feet. (…) Time has transfigured them into-Untruth. The stone fidelity/ They hardly meant has come to be/ Their final blazon and to prove/ Our almost secret almost true: What will survive of us is love.“ Greu de contrazis ideea ca, si in recentul tradus roman al britanicului Jim Crace, secretul „aproape adevarat“ este supravietuirea iubirii. Cat despre „transfigurarea in neadevar“, este exact solul palpabil pe care creste naratiunea in mai multi timpi din romanul „In clipa mortii“ (Being Dead), publicat in 1999, cartea anului in topul New York Times in 2000, garnisita cu premiile cele mai importante din spatiul anglo-american. In versiunea in limba romana, stranietatea si forta acestei scriituri zgarcite cu dimensiunile i se datoreaza lui Radu Paraschivescu, un stilist desavarsit.
O treapta
Jim Crace, recunoscut critic la fiecare carte publicata, dar cu faima neconsolidata peste Ocean, spunea ca materialul acestui roman este, de fapt, ceea ce nu a intrat in „Quarantine“, mai vechiul sau roman, focalizat pe cele 40 de zile pe care Iisus Hristos le petrece in desert. Detaliul furnizat de autor nu e tocmai util pentru cititor, caci continutul lui real ii este cunoscut numai emitentului. Premisa epica pe care se sprijina halucinanta dare de seama despre evolutia mortii, efectele ei asupra fiintei ce urca/ coboara aceasta treapta si asupra celorlalti, puterea suprema a efemeritatii etc. este o crima. Celice si Joseph, profesori de zoologie trecuti de prima maturitate, isi gasesc moartea in locul in care ii gasise dragostea cu treizeci de ani in urma, in dunele de sare de la Baritone Bay. Moartea vine de la un criminal infometat si, curmand un act erotic in desfasurare, eternizeaza o stare. Si „rugaciunea“ cere acelasi lucru: „Fie ca nimeni sa nu ridice mana lui de pe piciorul ei. Fie ca tunetul sa nu-si dreaga vreodata vocea. Tineti la distanta sunetul si lumina, acesti gemeni razboinici. Exista o pajiste care desparte poarta inghetata a mortii de abisul darapanat de dincolo de ea, o pajiste pe care stau intinsi Joseph si Celice, avand sub cap lumina soarelui si iarba, tinuti in loc numai de varful degetului lui.“
Fara sa recurga la madlene proustine, romancierul manevreaza timpii flexibili al naratiunii inainte si inapoi, lucrand fara menajamente la apologia directa a lui carpe diem. Prin lentila lui hedonista vede lipsa de orizont a disparitiei si a disolutiei, zadarnicia eternitatii si forta lui Eros. Pentru cuplul ce se descompune intr-un loc simbolic, exista o singura salvare simbolica: scuturatura (quivering). Ritul de trecere le poate deschide celor doi calea spre „continuitate“. Din descrierea ce se intinde in prima parte a romanului se vede superstitiosul Jim Crace, pe care nu il insoteste vreun sentimental fara control. Nici urma de sentimentalism in „In clipa mortii“. Detasarea reflexiva, dar numai atat cat sa nu transforme romanul intr-un ieftin sau scump manual de intelepciune, este atitudinea – „filozofica“, artistica, deci si stilistica – datorita careia prozatorul britanic nu da gres. Ei i se datoreaza si puterea de a vedea de cine nu se poate desparti materia palpabila a realului. Paginile pe care le ocupa descrierea scuturaturii o dovedesc: „O scuturatura trebuia sa cutremure casa din temelii, se spunea. Trebuia sa-i tina treji pe vecini. Trebuia sa se auda ca o mie de ciori care ciocaneau in acoperis. (…) vecinii si rudele ar fi depanat amintiri despre cei morti. (…) Amintirile lor, expuse curgerii inverse a timpului scuturaturii, in care regretele se transforma in planuri, resentimentele in iubire, iar experienta in speranta ar fi intors clepsidra vietii impartasite de Celice si Joseph si ar fi facut nisipul sa curga in sens invers. Cand nordul devine sud, ei bine, atunci mortii se ridica, se dau jos din pat, intineresc si nu le mai pasa de moarte. Pielea li se intinde, parul li se indeseste si ajunge neted ca al pisicilor de noapte, loviturile si vanataile se retrag. Ranile se inchid. (…) Scuturaturile erau invieri ale mortilor.“
Cata luciditate, atata forta
Puse sub un mult apreciat focus naturalist, necrutator cu cititorul, primele sase zile de dupa uciderea cuplului de zoologi sunt materia care prinde viata sub condeiul lui Jim Crace. Staticul devine dinamic, corpul inert devine teritoriul unor schimbari spectaculoase, fondul unei cromatici in miscare, aratandu-se, mai relevant decat oricand, ca rotita insignifianta unui mecanism-invariant.
Viziunea evident atee ce conduce miscarile romancierului prelucreaza materialul intr-o singura directie, nelasand-i cititorului spatii goale pe care sa le umple. Prozatorul britanic, pe care il cunoasteti, poate, din „Camara diavolului“, carte pe care o considera „roman cumulativ“, recent tradusa in romaneste, interpreteaza propriul lui material romanesc, livrand astfel un obiect deja impachetat, oferindu-le hermeneutilor farmec poetic si viziune transparenta, in loc de posibilitatea de a-si exercita atributia de baza. A nu se intelege cumva ca Jim Crace scrie redundant, previzibil sau sententios! Prozatorul joaca pe o voce constanta in acest roman. Imagistica abundenta ce reda continua descompunere nu poarta o intelepciune sobra, nu este incarcata cu demonstrativism, desi ii serveste unei teme cat se poate de grave, cat se poate de „filozofice“. Efectul ei este garantat: „Privite mai de-aproape, trupurile lui Joseph si Celice erau decorate cu motive si culori pe care Peste n-ar fi putut nicicand sa le imite. Un filigran de vinisoare cafenii ca pinii, care dadea pielii o tenta arborescenta. O gradina de basici in floare, cu corole rosii, bombate, si ovare galbene, in nuanta trandafirilor de stanca. Iar in cavernele mai calde, pulsand – sub coasta, sub piele, sub scalp – nuantele de albastru, rosu si verde tipator ale oaselor strivite, puhave. Erau prea putrezite trupurile si mult prea rancede ca sa mai atraga vreun pescarus sau vreun crab. Fusesera cedate altor clase, increngaturi sau specii, pana ajunsesera la cei mai parliti meseni, o adunatura stangace: larvele, tesatoarele si miriapozii (…)“
Mobilitatea prozatorului este evidenta si in acel segment al romanului care o urmareste pe Syl, fiica rebela a celor doi savanti, plecand in cautarea acestora. Un alt fel de quest, cu incarcatura simbolica atasata: descoperirea fiintelor reale ale propriilor parinti. Suna oarecum a old story, dar nu este deloc. Pe-asta n-o stiti.
Date fiind cruda luciditate care il insoteste, inclusiv in episoadele cautarii la morga, dimensiunea naturalista ce filtreaza materia, utilizarea partii ca intreg, o anume precizie a imaginatiei, daca se poate spune asa, Jim Crace ne poate parea un realist de plasat undeva in eterogenul „nou realism“. Puterea „hipnotica“ a acestei scriituri, asa cum a simtit-o un prozator de calibrul lui Updike, este efectul unei maturitati depline, pe care cititorul il poate primi la fel de bine din versiunea in limba romana, al carei co-autor este traducatorul. Nelinistea sau, dimpotriva, resemnarea pe care o provoaca persista dupa ce am inchis cartea, insotita, poate, de acel „aproape adevarat“ din poemul lui Philip Larkin. Ei ii urmeaza asteptarea si de dorinta de a-i citi celelalte proze.