Asupra ortografiei in critica romaneasca tanara
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Simplul fapt al aparitiei volumelor in colectia de la Polirom o scuteste de orice forma de suspiciune critica. La adapostul certitudinilor girate de publicitate si de tiraj, comentatoarea se transforma intr-o veritabila Alice in tara „copertilor semi-glossy“, dupa cum ii place sa spuna.
Una dintre cele mai persistente fantasme ale criticii literare vizeaza asa-numita „disectie pe viu“. Nu exista niciun critic important care sa nu se viseze, cel putin o data in viata, chirurg. Doua sunt caracteristicile care ingemaneaza, macar in planul discursului, cele doua indeletniciri: aceea de a transa cat mai exact, dar si aceea de a lucra pe o materie vie, palpabila, in plina evolutie.
O asemenea operatie sur le vif isi propune si Cristina Cheveresan in volumul „Apocalipse vesele si triste“ si as spune ca, in cazul ei, metafora medicala e cum nu se poate mai nimerita: un studiu asupra „generatiei 2000 ca intreg“ legitimeaza perfect o asemenea formula. Numai ca orice chirurg inchipuit e, neaparat, mai mult decat un critic literar, pentru ca trebuie sa fie, pe de o parte, un bun diagnostician, care sa faca distinctia intre multiplele simptomuri, iar pe de alta parte, un critic de intampinare lucid si exigent, care sa inlature din mers organele bolnave ale literaturii. S-o luam, asadar, pe rand:
De ce nu e Cristina Cheveresan un teoretician literar
Atunci cand isi sufleca mainile pentru disectie, autoarea nu opereaza pe materia literara, ci pe diagnosticele celorlalti medici. Primul capitol al cartii, o sinteza de peste 50 de pagini cu un titlu bombastic, „(De) generatia diferentei sau generatia electrosoc“, nu este atat o analiza a prozei recente, cat un mixaj al celor mai importante cronici din ultimii ani despre fenomen. Retetele de lectura pe care le preia de la Simona Sora, Tania Radu, Paul Cernat, Marius Chivu, Florina Pirjol sau Marius Mihet sunt urmarite cu evlavie de autoare. De fapt, e ciudat cum, tocmai acolo unde ar fi avut ocazia sa renunte la bibliografie si la referintele de autoritate, Cristina Cheveresan simte nevoia sa apeleze mereu la avizul celorlalti. Imaginea unui douamiism studiat cu anexe bibliografice e aproape amuzanta.
Nu mai putin ridicola e si intentia principala a cartii, aceea de a impune colectii de edituri drept curente literare unitare si originale. Daca autoarea ar fi optat sa-si stranga in volum doar cronici la carti publicate in colectiile Ego.Proza, respectiv Ego.Grafii, n-am fi putut-o acuza decat, eventual, de un ciudat fetis editorial. In momentul in care incearca sa legitimeze cele doua etichete publicitare drept concepte literare, insa, problema devine „groasa“, cum se spune. Confuziile care decurg din aceasta strutocamila teoretica sunt multiple. In primul rand, e vorba de reducerea unei generatii literare la productia unei singure edituri. Sunt de acord ca proza tanara e, intr-un anumit sens, o „inventie“ si o investitie importanta a Poliromului, insa nu vad de ce am exclude, din aceasta cauza, prozatori publicati la Aula („Pizdetul“ lui Vaculovski „bate“ la capitolul vechime romanele lui Schiop, Baetica), Humanitas sau chiar Est, unde apare „Bagaul“ Ioanei Bradea – piesa de neocolit in peisajul prozei actuale. In al doilea rand, numai prin simplificari grosolane poti ajunge la concluzia ca Ego.Proza ar constitui un sector literar omogen. Intre scriitura mediocra a lui Ionut Chiva sau a Ioanei Baetica si cea rafinata a lui Filip Florian – Sorin Stoica nu e doar o diferenta de grad, ci una de formula – si de axiologie.
Daca, pentru ca autoarea lucreaza pe cartile unor debutanti, Ego.Proza ca specie literara „inedita“ mai merge (taras-grapis), cu Ego.Grafiile care ar inova genul memorialistic, e ceva mai dificil. Si de zece ori mai ridicol. „Pana in 2002, ideea (s.m., A.G.) de Ego.Grafie nu exista“, noteaza moasa unui nou concept literar, vorbind nu numai de „fascinatia indubitabila“ a Ego.Grafiilor, ci si de o fauna literara cu totul noua. In viziunea autoarei, Nicolae Manolescu, Gabriela Melinescu, Livius Ciocarlie sau Matei Calinescu s-au costumat peste noapte in Ego.Grafi de marca (a se citi brand ), numai buni de plasat in vitrina Poliromului. Manolescu, seful incontestabil al Ego.Grafilor, este, ne anunta autoarea, un „personaj cu nimic mai putin emblematic al criticii literare de specialitate din tara“ (pe langa ca e reprezentativ, asadar, pentru colectia poliromica). „Cititul si scrisul“ doar pare ca ar continua formula din „Teme“, caci, intrata in teritoriul Ego.Grafiilor, scriitura manolesciana sufera o transformare de proportii. Aterizarea in colectia editurii echivaleaza cu un adevarat botez ritualic, de nu chiar cu un debut in toata regula, fapt pe care autoarea nu uita sa-l mentioneze la inceputul fiecarei cronici. Augustin Buzura, de pilda, „soseste in colectia Ego.Grafica de la Polirom in vara tarzie a anului 2004“, iar Nicolae Breban nu pregeta sa se inscrie si el „in binecunoscutul pluton“.
De ce nu e Cristina Cheveresan un cronicar literar
Adevarul e ca, discutand in exclusivitate cartile unei edituri mari, Cristina Cheveresan nu mai trebuie sa se comporte ca un critic de intampinare, scapand de calvarul si de responsabilitatea valorizarii. Simplul fapt al aparitiei volumelor in colectia de la Polirom o scuteste de orice forma de suspiciune critica. La adapostul certitudinilor girate de publicitate si de tiraj, comentatoarea se transforma intr-o veritabila Alice in tara „copertilor semi-glossy“, dupa cum ii place sa spuna. Si autoarea gaseste, de altfel, nenumarate formule de a-si alinta colectia preferata, ba transformand-o, dupa cum am vazut, intr-un concept literar, ba atasandu-i floricele stilistice precum „remarcabila“, „stilata colectie in sepia“, „eticheta perfect adecvata“, sau, de ce nu, „declaratie de independenta a spiritului, intr-un act de curaj editorial menit sa sfideze nepasarea colectiva si nebunia comerciala atotcuprinzatoare“. Judecatile de valoare sunt plasate la inceputul cronicilor (nu in final, dupa un rodaj argumentativ) si ele nu se exercita asupra cartii, ci asupra marcii. Tot ce-i mai ramane de facut autoarei e sa demonstreze ca produsul isi merita pe deplin apartenenta la brand-ul respectiv. Mai degraba decat un cronicar literar de vocatie, „Apocalipse vesele si triste“ consacra un bun critic al copertilor, pentru care literatura e un incantator prilej de cochetarie.
De altfel, si stilul critic practicat mimeaza alura trendy a formulelor poliromice, semn ca, spirit idealist, autoarea vizeaza la acel taram pur al limbajului critic unde sloganul publicitar paleste frontal ideea si se transforma in expresie memorabila. Iata cateva dintre titlurile cronicilor, printre singurele pasaje cu adevarat stilizate din carte: „(Ni)micutisme“, „Vesti din (i)realitate „, „Auto-caligrafii“, „(Instantan)EU“ etc. Si n-ar fi nici o problema cu stratul de fard aplicat limbajului critic, daca acesta nu s-ar transforma intr-o masca metaforica dincolo de care cu greu mai poti ghici vreun sens: „gheena clocotind in pragul imploziei“, „va agata alte romane-nori intre dedesubt si inalt“, „impactul de sub centura se muleaza perfect pe traditia fracturista a ostentatiei si a excesului“, „senzationalism aproape canibalic“ etc. Si aici, ma vad nevoit sa intrerup discutia asupra scriiturii autoarei, pentru a trece la nivelul urmator (de fapt, inferior):
De ce nu poate fi Cristina Cheveresan un scriitor de limba romana
Daca am conchis ca autoarea nu e nici teoretician, nici critic de intampinare, sa mai incercam o data, acordandu-i prezumtia de scriitor corect in limba romana. Desi l-am lasat la urma, acest aspect e, probabil, cel mai descalificant si le afecteaza pe toate celelalte. E aproape penibil sa mai cauti, in „Apocalipse vesele si triste“ (chiar, ce va spune titlul?) teoretizari sau judecati critice, din moment ce o ceata stilistica groasa se lasa asupra intregii scriituri. Stangacia cu care Cristina Cheveresan isi concepe frazele naste veritabili mutanti ai exprimarii. Citez aproape la intamplare: „anti-eroii din «69» ramanand niste sinucigasi incrancenati ai fiecarei clipe, lasand cu limba de morti succesive istoria propriilor rataciri“. S-ar putea face, cred, un studiu de stilistica pe invers a felului in care disfunctiile de limbaj nasc grave confuzii de gandire. Tautologica, fraza Cristinei Cheveresan are aspectul unui „sarpe ouroboros“ retoric, in care capul si coada logica se imbina la nesfarsit. Ti-e si greu sa identifici ce e twisted (sau la ce nivel) in asemenea formulari: „un caleidoscop de relatii amoroase reflectate in povestirile ce il compun“, „vulnerabilitatea prin boala tragic ilustrata in cartea lui Sorin Stoica si, deopotriva, prin prematurul sau sfarsit“. Practicand aporia ca metoda de interpretare, pleonasmul ca talent si nonsensul ca vocatie critica, autoarea debiteaza perle pe care orice corector la BAC ar vrea sa le stranga in portofoliul propriu: „personajul gaseste criteriile frumusetii la femei inversate“, „criticile radicale – atat in sens pozitiv, cat si in negativ“, „incapacitatea individului profund uman de a deveni insensibil“, „cazuri particulare cu veleitati de unicitate“, „romanul descompune cliseele in elemente componente“ etc. Las, asadar, eventualului cititor socul descoperirii pe cont propriu a multiplelor greseli de ortografie din „Apocalipse vesele si triste“ – ele sunt stanjenitoare si nespectaculoase. Si pentru ca am atins, cu aceasta ultima precizare, nivelul inferior al structurii piramidale in care am infatisat portretul tinerei comentatoare, e timpul sa ma intreb, totusi:
De ce e Cristina Cheveresan un autor
Daca la intrebarile anterioare, raspunsurile puteau fi aproximate logic, in acest caz, ma declar neputincios: habar n-am de ce e Cristina Cheveresan un autor. Simplul fapt al existentei acestei carti intr-o asemenea forma dovedeste ca, nu e nicio rusine in asta, si marile edituri se inseala. Pe cat de promitator si de meritoriu e proiectul unei colectii a Cartii Romanesti de critica literara tanara, pe atat de ratat e acest prim pas. Asteptam, asadar, reparatii grabnice.