Pamantul de mijloc – de la marginea hartii, in dreapta si in jos
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura literara »
Autor: Catalin Sturza
Daca ne luam dupa interviurile acordate de Razvan Radulescu in presa cotidiana si saptamanala, „Teodosie cel mic“ era gata acum cinci ani: intre timp, cartea a fost refuzata de trei edituri inainte sa apara, la sfarsitul anului trecut, la „Polirom“. Citind romanul – care a avut parte, pana acum, numai de cronici favorabile, ca sa nu spun superlative – nu pot decat sa-mi imaginez, cu o anume satisfactie, cum respectivii editori se zgarie, in prezent, pe ochi.
Asteptari si prejudecati
Daca toti cei care au scris despre carte i-au recunoscut si i-au laudat meritele evidente – pe scurt, imaginatie exploziva, poveste captivanta, constructie asezata si echilibrata, mijloace stilistice simple, stapanite cu maturitate, armatura livresca strecurata, foarte discret, pe sub tesatura epica impecabila – e firesc sa ne intrebam cum de atatea edituri au suferit de o atare forma de cecitate critica, deloc benefica nici pentru cresterea brand-ului editorial, nici pentru cifra de afaceri.
Raspunsul ar putea fi: o anume prejudecata a editurilor fata de genul romanului – un fantasy cu bataie spre literatura pentru copii. Ce-i drept, in ultimii ani seriile unor autori fantasy foarte diferiti – de la Tolkien si C. S. Lewis la J. K. Rowling si de la Ursula K. Le Guin la Joseph Delaney si Cristopher Paolini – au invadat piata romaneasca, in trena unui interes comercial stimulat si intretinut, in egala masura, de succesul de librarie al unor titluri devenite, rapid, best-seller-uri in Occident si de succesul de casa al unor filme de la Hollywood. Entuziasmul pentru acest gen, inrudit, in egala masura, cu Science Fiction-ul si cu basmul, e, fara doar si poate, un fenomen pozitiv, chiar daca, la prima vedere, valul de productii fantasy e unul destul de malos: carti naive, pentru copiii care descopera alfabetul stau, in rafturi, alaturi de trilogii aventuroase, pentru adolescenti, si de romane de prima mana, impecabil scrise, cu o problematica filosofica, sociala, etica si chiar teologica incitanta.
Prin urmare, este foarte probabil ca editorii cu care a discutat Razvan Radulescu sa fi anticipat, intr-o clipita, marea gaura neagra in buget cu care s-ar fi ales de pe urma unei carti altoite pe un gen „neserios“ sau sa fi cerut, eventual (cum, de altfel, R.R. declara ca s-a intamplat), prelucrarea si convertirea cartii la un gen cu un succes comercial garantat: literatura pentru copii.
Doua sunt intrebarile care se desprind, mai departe, de aici: ar fi pierdut „Teodosie cel mic“ din farmec si din stralucire daca autorul sau ar fi acceptat separarea apelor si schimbarea macazului, pe linia literaturii pentru copii sau pe cea a unui gen cu o marca limpede, usor de recunoscut? Si, doi, ce fel de pelerina fantasy ii vine cel mai bine cartii – „Teodosie...“ e, cu alte cuvinte, mai aproape de Tolkien, de Rowling, de Robert Ervin Howard (parintele lui Conan Barbarul) sau, poate, de optzecisti si de Mircea Cartarescu?
Carte despre copilarie
Mai intai, ideea simplificarii unei structuri multistratificate, care e, concomitent, romanta de capa si spada si palimpsest livresc, poveste laborios construita si arta de a nu scrie un roman, pariu de maratonist veteran si joc gratuit, care poate fi abandonat in orice moment, „istorie ieroglifica“ (observatia ii apartine lui Andrei Terian) si carte de colorat pare, din capul locului, absurda. Capcana e facila: o carte despre copilarie, care mimeaza, formal, stilul transparent si fluid al povestilor si al romanelor de aventuri, e luata drept o carte pentru copii.
Razvan Radulescu semnaleaza, el insusi, acest pericol, intr-o nota de subsol savuroasa care se prelungeste printr-o povestioara naiva, intitulata „Gandacelul zburator (o poveste pentru cei mici)“, fara nici o legatura cu firul epic al romanului. Nota ar fi urmarea unei dispute cu editorul, care cenzurase un pasaj „care continea descrierea frusta a evisceratorului buco-ano-vacuumatic“ al sadicului Otto din Ottoburg. Editorul acuza „orori, cruzimi intolerabile si chiar pornografii, incompatibile cu o carte care se adreseaza celor mici“. Pana la urma, se ajunge la un armistitiu: „Mi se ingaduie gratios sa pastrez capitolul asa cum e, cu conditia sa inlocuiesc descrierea evisceratorului printr-o scena simpla, nu neaparat legata de povestea lui Teodosie, si care sa fie redactata in cuvinte si imagini pline de puritate, cu un bogat subtext educativ, asa cum se potriveste de fapt unei scrieri destinate «celor mici»“. Evident, povestioara gandacelului zburator e simpla, candida si educativa, insa nu asa cum si-ar fi dorit editorul: gandacelul e o victima a unui vis bovaric, si sfarseste, fara prea multe discutii, in burta unei vrabiute.
Sange, sange, mai mult sange
Romanul nu e setat pe „parental lock“: confruntarile se sfarsesc cu victime, capete si membre ciopartite zboara in stanga si-n dreapta, sangele verde sau rosu galgaie din sute de rani si chiar unii protagonisti, care, pe parcurs, devin tot mai familiari si mai simpatici, sunt transformati, fara regrete, in final, in carne de tun si in victime/eroi ale/ai unei batalii pana la ultimul soldat. Totusi, sangele e, mai degraba, vopseaua subtire si stridenta dintr-un film de actiune sau dintr-un joc pe calculator, figurantii mor, cu mare usurinta, pentru a fi inlocuiti de alte randuri de figuranti, si unele personaje au, chiar, mai multe vieti. Violenta si moartea sunt filtrate prin perceptia copilariei: ele fac parte din realitate, dand, chiar, o anumita savoare acesteia: prima e spectaculoasa si exploziva, iar a doua e indepartata si reversibila.
Binele si raul sunt, iarasi, concepte relative si intersanjabile: personajele rele sunt carismatice si amuzante, in timp ce personajele bune au talentul de a parea, cel putin in ochii micutului Teodosie – mostenitorul tronului, aflat in centrul comploturilor si al luptelor pentru putere, insa nu neaparat al peripetiilor – cicalitoare si plicticoase. Toti eroii sunt, pana la urma, figuri vii, colorate, bine reliefate si fermecatoare, in special prin betesugurile, maniile si stangaciile lor. In spatele mastilor cinice, razboinice, viclene sau bonome se ascund copii mari, care viseaza sa cucereasca sau sa salveze, inarmati cu pioni si cuburi, lumea de pe plansa de carton. Iata-l, de pilda, pe fiorosul Otto, militarist inrait, inventator cu pretentii de genialitate, care hotaraste ca trebuie sa-si aleaga un hobby si se apuca de jucat tenis: „Otto putea fi vazut, pe culoarele castelului, cu o racheta in mana dreapta si cu un manual in stanga, exersand lovituri in gol si bolborosind intr-una: „Se destinde bratul in spate, cu cotul lasat moale, se asteapta mingea cu genunchii in flexiune, se loveste“. Insa tenisul, spre deosebire de schi sau de saritura in lungime, nu poate fi invatat din manuale, astfel ca Otto, la prima sa infatisare pe teren, pierdu patru cutii de mingi in tufisurile din spatele plasei si alerga dupa restul mingilor ramase in teren pana scoase limba“.
Clisee despre basmele moderne
Copilaria inseamna toate aceste lucruri – spectacol, provocare, simulare si reversabilitate a raului – plus cateva parti neplacute, cum ar fi lipsa controlului asupra propriilor hotarari. Teodosie este purtat, in pijamale, de colo-colo, nu pricepe mai nimic din intrigile, ambitiile si comploturile „adultilor“, si este pus, in diverse momente, in fata unor alegeri pe care ii e greu sa le inteleaga. El are, totusi, de doua ori, un rol decisiv in continuarea povestii: prima data, cand poate sa opteze pentru parasirea tronului, caz in care intriga s-ar incheia si, odata cu ea, romanul; si a doua oara, in camera autorului, din lumea realitatii conventionale, cand poate sa aleaga sa iasa, definitiv, din fictiune. Universul copilariei sale nu este, asa cum au aratat alti recenzenti, unul sumbru, plin de semne rele si de amenintari ascunse. Nici finalul – pe care nu am sa comit stangacia de a incerca sa il dezvalui – nu reflecta un gust amar si o pierdere definitiva a inocentei.
Nu cred in teza lui Andrei Terian, care sustine ca Razvan Radulescu mare priveste, cu neputinta si regret, spre Razvan Radulescu mic, in timp ce Teodosie ar fi un alter-ego al celui din urma. R. R. construieste, strat peste strat, povestea; aceasta acopera toate fisurile dintre copilul-protagonist, care asista la intamplari si merge, apoi, fara grija, sa bata mingea in parc, si adultul care se inchide in casa, in fata laptop -ului, si cere prelungiri de termen editorilor. Peripetiile lui Teodosie nu sunt o sursa de suferinte si nostalgii, ci un paliativ.
Desigur, disparitia povestii, invazia realitatii terne si cenusii, moartea imaginatiei sunt locuri comune care se pot regasi in basme moderne precum „Poveste de sfarsit“ a lui Ende. Insa Razvan Radulescu matura pe jos cu locurile comune ale basmelor, incercand sa ofere o versiune upgradata, personalizata si motorizata de bolid narativ inghititor de timp, neuroni, adrenalina si pasiune. „Moartea e singura certitudine pentru eroii fabulosi din Teodosie cel Mic, ca si pentru Lazarescu Dante Remus...“, scrie Bianca Burta-Cernat intr-o cronica din „Observator cultural“, lasandu-se atrasa in cursa destul de evidenta a pozei recenzentului informat: iata, am vazut si filmul al carui scenariu a fost semnat de acelasi autor si nu ma pot abtine sa n-o arat. Putea sa aleaga, insa, un alt pretext, deoarece concluzia nu se potriveste nici filmului si, din fericire, nici cartii.
Cum mai e sa fii copil?
Ceea ce-i reuseste, de minune, lui Razvan Radulescu este recompunerea gustului, a aromelor, intr-un cuvant, a senzatiei copilariei. Lipsa tragicului, perspectiva quasi-inexistenta a mortii (dupa cum am spus, doar spectacol, bulion si cascadorie) pot fi ingrediente ale cocktailului care trezeste aceasta senzatie. Copilul in pijamale, care e trimis, fara voia sa, la culcare si care se strecoara, apoi, afara din asternut, pentru a porni in expeditii emotionante este, desigur, parte a aromei principale. Cofetaria „Lamaita“ si cofetareasa Geta, eclerele si amandinele au, iarasi, o savoare aparte pentru generatiile care au prins cofetariile „de dinainte“. Insa, si fara „Lamaita“, Bucuresti si piata Kogalniceanu – cu alte cuvinte, fara elementele circumstantiale datorate, sa spunem, background-ului biografic al autorului – gustul e acelasi, si senzatia se activeaza, pe tot cuprinsul cartii. Eu as spune ca ingredientul principal este sentimentul de joaca, de siguranta, de libertate fara amenintari si riscuri majore, in ciuda juliturilor si a cucuielor. Plutirea peste poveste, pe spatele gheridemonului de portelan – un element cu rol narativ, care tempereaza si directioneaza fictiunea, dar si un personaj plin de temperament, original si amuzant – alunecarea, ca-n vis, peste un joc „adevarat“, in marime naturala, da farmecul singular al celui de-al doilea roman al lui Razvan Radulescu.
Ludic + fantasy = luve
Ludicul se manifesta nu numai la nivelul scenelor amuzante, al personajelor extravagante si al rasturnarilor de situatie, dar si suprastructural, actionand asupra directiei epice si a constructiei romanului. Jocurile metatextuale (unele obiecte sunt strecurate in poveste prin „efractie literara“; fabula este readusa pe firul cel bun prin interventia lui Teodosie, care patrunde in „lumea reala“ si asaza, la locul sau, gheridemonul de portelan; anumite intamplari sunt citite, in avans, de pe ecranul laptopului din camera autorului etc) submineaza, la o prima vedere, structura fantasy-ului.
Subgenul cu care „Teodosie cel mic“ are cele mai multe elemente in comun ar fi high fantasy-ul (Tolkien, C.S. Lewis, Ursula K. Le Guin etc): cu acesta imparte universul paralel, construit in prelungirea realitatii conventionale – imparatia lui Teodosie – firele epice sofisticate, lungi si intortocheate, lupta dintre personajele care activeaza de partea binelui si fortele parsive, ale raului, prezenta unui erou – Teodosie – in centrul povestii, a carui evolutie este urmarita de-a lungul unor evenimente dramatice, pe o perioada mai indelungata de timp, dar mai ales lumea autonoma, complexa, cu reguli de sine statatoare.
Pe de alta parte, tonul sobru, elegiac, dar si istoria, mitologia si folclorul, si problematica grava – elemente esentiale ale high fantasy-ului – lipsesc din romanul lui Razvan Radulescu. Totusi, „Teodosie cel mic“ nu este o parodie a genului fantasy; corpusculii hibrizi, artificiile postmoderne, migrate pe filiala cenaclului de la Literele bucurestene, coordonat de Mircea Cartarescu, pe care R. R. l-a frecventat si unde se pare ca a si citit fragmente din roman, nu reusesc sa destrame coerenta interna a povestii si sa transforme decorul in butaforie.
Desigur, confruntarile bine-rau sunt pe trei sferturi ludice, au ceva din violenta desenelor animate, si nu sunt, precum se intampla intr-un high fantasy clasic, grave si definitive. Personajele nu se impart in luminoase, admirabile si pline de virtuti vs. tenebroase, detestabile si roase de patimi, ci poarta in ele palete cromatice in tot spectrul curcubeului, cu slabiciuni si excentricitati ilare. De obicei, daca incerci sa faci aceste modificari intr-un basm, sfarsesti prin a strica povestea si dai fie in parodie, fie in joc livresc si textualist. Razvan Radulescu reuseste, cumva, sa umble la piesele esentiale fara sa distruga mecanismul: uns cu un stil simplu si rafinat, de o fluiditate impecabila, acesta toarce la turatie maxima. Aplecati urechea si ascultati: e zumzetul firesc al fictiunii bine gandite si bine reglate, care nu tuseste si nu se ineaca.
P. S. Pentru ca am pomenit cronica Biancai Burta-Cernat. Nu o sa inteleg, in ruptul capului, de ce in critica literara din paginile revistelor noastre nu functioneaza o minima deontologie cu privire la conceptul de „spoiler“. Spun niste lucruri banale, pe care, insa, nimeni nu pare a le baga in seama.
Se presupune ca un recenzent trebuie sa ofere, intr-o cronica de intampinare, un preview asupra unei carti, care sa asigure o minima orientare cititorului in drum spre librarii; in extremis, sa-l indemne pe acesta sa cumpere/citeasca, in regim de urgenta, cartea, sau sa o evite cu orice pret. Prin urmare, un cronicar scrie pentru un public virtual care nu a citit inca, in cazul de fata, romanul „Teodosie cel mic“, al lui Razvan Radulescu, si care merita/are dreptul la placerea de a descoperi si urmari, singur, intriga, pana in momentul deznodamantului.
Cand o astfel de cronica se intituleaza „Moartea Pisicainelui Gavril“ (cad si eu, fara voie, citand-o pe Bianca, in acelasi pacat!) si cand, pe parcurs, textul detaliaza, cu candoare, toate momentele-cheie ale subiectului, cititorul in cautare de repere ar trebui sa fie cel putin furios. Pentru ca eu, cititorul dornic de poveste, merg la librarie tocmai pentru a descoperi ce se intampla in „Teodosie cel mic“, dupa ce am aflat, citind-o pe Bianca Burta-Cernat, ca e o carte care merita o investitie in bani, ore de lectura si neuroni. Nu ma intereseaza cat de adanci si de vaste sunt lecturile Biancai Burta-Cernat, cat de subtile sunt asocierile pe care le face, cat de sclipitoare sunt speculatiile pe marginea subiectului si cat de inteligent este titlul articolului, in calc dupa denumirea unui film cu scenariul semnat de acelasi scriitor, care se intampla sa fie prieten cu regizorul.
Pur si simplu, Bianca – sau oricare alt recenzent aflat in situatia ei – si-a incalcat, in revista in care scrie, pactul cu mine, cititorul revistei si, posibil, al cartii. Nu si-a facut bine treaba, a ratat lucrarea, si, prin asta, mi-a adus un prejudiciu mie, care nu voi mai cumpara „Teodosie cel mic“. De ce? Motivul e evident: o asemenea carte, oricat ar fi de buna, pentru un cronicar literar entuziast, nu mai merita citita dupa ce ti-a fost povestita. Asa cum nu mai ai chef sa te duci la un film, daca i-ai aflat finalul. Prin urmare, eu, Catalin Sturza, autorul acestui articol, ma pot declara multumit sau nemultumit de cele spuse de Bianca Burta-Cernat, pot intra intr-o polemica politicoasa cu anumite idei expuse in cronica sa; insa eu, Catalin Sturza, aflat in pozitia cititorului dornic sa i se respecte dreptul de a se bucura, pe de-a-ntregul, de o carte, descoperind-o pe cont propriu, in functie de niste indicii critice generale, pot spune ca am fost prost servit. Si ca, primind o marfa alterata, data viitoare m-a pierdut de client.