Traditie si autoritate
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Probabil ca, in momentul de fata, Daniel Cristea-Enache este cel mai vizibil critic din generatia tanara. Lector universitar, cronicar la o revista literara de traditie, colaborator permanent al unui important cotidian, membru in juriul Uniunii Scriitorilor, autor al mai multor volume de critica literara si publicistica, el beneficiaza la ora actuala de o popularitate neasteptata pentru un practicant al unei profesii prin excelenta impopulare. Cum se explica, totusi, un asemenea succes, mai ales in conditiile in care critica postdecembrista a cunoscut un indiscutabil recul in planul perceptiei colective?
Cinci sunt, in opinia mea, elementele definitorii pentru activitatea critica a lui Daniel Cristea-Enache.
Mai intai, perseverenta. E vorba, recunosc, de o caracteristica exterioara literaturii, insa de una deloc irelevanta. Intre tinerii critici, Daniel Cristea-Enache este astazi cronicarul cu cea mai mare vechime in „campul muncii“: de peste un deceniu el practica neintrerupt acest sport nu neaparat extrem, dar, in orice caz, extrem de epuizant. S-ar putea ca unui cititor obisnuit date precum „10 ani“ sau „500 de cronici“ sa nu-i spuna prea multe; insa orice alt cronicar, care-si pierde cateva zile (sau nopti) pe saptamana pentru a citi o carte si a scrie despre ea, nu are cum sa nu aprecieze performanta lui Daniel Cristea-Enache.
Alta trasatura importanta este exhaustivitatea. De la pupitrul cronicii sale saptamanale, Daniel Cristea-Enache a acoperit in egala masura toate genurile si toate generatiile literare (nu i se poate reprosa, din acest punct de vedere, decat o anumita reticenta fata de generatia ’80, pe care tanarul critic nici macar nu si-a ascuns-o vreodata). De altfel, in „Argument“-ul care deschide volumul „Bucuresti Far West“, autorul declara ca a intentionat sa faca „din cronica saptamanala o forma flexibila de istorie literara“. Si, cel putin intr-un anume sens, a si reusit: oricine vrea sa se informeze cu privire la vreo carte importanta aparuta in ultimul deceniu poate sa constate ca Daniel Cristea-Enache a trecut pe-acolo si si-a spus punctul de vedere.
Un discurs egal cu sine
Al treilea element definitoriu este simplitatea. In chip programatic, cronicarul s-a tinut departe de jargoanele critice ale ultimilor ani: el a evitat atat limbajul aseptic al teoriei literare, cat si noua limba de lemn a jurnalismului cultural. Fireste, cei care respira doar aerul rarefiat al conceptelor sterile sau care adora senzatiile violente s-ar putea arata dezamagiti de discursul egal cu sine al criticului. Insa pentru publicul larg cronicile sale reprezinta unul dintre putinele moduri autentice de a se familiariza cu literatura. Oricate i s-ar putea imputa lui Daniel Cristea-Enache, un lucru e sigur: dintre tinerii cronicari de azi, nimeni altul nu poate sa ne lamureasca in cuvinte atat de putine daca o carte e buna sau e proasta. De altfel, criticul nu se complica prin divagatii fastidioase, ci recurge la vocabularul elementar al disciplinei: „gust“, „talent“ si „valoare estetica“ sunt cuvinte/sintagme care revin adesea in cronicile sale. Sa luam, de pilda, urmatorul pasaj: „«Tractir», volumul de debut al lui Alexandru Matei, este bogzian in intentie si personal ca realizare. In «confesiunile» tanarului poet sexualitatea devine un fel de tema pentru acasa, executata constiincios, cu tragere de inima, dar fara talent. Poemul absoarbe obsesiile autorului si le expune – nefiltrate si transmutate estetic – in pagina. Iata un palpitant «Examen de grad»:
Conflictul autoritatilor
A patra trasatura definitorie pentru critica lui Daniel Cristea-Enache se refera la predispozitia pentru raporturile de autoritate. Afirmatia trebuie inteleasa in doua moduri complementare. Pe de o parte, e vorba de instrumentarea criticilor de autoritate cu scopul de a slabi autoritatea adversarilor de idei si de a-si consolida propria autoritate. Cel mai bun exemplu in acest sens este cronica la „Recapitularea modernitatii“ de Ion Bogdan Lefter. Tin sa punctez de la bun inceput ca, desi cartea lui Lefter contine si unele intuitii viabile, principala eroare a autorului mi se pare a fi incalcarea principiului istoricitatii, pe care criticul il intoarce impotriva lui Calinescu & Co. O eroare, in fond, extrem de... calinesciana. Caci, tot asa cum Calinescu judeca teoria maioresciana a poeziei de la nivelul esteticilor anilor ’30, Ion Bogdan Lefter evalueaza critica interbelica de la nivelul teoretic al anului 2000; tot asa cum Calinescu avea pretentia ca Maiorescu sa se ridice la nivelul lui Marcel Raymond sau Paul Valéry, Ion Bogdan Lefter are pretentia ca interbelicii sa fi trecut prin Hugo Friedrich si prin teoreticienii postmoderni. Aceasta intuitie exista, de altfel, si in cronica lui Daniel Cristea-Enache: „El
Pe de alta parte, e vorba de ambitia cronicarului de a comenta scrieri de autoritate, precum acelea semnate de Marin Preda, George Balaita, Ion Gheorghe, Ilie Constantin, Mircea Martin, Mircea Iorgulescu s.a.m.d. Faptul in sine este deopotriva explicabil (un critic isi valideaza propria-i valoare prin valorile pe care le sustine) si laudabil (mai ales in contextul sciziunii din ce in ce mai accentuate intre comentariul „la zi“ si revizitarea literaturii anterioare). Si, mai mult decat atat, lecturile lui Daniel Cristea-Enache sunt fara exceptie fluente si atragatoare. Am de facut o singura precizare in aceasta privinta: in masura in care suntem de acord cu autorul „Far West“-ului (si nu vad de ce n-am fi) ca cronica poate deveni „o forma flexibila de istorie literara“, atunci, ca istorie literara, ea ar trebui sa fie – in sens manolescian – „critica“ (presupunand, adica, citarea opiniilor precedente) si „infidela“ (presupunand, totodata, distantarea fata de ele). In cazul lui Daniel Cristea-Enache, lucrurile stau rareori asa. Scriind despre „Morometii“, bunaoara, cronicarul constata urmatoarele: „[...] oglinda constiintei lui Moromete reflecta lumea inconjuratoare pe o treapta superioara de frumusete si armonie; perspectiva din care se nareaza nu este a lui, dar capul familiei o influenteaza semnificativ. De regula, cei din jur sunt vazuti prin ochii lui Moromete si nu invers.“ (p. 12) Iata reformulata aici cunoscuta observatie pe care Nicolae Manolescu o facea in „Arca lui Noe“ cu privire la „morometianizarea naratorului“. Ce-i drept, nu e exclus ca asemenea gesturi sa ascunda, de fapt, un proiect temerar, macar in intentie: cronicarul vrea sa strabata pe cont propriu opera, chiar daca asta il obliga uneori sa mearga pe niste cai deja batatorite.
Descoperire vs. verificare
A cincea trasatura a criticii lui Daniel Cristea-Enache este traditionalismul. Ma grabesc sa precizez aici ca nu inteleg prin aceasta ca discursul sau ar fi unul „prafuit“ sau „fumat“; dimpotriva, din acest punct de vedere, criticul a atins un echilibru fericit intre limbajul uzual si micile insertii trendy. Nu ma refer nici la faptul ca adesea cronicarul scrie despre carti la 2-3 ani de la aparitia lor; chiar daca aceasta se intampla destul de frecvent, evenimentul nu e scutit, in anumite cazuri, de afirmarea raspicata a propriului punct de vedere (de pilda, in cronica la „Raiul gainilor“, unde criticul se detaseaza net de suporterii lui Dan Lungu). Traditionalismul la care ma refer ar putea fi ilustrat printr-un fragment din cronica la debutul Elenei Vladareanu, in care criticul traseaza o schita evolutiva a biografismului in poezia noastra. Cum pasajul se intinde pe aproape doua pagini, o sa incerc sa-l rezum cat mai exact.
Asadar: urmarind „firul biografismului“ in poezia romana, Daniel Cristea-Enache constata „vadite apropieri trans-generationiste“: douamiistii „calca apasat“ pe calea „nouazecistilor“, acestia au invatat „lectia sondarii si punerii in scena a propriului eu“ de la „optzecisti“, ultimii au profitat de „bresa“ deschisa de „saptezecisti“ s.a.m.d., pentru ca celalalt capat al „firului“ sa se opreasca in „Plumb“-ul lui Bacovia. Oricum, mai importante sunt observatiile care se desprind de aici. Indeosebi aceea ca „ultima generatie literara nu mai descopera nimic. Nu mai poate gasi o America lirica, pentru ca toate continentele posibile au fost deja identificate si luate apoi in posesie/ in administrare. Forta poetului tanar de azi nu trebuie sa se lege de ignoranta (de necunoasterea unei istorii literare care il precede si a unei geografii imaginare care-l inconjoara), ci de constiinta faptului ca, desi totul a mai fost spus, o pagina de literatura valoroasa se poate inca scrie. Cum? Dupa o „reteta“ (pun inadins ghilimelele) pe care fiecare si-o alcatuieste singur, propunand-o apoi celorlalti.“ (p. 587) Concluzia se impune de la sine: „Nimic nou, asadar, pe frontul literelor romanesti...“ (p. 588)
Nu-mi propun sa comentez aici aceasta viziune, ci doar sa semnalez consecinta pe care o implica. Presupunerea ca „toate continentele posibile au fost deja identificate“, ca „totul a mai fost spus“ conduce, inevitabil, la adoptarea unui concept de poezie validat prin Traditie, pe care cronicarul insusi si-l expune cu franchete: „Daca vorbim despre poezie si imi este permis a indica un anumit punct de vedere (si de intensitate perceptiva), ma simt mult mai atras de experientele inalte decat de cele joase ale liricii. De azi si dintotdeauna. Prefer un poem din care rasar viziuni serafice ori expresioniste, adanci nelinisti, tensiuni intelectuale si convulsii morale, unei file de poezie «lenesa», minimalist-postmodernista, in care, cu risipa de cuvinte, nu se spune, nu se exprima si nu se figureaza mai nimic.“ (p. 600) Cu alte cuvinte, Daniel Cristea-Enache respinge prozaismul, minimalismul, livrescul, poezia ludica si experimentala, absenta „viziunii“ in genere, operand cu un concept de poezie care ar putea fi aproximat fara rest ca (neo)modernist (dovada cronicile la cartile semnate de Alexandru Musina, Alexandru Matei, Razvan Tupa, Dan Coman, Dan Sociu s.a.m.d.). Nu vreau sa spun prin asta ca autorul respinge in bloc poezia optzecista sau pe aceea douamiista; numai ca evaluarea acestor formule se face, invariabil, dintr-o perspectiva (neo)modernista. Criticul nu risca, ci joaca mereu la sigur, avand in spate autoritatea coplesitoare a Traditiei; autorul „Far West“-ului nu descopera noi valori, ci isi verifica „vechile“ criterii pe materia textelor recent aparute.
Daniel Cristea-Enache ramane un critic remarcabil, cu toate defectele sale. Pentru cine vrea sa-si faca o imagine asupra literaturii romane din ultimul deceniu, culegerile sale de cronici constituie o referinta obligatorie.