Ghinionul de-a fi inteligent
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura literara » carti, reviste, cafenele
Autor: Mircea Iorgulescu
Eveniment la Teatrul National Chaillot din Paris, aici, intre 9 martie si 7 aprilie, va fi reprezentata pentru prima data in Franta o piesa ruseasca din secolul al XIX-lea. Pentru prima data reprezentata si tot pentru prima data tradusa si editata, fiindca simultan aceasta piesa apare si in volum, la o buna editura („Actes Sud“).
Recuperarea in Franta a unei piese rusesti de acum aproape doua sute de ani poate sa para o ciudatenie, insa ar putea fi evocata, desigur, si vechea, stiuta slabiciune franceza pentru literatura rusa. Dintr-o biografie a lui Jacques Chirac iesita in librarii de cateva zile, se poate afla, de exemplu, ca, la 20 de ani, viitorul presedinte al Republicii tradusese integral „Evghenii Oneghin“, romanul lui Puskin. Si, in definitiv, cine nu stie ca in Franta, si nu altundeva, a fost descoperit si lansat romanul rusesc ca supraputere literara?! Iar asta s-a intamplat demult, prin aparitia cartii lui Eugène-Melchior de Vogüé, „Le Roman russe“, in 1886. Pana atunci, in Franta se traduceau anual in medie din ruseste doua pana la cinci carti; un an mai tarziu, in 1887, au fost facute 20 de traduceri, iar in 1888 s-a sarit la 25. O „traditie“ continuata pana astazi, dar si bazata pe invidiabila vitalitate literara a rusilor.
Cum va fi fiind spectacolul, o sa vad. Piesa are insa o poveste pe care autorii de fictiuni cazuti in pana de imaginatie o pot invidia. A fost scrisa, mai bine zis terminata, prin 1823-1824, dar a fost interzisa cand un grup de studenti a vrut sa o reprezinte. Cenzura nu i-a impiedicat insa, cum am spune astazi, difuzarea. Caci, pentru a inventa samizdatul, rusii n-au asteptat tirania comunista, ceea ce face perfect cretina melodramatica intrebare „noi de ce n-am avut samizdat?“, ce avea sa bantuie frenetic imaginarul semidoct al postcomunismului romanesc, o intrebare la fel de abisala in vacuitatea ei ca si „ce cauta neamtul in Bulgaria?“. Piesa a fost ea interzisa de autoritatile tariste, dar a fost iute raspandita in sute de cópii manuscrise, ce au circulat in toata Rusia vremii. Acest samizdat avant la lettre, din care, peste mai mult de un veac, avea sa se iveasca, natural, si cel din timpurile sovietice, n-a avut ca efect doar cunoasterea si popularizarea unei opere interzise. Alti scriitori rusi, de la Puskin si Lermontov pana la Turgheniev si Dostoievski, au facut din personajul central al piesei un termen de referinta, l-au introdus ca pe un element intelectual in universul operei lor. In 1831 piesa fusese totusi reprezentata, dar intr-o versiune mult masacrata de cenzura, abia in 1869 a avut loc primul spectacol cu textul integral. Cea dintai editie integrala fusese publicata in 1859, in Germania. Celebritatea, fiindca e o piesa celebra, i-o adusese circulatia in mediile intelectuale. Nici contemporanii, nici urmasii nu l-au uitat pe cel care o scrisese, exista pe lumea asta si culturi unde continuitatea nu e o vorba-n vant.
Autorul acestei piese murise in 1829, la 34 de ani daca se tine seama de data de nastere indicata de el insusi (4 ianuarie 1795), la 39 de fapt, fiindca dupa cercetari recente s-ar fi nascut in realitate in 1790. Parintii lui, nobili de vita veche, se casatorisera un an mai tarziu, in 1791, si exista riscul sa fie luat drept bastard, iar deplasarea cu cinci ani a datei de nastere ar fi fost facuta pentru a se evita aceasta primejdie. Nu era insa cea mai mare dintre cele care il asteptau. In 1817, este implicat intr-un duel in patru, partenerul lui este ucis, iar el e constrans la un fel de surghiun, in Caucaz, unde Rusia incerca, in epoca, sa se intinda pana in Persia. Acolo si incepe el sa-si scrie piesa. Face totusi cariera in diplomatie, era un om plin de calitati si foarte instruit, dar in 1825, cand are loc miscarea „decembristilor“, este arestat si dus la Sankt-Petersburg pentru ancheta. Implicarea in complot nu-i este insa dovedita. Se intoarce la Tbilisi, este numit ambasador in Persia, in toamna anului 1828 se insoara cu o printesa georgiana, iar cateva luni mai tarziu e trimis la Teheran. La 30 ianuarie 1829, o multime de siiti fanatici ia cu asalt ambasada rusa. Toti rusii aflati in cladire sunt masacrati, iar cadavrele sunt mutilate. Decapitat, trupul dramaturgului ambasador va fi identificat dupa o infirmitate: adversarul lui dintr-un duel il impuscase intentionat intr-o mana, ca sa nu mai poata canta la pian.
Fiindca era si un bun pianist Alexandr Griboiedov, el e dramaturgul despre care se spune ca este „parintele“ teatrului rus. Piesa, celebra lui piesa, se cheama in ruseste „Gorie ot uma“, titlu tradus in franceza „Du malheur d'avoir de l'esprit“, asta ar veni pe romaneste „Nenorocirea de a fi inteligent“. In romana i s-a dat insa un titlu echivoc, „Prea multa minte strica“, intr-o traducere semnata, daca nu ma inseala memoria, de Adrian Maniu, si aparuta in anii ’50 ai secolului trecut. Un titlu echivoc si chiar contrar sensului piesei, fiindca dupa o credinta atribuita „poporului“ si in realitate o scorneala de semianalfabeti, mintea prea multa intr-adevar sminteste. Or, noteaza Jean-Louis Benoit, regizorul viitorului spectacol de la Chaillot, „problema pe care o pune Griboiedov in piesa lui este in fond urmatoarea: care poate fi locul unui om inteligent intr-o societate de imbecili?“ Este insa drept ca despre Ceatki, principalul personaj al piesei lui Griboiedov, toti spun ca s-a ticnit, el fiind, in realitate, un om inteligent nimerit intr-o lume de canalii si dobitoci. Ghinionul de-a fi inteligent, nu?!
Curios poate fi doar ca intr-un efemer saptamanal de pe la 1945 („Torta“), unde s-a publicat un articol despre Griboiedov, titlul piesei lui fusese tradus in romaneste destul de exact – „Intelepciunea aduce nenorocire“.
Ceea ce se vede pana in zilele noastre.