„Convorbiri literare“ – 140
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Exista reviste care au descoperit talente sau mari scriitori („Familia“ lui Iosif Vulcan l-a „nasit“ pe Eminescu) si reviste care consacra autori, dar mai rar reviste care sa orienteze intr-o directie noua o intreaga literatura si cultura unei tari, precum „Dacia literara“ a lui Kogalniceanu, chiar daca efemera, dar mai ales „Convorbiri literare“ – organul „Junimii“, fondate de Titu Maiorescu, P.P.Carp, Vasile Pogor, Th.G.Rosetti, Iacob Negruzzi – si „Viata Romaneasca“ a lui G.Ibraileanu.
Cand in focul dezbaterilor de la „Junimea“, ca de obicei decomplexate si desfasurate sub semnul ludicului, al veseliei, privind denumirea revistei ce avea sa apara in urma cu 140 de ani (1 martie, 1867), Iacob Negruzzi propunea: „Poate o denumire potrivita ar fi CONVORBIRI LITERARE?!“, Vasile Pogor reactiona in stilu-i inimitabil: „Bravo! Convorbiri Literare nu zice nimic. Cela n'engage à rien! Admis!“, iar olimpianul Maiorescu intarea: „Primesc si eu acest titlu, fiindca este fara pretentie!“ O scena literalmente epocala – caci a facut epoca – evocata de memorialistii „Junimii“, un moment inaugural, in care s-a optat pentru un titlu neutru.
De ce voia, am zice astazi cu un termen binecunoscut, acea intelighentie, una aurorala, reunita in casele lui Vasile Pogor din Iasii marilor Uniri, ca noul lor proiect sa fie unul discret? Sa fi fost reflexul masonic al societatii?! Sa fi fost, pur si simplu, modestia si scepticismul specifice spiritelor alese?! Mai important, insa, decat raspunsul la asemenea intrebari este faptul ca titlul – neangajat, „fara pretentie“ – a ajuns repede de la acel „nu zice nimic“ al vesnicului zambitor si campion al zeflemelei, Vasile Pogor, la „zice totul“, „Convorbiri literare“ devenind o emblema, o sintagma definitorie privind procesul de modernizare a culturii romanesti.
Dar ce insemna totusi, in 1867, aparitia revistei? Un raspuns clar il gasim in volumul „Ipoteze de lucru“ (Editura Cartea Romaneasca, 1980) al lui Alexandru Paleologu: „Aparitia «Convorbirilor literare» reprezinta consacrarea si propagarea pe intreg perimetrul limbii romane a spiritului gruparii care, pana atunci, cu prelectiunile populare, era inca un fenomen local. Odata cu aparitia revistei, climatul, pana atunci privat, din casa lui Pogor, devine influent la scara nationala. Influent si, bineinteles, contestat, detestat, hulit. Lucru firesc.“ Fapt e ca, dupa 9 ani, la 14 martie 1876, Vasile Alecsandri constata, intr-o epistola trimisa redactiei, ca revista condusa de Iacob Negruzzi – „a devenit o putere de care se tem multi din cei care, incalecati pe condei, fac cabriole ridicole...“ Trebuie spus ca de astfel de cabriole nu aveau sa fie scutite, prin vreme, nici chiar „Convorbirile literare“, ceea ce nu i-a putut stirbi prestigiul de „cea mai insemnata revista“ din cultura noastra (E. Lovinescu).
Marea revista de la Iasi s-a impus repede ca „un punct de intalnire si infratire pentru autorii nationali“, iar, de la o vreme, insusi Iacob Negruzzi, secretarul perpetuu al „Junimii“ si arhitectul, timp de aproape doua decenii, al „Convorbirilor“ – „si-a dat seama – scrie tot Lovinescu – ca revista intrase intr-o faza istorica si insasi conducerea ei constituia un titlu de glorie tot atat de pretios ca si gloria creatiei. Nu s-a inselat!“ De altfel, Iacob Negruzzi avea sa intre nu doar in istorie, ci si in Academia Romana cu colectia „Convorbirilor literare“ in brate...
Periodicitatea ei a fost, in primii cinci ani, bilunara, apoi – in perioada ieseana, de departe cea mai fecunda – lunara. Incepand cu 1872 pana in 1885, „Convorbiri literare“ a putut fi editata datorita sacrificiilor financiare ale „fiului de statuie“, cum mai fusese poreclit Iacob Negruzzi de confratii de la „Junimea“, in sarjele lor care nu iertau pe nimeni.
La 140 de ani de la acea scena a stabilirii „denumirii potrivite“, sa reamintim ca revista „Junimii“ din Iasi a consacrat, in cultura noastra, literatura ca arta de sine statatoare, care exprima fibra cea mai intima a unui popor si, totodata, criteriul estetic de valorizare a ei, acordand, in consecinta, un rol fundamental criticii literare si denuntand ca nociva confuzia ce se facea intre estetic si politic. O confuzie care, din pacate, avea sa fie reactualizata si intretinuta, cu program, din ratiuni ideologice si interese politice, mult mai tarziu, intai in „obsedantul deceniu“ si, apoi, in „deceniul gol“, cu formula lui Octavian Paler, 1990 – 2000. Polemica pe aceasta tema, purtata, intre 1890 si 1900, de Titu Maiorescu si Constantin Dobrogeanu-Gherea ramane un model de lupta de idei, una din care mentorul „Junimii“ s-a detasat in invingator.
S-ar putea spune ca faimoasa revista a aparut la timpul potrivit. A fost parca predestinata unei epoci a gigantilor. Iar acestia, la randul lor, au rasplatit-o cu asupra de masura si si-au legat destinul de cel al revistei. Criteriile si ideile moderne, innoitoare, vizionare, afirmate de „Junimea“ si de „Convorbiri literare“, au triumfat nu doar prin ele insele, ci si prin operele celor mai mari scriitori romani. Intai de toate, prin poezia lui Mihai Eminescu, care corespundea intru totul principiilor formulate de Titu Maiorescu in „Despre poezia romana“ si „Directia noua in poezia si proza romana“.
Asa cum observa un cercetator avizat al epocii „Junimii“, timp de doua decenii (1870 – 1890), revista „Convorbiri literare“ a constituit vehiculul poemelor eminesciene, pe care le-a raspandit in tot spatiul limbii nationale.
In Creanga, revista si-a gasit un genial prozator, tiparindu-i povestirile si „Amintirile din copilarie“. Cand, de pilda, la „Junimea“ s-a citit „Mos Nichifor cotcariul“, Maiorescu nu mai era la Iasi. Se mutase la Bucuresti, sedus de politica, domeniu in care nu a facut, cum se spune, gaura in cer, ca om politic neridicandu-se, de pilda, la nivelul prietenului sau de o viata si dusmanului de la sfarsitul acesteia, P.P.Carp. Ei bine, el il implora, intr-o epistola, pe junimistul Anton Naum: „...Aud despre o frumoasa nuvela a d-lui Creanga, a(le) carui scrieri sunt o adevarata imbogatire a literaturii noastre. Fa bine, spune-i sa-mi trimeata pentru 5 zile manuscriptul nuvelei si il voi retrimite desigur dupa acest timp. Nu ma oropsiti de tot, rogu-va! Sau poate i-l aduc in persoana la aniversarea Junimii“. Greu, chiar si pentru Maiorescu, sa stea departe de „Junimea“ si de orasul unde batea ora marii literaturi romane...
In fine, „Convorbirile“ si l-au aliat, asazicand, si pe dramaturgul neintrecut de nimeni pana azi. Caragiale a publicat in revista condusa de Iacob Negruzzi capodoperele: „O noapte furtunoasa“ (1879), „O scrisoare pierduta“ (1884) „D'ale carnavalului“ (1885).
Cu un interes deosbit a fost tratat folclorul romanesc, ca si filosofia si istoria, inclusiv istoria literara, sub semnaturi ilustre: P.P.Carp, Vasile Conta, B.P.Hasdeu, A.D.Xenopol, Dimitrie Onciul, Mihail Dragomirescu etc.
Odata cu predarea conducerii ei de catre Negruzzi si cu mutarea la Bucuresti, revista isi pierde din anvergura, trecand chiar prin perioade de eclipsa, fie ea si partiala, pana in 1944, cand, tot in luna martie, dispare din campul cultural. Reapare in 1970, la Iasi, inlocuind „Iasul literar“, iar apoi, sub forma de gazeta, mai intai bilunar, apoi lunar, incepand cu 1972 pana in 1989, perioada in care, in paginile ei se afirma puternic o excelenta echipa de critici, reinnodandu-se oarecum, in acest fel, in cu totul alte conditii, o traditie a „organului“ „Junimii“, epoca ieseana, si anume aceea de a fi, in primul rand, o revista de critica literara, de reinstaurare, la urma urmelor, a maiorescianului „In laturi“ fata de nonvaloare si impostura. Dupa 1990, timp de cativa ani, aparitia „Convorbirilor“ a fost dezordonata si derizorie din toate punctele de vedere, pentru ca din 1995 si pana in prezent, sa redevina o publicatie respectata, demna de a avea inscris pe frontispiciu: „revista fondata de Societatea Junimea din Iasi, la 1 martie 1867“.
In 1913, marele gazetar N.D.Cocea il vizita la mosia sa de la Tibanesti-Iasi pe P.P.Carp, omul politic si de stat care dominase Parlamentul Romaniei vreme de o jumatate de secol. Trecusera trei ani de la memorabilul discurs pe care il rostise la a 70-a aniversare a lui Titu Maiorescu, cand inca cei doi mari oameni mai erau prieteni: „Stii de ce te iubeste lumea asa de mult? Am sa-ti spun eu. Pentru ca tu ai fost un caracter. Pentru ca atunci cand au inceput altii sa ne schimbe si sa ne batjocoreasca limba noastra romaneasca, cultura noastra, tu ai avut curajul sa te ridici cu stiinta ta contra lor.“
Primit la Tibanesti, N.D.Cocea i-a luat lui P.P.Carp un interviu pe care l-a publicat in „Adevarul“ din 2 iunie 1913. „Sa stii – ii spune la un moment dat reporterului ilustrul sau interlocutor –, la Tibanesti nu exista interviuri. Aici nu sunt decat convorbiri.“
Dintre toate convorbirile junimistilor, nu putine cu adevarat intemeietoare, au infruntat timpul mai ales „Convorbirile literare“, revista care, cea dintai, a legitimat vocatia europeana a spiritualitatii noastre. Vrand sa-i raspunda argumentat, la Societatea Natiunilor, sefului diplomatiei germane, care se exprimase arogant si dispretuitor referitor la cultura romana, Nicolae Titulescu a dispus sa i se aduca de urgenta din tara, pentru a o prezenta de la tribuna forului mondial, colectia „Convorbirilor literare“. Ce vreti mai mult?