Cel mai curat portelan
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Moartea n-a fost pentru Cristian Popescu o abstractie, o amanare, o exterioritate radicala; dimpotriva, o proximitate concreta, o componenta a vietii, o iminenta continua. Constiinta acuta a mortii il va fi facut sa persevereze in insuportabil, sa traiasca intr-o exacerbare si trepidatie nervoasa continua, lasand impresia ca si-a legat direct poezia de artere, de viscere, de senzorii trupului.
Mircea Martin
Arborele genealogic
Ca si cum toate manechinele din vitrine s-ar face dupa chipul si asemanarea mea: eu copil, eu barbat, eu femeie. Ca sa devin cel mai mare creator din tara. Ca si cum toti vecinii mei ar avea, cand s-ar privi in oglinda din lift, chipul meu la diferite varste, varstele lor. Iar eu as imbatrani inainte de vreme. Ca si cum in toate buletinele, cat ar fi inchise, s-ar vedea chipul meu pe pozele de buletin.
*
Duminica, in cimitir, vine multa lume. Multa lume intra si iese din cavoul familiei noastre, cavoul prevazut cu doua intrari: una pentru barbati, alta pentru femei. Cand n-o vede nimeni, bunica intra pe la barbati ca sa mai stea de vorba cu tata, cu bunicul.
*
Arborele genealogic al familiei Popescu e falnic. El creste in Cismigiu, langa lac. Mai totdeauna e impodobit cu globuri si beteala si e altoit cu un stalp de telegraf. Printre crengile lui am asezat bibelouri, fructe de portelan. Am scrijelit cu un cutitas pe coaja lui: „Popescu + Dana + Cristi + mama = LOVE“.
*
Cand eram mic aveam o perna mare, moale, calda, umpluta cu miez de paine. Si-am rugat-o pe mama sa-mi coasa multe felii de paine una de alta ca sa am si-o plapuma. Stiam eu ca sanii femeilor sunt plini cu miez, de-asta erau asa calzi si moi.
*
Eu ma gandesc sa ma ornati frumos cand oi sta pe catafalc. Crema de ciocolata pe buze, flori de zahar ars in par, sa puneti pe unde-o incapea frisca-n jurul meu, scortisoara presarata pe tample, zahar pudra-n obraji ca sa par cat mai palid, buzunarele pline cu fondante si-un mar glazurat intre dinti si multi clopotei atarnati sa sune cand ma vor duce pe umeri. Sa ma vorbeasca lumea ca „De asta nu s-a saturat moartea niciodata, draga“. (...)
*
Or fi multi Popesti pe lumea asta dar si mai multi au fost si vor fi pe lumea cealalta. Acolo si numai acolo cartea mea se va bucura de adevaratul ei succes. Admiratoare inalte, suple se tolanesc la mine in vis. La bunica vin toti ingerii cu aripi zdrentuite si ea isi rupe cate-un fir din parul alb si lung pana-n pamant ca sa-i carpeasca. Toate matusile de-acolo, de sus, nasc pruncul-bibelou, cel mai curat portelan, cu chipul meu, cu fruntea-nalta si-l lasa intr-o noapte pe noptiera admiratoarelor mele de aici, de pe pamant. Si toti ma asteapta. Ma-ndeamna. Fac pronosticuri. Pariaza.
*
Eu ma asez ca in fiecare dimineata, la coada. Coada la groapa proaspat sapata in cimitir. De-abia astept sa-mi vina randul, sa ma lungesc in ea si s-o incerc. Plec apoi linistit. Incep lucrul. Termin. Si astept pana a doua zi dimineata.
Cristian Popescu intruneste in creatie, ca si in viata, datele unui poet adevarat. Sub numele comun de Popescu (introdus de el in poezie si exploatat in toate modurile posibile) se ascunde un creator mort de tanar, ca altadata Eminescu, si, la fel ca marele nostru romantic, un om chinuit de boala pana la sfarsitul eliberator.
Diferenta este, mai intai, ca Mihai Eminescu a fost de mult clasicizat si figura lui s-a impregnat in spiritul public romanesc, in timp ce Cristian Popescu este practic necunoscut unui cerc mai larg de cititori, din cauza contextului cultural-istoric in care si-a publicat volumele: spre sfarsitul regimului trecut si in primii ani postrevolutionari, de romantism si amatorism editorial. De la placheta de debut, drastic cenzurata, si pana in momentul de fata, nu exista o antologie reprezentativa de poeme ale lui Cristian Popescu, dispuse cronologic ori tematic.
A doua si cea mai importanta deosebire consta in modalitatea de tratare, de catre autorul „nouazecist“, a unei materii biografice pe care faimosul sau predecesor o punea intre paranteze. Eminescu deschide larg portile visului, intr-o miscare de evaziune specific romantica; sau cauta categoriile inaparente ale lumii, intr-un efort clasificator tipic clasicilor. In ambele ipostaze, el ajunge sa epureze creatia de biografie, poezia de viata personala. La Cristian Popescu, lirica se vede imbibata de existenta poetului, care este simultan autor si narator, personaj in act si ochiul care il surprinde. Vocea creatorului, atat de personala, prinde si exprima freamatul vietii cotidiene, intr-un cadru specific autohton. Membrii familiei, rudele de sange, devin fapturi de hartie, adica personajele predilecte ale poeziei.
Spre deosebire de componentii generatiei anterioare, postmoderniste, pentru care viata are fosnetul paginii de carte, iar lumea reprezinta un urias Text, Cristian Popescu muta accentul tocmai pe consistenta, organicitatea, densitatea literaturii. Poemul nu mai este, in cazul lui, un produs elaborat cu inteligenta artistica si dexteritate combinatorie (desi acestea nu lipsesc), ci o suma de fragmente, fasii de realitate, desprinse si aratate ca atare cititorului. Pe parcursul acestui puternic, original „Arbore genealogic“ vedem cum o imagine emblematica si schematizata a succesiunii generatiilor biologice se transforma intr-un poem de mai mare intindere, cu structura epica si cu o deplina concretete a detaliilor. Poetizarea merge, la Cristian Popescu, in directia materializarii imaginilor, iar nu in cea a eliberarii lor de lestul propriei corporalitati. Diferit de postmodernisti, el se afla si la antipodul modernismului abstract, prin aceasta recuperare a greutatii versului si a fiecarui cuvant in parte. De aceea, sintagmele sale nu sunt deloc „poetice“, in sensul consacrat al termenului, poemul insusi imbracand forma comunicarii uzuale. „Arborele genealogic“ nu are nici versuri, nici strofe, nici rima, nici ritm, nimic din ceea ce ne semnaleaza, cand citim un text, ca avem in fata ochilor – la modul formal – o pagina de poezie. Lirica este organizata ca o suita de fragmente de jurnal, notatii personale la propriu si la figurat, basculand intre registrul ludic si cel grav.
Tema mortii domina amenintator aceasta pagina in care apar, totusi, inscrisuri naiv-golanesti de genul „Popescu + Dana + Cristi + mama = LOVE“. Se poate spune ca eroul liric traieste in intimitate cu moartea. Nu numai ca o constientizeaza si o asuma, dar reuseste s-o transforme intr-un climat familiar si, de la un punct incolo, intr-o conditie a fericirii personale. Capatul vietii inseamna, pentru un poet veritabil, inceputul posteritatii. Din aceasta perspectiva, disparitia omului nu mai este dramatica, tragica, ea aparand, dimpotriva, ca premisa unei prezente autentice, pline. Iata de ce asezarea cadavrului pe catafalc si intregul ritual al inmormantarii sunt transcrise intr-o dispozitie luminoasa, feerica, de sarbatoare. Crema de ciocolata pe buze, flori de zahar ars in par, scortisoara pe tample: alte si alte zaharicale sunt presarate pe chipul si trupul mortului tanar, intr-o jubilatie extrem de pregnanta, ca efect literar.
Plasticitatea deosebita a poemului se datoreaza si mobilitatii asociative a autorului sau. Penultimul fragment penduleaza intre reprezentari erotice, concupiscente („Admiratoare inalte, suple se tolanesc la mine in vis“) si o curajoasa figurare a personajului ca un prunc-bibelou, un Isus din „cel mai curat portelan“, cu chipul omniprezentului Popescu si cu fruntea sa inalta. Pe un spatiu foarte restrins, lui Cristian Popescu ii reusesc imagini uimitoare, precum aceea cu bunica rupandu-si cate un fir din parul alb si lung, pentru a carpi aripile zdrentuite ale ingerilor. Nimic comun si, totodata, nimic artificial in aceasta originala echivalare, care utilizeaza toate libertatile prozei si ale jurnalului, pentru a atinge intensitatile poeziei. Granitele dintre genuri se sterg sau devin permeabile, elementele si indicii formali ai poeziei dispar, pentru ca lirica autentica sa iasa la suprafata paginii, impunandu-si propriile reguli, fortandu-ne sa le acceptam.