Jurnal american (IV)
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura literara »
Autor: Daniel Cristea-Enache
Ultima zi plina in America. Maine impachetam si plecam, frumusel, spre aeroport, ca sa zburam din nou nu stiu cate ore (fusul orar e de neinteles), de data aceasta inapoi spre casa. Ca de obicei cand ajungem in strainatate, constat curbele de adaptare cu totul diferite in familia noastra. Cand plecam din Romania, Alinei ii e foarte greu. in primele zile e mohorata, necomunicativa, cu mintea in Estul Europei, o simpla prezenta fizica. Eu, in schimb, debordez de veselie, de entuziasm, dau impresia c-am ajuns in Eden. Toate problemele se sterg ca prin farmec, racelile dispar, tusea se duce, culoarea imi revine in obraji.
Prezentul „tare“, intr-o pagina diaristica, e o mica impostura. Nu poti scrie „acum merg pe Fifth Avenue“, fiindca esti ocupat chiar cu acest lucru, sa mergi pe Fifth Avenue. Cine ar trece, halucinat, prin realitate consemnand-o strict intr-un carnet n-ar mai trai, de fapt, intamplarile ei.
Aceste stari complet opuse se stabilizeaza pana spre sfarsitul calatoriei, cand rolurile se schimba. Alina devine vesela, zambitoare, de-o suspecta vioiciune, bate muzeele si magazinele cu pas neobosit, ar vrea, acum, sa tot „inghita“ din America. Eu simt insa cum urca mohoreala in mine, vechile probleme si ticuri revin in galop, ieri m-a durut capul, azi gatul, maine vreun alt segment biologic. Am o figura posaca, zambesc mai fortat. Da, pentru ca excursia noastra, practic, s-a terminat.
*
New York, New York… Cand am venit prima oara aici, in 2003, experienta a fost coplesitoare. Totul era urias, uimitor, nemaivazut. Am batut cu pasul Manhattan-ul si am traversat zecile, sutele de lumi care-l compun, pe axa de la luxul exorbitant la pitorescul jegos. Acum, stand in Queens, unde Liviu si Doina au o casa americano-europeano-romaneasca, peisajul este cu totul diferit. E o alta fateta a New York-ului aici, o America, zicand asa, cu picioarele pe pamant, prin care te plimbi ca intr-un vechi cartier bucurestean. Comunitatea nu e foarte mare si oamenii se cunosc unul pe altul, vecinii sunt saritori, pe strada vezi femei trecand agale ca sa faca piata si adesea auzi vorbindu-se ruseste. Rusi, chinezi, evrei, mai putin negri si hispanici, care au cartierele lor. Casele prezinta acea nota personala, diferentiatoare la modul placut si odihnitor. Sunt construite cam in aceiasi parametri, dar nu seamana una cu alta. Elementul comun, codul pe care cred ca l-am sesizat este politetea, buna cuviinta a locuitorilor. A trecut aproape o saptamana de cand suntem aici si n-am auzit, inca, doi oameni certandu-se.
*
Apropo de rusi. O seara memorabila am petrecut-o la un restaurant rusesc, unde am ras cat pentru un an intreg. Liviu ne promisese un program artistic cu balerine apetisante si alte atractii specifice. Ajungem acolo cu ochii cat cepele si un chelner cu figura melancolica (vorba lui Zaharia Stancu, pe jumatate metafizic, pe jumatate agent de siguranta) incearca sa ne plaseze chiar in marginea ringului. Volumul muzicii e infiorator, nu ne putem intelege unii cu altii, ii cerem lui Alex, prin semne, sa ne scoata din infern. Cu gesturi largi, senioriale, ne duce intr-un separeu mai ferit, de unde contemplam spectacolul. Deocamdata, nici urma de balerine; doua fete, nu neg, atragatoare canta diferite melodii, cu un accent care le face de nerecunoscut. Un moment mai deosebit ne testeaza nervii: o batranica grasuta implineste un numar respectabil de ani si, dupa ce i se asaza o coroana pe cap, e varata intr-un program de celebrare. Un barbat in travesti, convins ca are talent si umor cat sa dea si la altii, ii canta si susura poante la ureche, se misca „lasciv“ prin sala balului, face vocalize si fraternizeaza cu consumatorii. in jur, priviri fioroase de mafioti, deodata umezite de emotie. Daca vine la mine si vrea sa ma pupe?, ma intreb cu spaima. Fie fug urland si chemand politia (varianta americaneasca), fie ii plasez un cot in stomac si provoc, ma-ntelegi, un scandal monstru (varianta romaneasca). Din fericire, hipopotamul travestit si impopotonat are canalele lui de comunicare cu mai vechii musterii si-i lasa in pace pe cei noi. Rasufland usurati, razand, gesticuland si dand peste cap paharele de vodca (o minune), asteptam cu emotie balerinele. Dar, vai!, balerinele sunt in vacanta, Alex ne-a tras clapa, asa ca ne consolam cu potpuriul de melodii cantate de cele doua fete si un baietan cu aspiratii artistice. „Daddy Cool“ al lui Boney M devine „Baby Cool“, limbile se-amesteca, ritmurile la fel. Poti sa crezi, o intreb pe nevasta-mea in timpul unui blues languros, ca suntem la New York si dansam pe muzica americana stalcita de niste rusi? intr-adevar, tara tuturor posibilitatilor...
*
Ma impresioneaza cate lucruri face Liviu. Bine, nici eu nu pot zice ca sunt un om inactiv, dar la el dispersia e mai mare. E medic si are un cabinet la care vin multi pacienti; merge si la un spital; scrie poezie (de foarte buna calitate); canta la vioara; picteaza (casa e intesata de tablouri facute de el). Si are mereu o vie curiozitate intelectuala, citeste carti de filozofie si istorie, se uita numai la documentare pe History. Seara tarziu, cand eu butonez in cautarea unui film „consumabil“, pe care sa adorm linistit, el se uita la un ciclu dedicat celui de-al doilea Razboi Mondial. Sau primului? El stie. Ce-i drept, in toate aceste „excursii“ imaginare are suportul Doinei, creierul casei, centrul de comanda, omul care stie pana la detaliu ce (le) trebuie. O pereche frumoasa, cu care imi pare bine (mie, mizantropului inrait!) ca ne-am imprietenit. Deja ne facem planuri pentru vacanta viitoare: din nou Grecia, poate Elvetia, poate Croatia? Oriunde mi-ar placea sa merg. D.v.t.
*
Am facut ce n-am reusit data trecuta: sa ne urcam pe Empire State Building (care a ramas, dupa atentatul de la World Trade Center, cea mai inalta cladire din New York) si sa mergem intr-un tur al Manhattan-ului, cu omnibuzul. De sus, perspectiva asupra insulei e magnifica: in sud, Statuia Libertatii, in dreapta, raul Hudson, la nord, Harlem-ul, iar in stanga, East River, cu zeci de zgarie-nori umpland spatiul in toate directiile. Iar de jos orasul e la fel de frumos, cu acea uimitoare diversitate intalnita de la o strada la alta. Acum esti in Chinatown, cu pravalii mizere, atarnate parca de reclamele lor in culori tipatoare, acum treci intr-o alta lume, Soho, cu restaurante chic si magazine scumpe. Daca mergi pe Broadway, de la nord la sud, parcurgi un intreg continent. Iar in Times Square, sub reclamele uriase si stralucitoare, vezi Turnul Babel in versiune contemporana. Toate neamurile Pamantului si-au dat intalnire aici. Cum reusesc sa se inteleaga, ce-i tine la un loc, de ce nu se sfasie cu ghearele si dintii? Cred ca stiu de ce.
*
Ma contrazic putin cu Liviu pe tema prezentului relativ, fictionalizat, al oricarui jurnal, dar pana la urma imi da dreptate. Prezentul „tare“, intr-o pagina diaristica, e o mica impostura. Nu poti scrie „acum merg pe Fifth Avenue“, fiindca esti ocupat chiar cu acest lucru, sa mergi pe Fifth Avenue. Cine ar trece, halucinat, prin realitate consemnand-o strict intr-un carnet n-ar mai trai, de fapt, intamplarile ei. Traiesti si apoi scrii, parcurgi o experienta (sau un episod al ei), dupa care o relatezi. Simultaneitatea e imposibila. Povestind, recreezi ceea ce ai trait. Dar, inevitabil, selectezi, ierarhizezi, faci un montaj, cauti niste semnificatii. Construiesti. Un jurnal suta la suta brut, neconstruit, o consemnare a tot ce ai inregistrat mi se par de domeniul imposibilului.
Si atunci - ma intreb -, daca intre „momentul trairii“ si cel al „marturisirii“ exista intotdeauna o cezura, daca autenticitatea nu inseamna prezent continuu si nefiltrat, ci o constructie, in fond, literara, o fictiune, chiar daca slaba si cu multe elemente documentare, de ce n-am putea scrie jurnal si la trecut? Relatarea ulterioara nu mi se pare defel inautentica, ba chiar unele lucruri din cele vazute se deseneaza mai bine in memorie dupa un anumit interval de timp.
E limpede: voi incheia acest Jurnal american in Romania.