Pentru ce sunt bune stadioanele
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura politica » societatea reala
Autor: Alfred Bulai
De cateva saptamani scena politica s-a inflamat la un nivel spectaculos. In urma cu cateva zile s-a ajuns, dupa multi analisti, jurnalisti si specialisti de tot felul, la un apogeu al crizei politice. Sub ochii nostri, la o emisiune a postului public, am asistat la o disputa verbala directa intre presedinte si premier, disputa care nu a fost catusi de putin eleganta, ba chiar, majoritatea celor care s-au pronuntat, si au fost multi, au considerat-o o disputa care a trecut de limitele suportabilitatii publice.
Am cunoscut cand eram elev un student de la ASE care mergea in fiecare saptamana pe stadion desi nu era microbist. Unul din cei mai exigenti profesori ai sai era arbitru in divizia A si mergea sa-l injure pe orice stadion arbitra.
Cumva ni s-a inoculat de catre media, poate in spiritul scenaritei manipularii presei de catre patronatul mogulilor, ideea ca am asistat in ultimele saptamani la o criza majora, care a crescut pana la stadiul in care s-au destramat cu totul posibilitatile, deja firave, ale unei reconcilieri la varf.
In primul rand trebuie sa semnalam un lucru simplu. Nu asistam deloc la o eruptie brusca a unui vulcan stins, sau care a dat doar semne palide de a erupe asa cum sugereaza analistii. Stiam destul de bine ca raportul dintre conducatorii celor doua institutii este unul arid si asta de aproape doi ani. La urma urmei, domnul Basescu a fost mai mult decat intransigent cu premierul in numeroasele ocazii in care a venit si a sfidat autoritatea acestuia in fata ministrilor, intervenind caustic si seniorial chiar pe teritoriul premierului. Sa ne aducem aminte doar de gainile „aviare“ si de inundatii. Pe de alta parte, domnul Presedinte nu se afla la prima interventie telefonica la o televiziune, nu se afla nicidecum pentru prima data in postura de critic necrutator al premierului si al executivului. La urma urmei, a criticat in ultimii doi ani mai mult decat des politicienii si, in general, clasa politica.
Pe undeva, nedumerirea populatiei fata de initiativa suspendarii este data tocmai de faptul ca Traian Basescu nu s-a schimbat in mod substantial, in sensul in care ar fi devenit malefic peste noapte, dand la o parte masca angelica pe care o crezusem ani de zile. Nu a devenit, cu siguranta, presedinte jucator in ultimele saptamani, ci a fost asa, practic, de la inceputul mandatului sau.
Cu toate acestea, ceva s-a schimbat in ultimele saptamani pe scena noastra politica. Reactiile blande si linistite ale premierului au disparut si au lasat loc unei pozitii mult mai transante, uneori chiar dure. Opozitia, la randul ei, ca si o parte a presei, in mod cert, s-au radicalizat si au devenit mai active in disputele cu presedintele, iar Traian Basescu, la randul lui, pare mult mai putin dispus sa pastreze aparentele unor relatii normale cu Parlamentul sau cu executivul. In felul acesta s-a ajuns la un limbaj departat de modul in care ne asteptam sa comunice sefii unor inalte institutii.
De ce abia acum s-a ajuns la aceasta transparentizare a disputelor politice? De ce abia acum conflictul se acutizeaza? Tocmai acum cand, fie vorba intre noi, puterea ar putea sa aiba mult mai mult de profitat odata cu reusita aderarii?
Cred ca dincolo de comentariile, poate spumoase, fata de cauzele si natura crizei institutionale, ar fi mai interesant sa ne intrebam de ce acest conflict mocnit a iesit abia acum la iveala. Intrebarea este justificata daca stam sa ne gandim ca toate acuzele celor implicati se leaga de lucruri trecute, iar discursul critic se poarta exclusiv privitor la teme care au avut succes mediatic cu multe luni in urma, uneori chiar ani.
Asa cum probabil stim cu totii, conflictul are o origine mai veche si cu siguranta el a fost mascat mult timp de protagonisti. Pe de o parte, premierul a evitat sistematic sa reactioneze la provocari, iar presedintele s-a multumit si el, mult timp, sa isi reduca repertoriul public doar la mici impunsaturi, ironii, scurte declaratii care erau mai mult jocuri de putere decat declaratii de razboi.
Iata ca acum lucrurile s-au schimbat. Disputele nu mai au menajamentele din trecut. A disparut acum acea pudoare, acea jena de a spala rufele in fata tuturor. A disparut un anume stil protectiv sau diplomatic de a ataca sau a raspunde la atacuri. De ce s-au descatusat energiile si, mai ales, au disparut barierele abia acum? Pentru simplu motiv: acum politica romaneasca poate sa se defuleze.
Am incercat sa fim cuminti si sa ne comportam frumos atat timp cat Europa statea cu ochii pe noi. Eram disciplinati si stateam cu mainile la spate, aproape nemiscati in bancutele noastre de scolari care invata europeneasca. Ba incercam sa fim atat de silitori si de cuminti in fata batranei profesoare europene ca uneori eram mai catolici decat papa. Uneori politicianul obedient era atat de cuminte incat se oferea singur sa respecte si reguli pe care nu ni le cerea nimeni, iar alteori incercam sa fim mai exigenti decat profesoara, impunandu-ne standarde mai inalte decat cele ale Europei unite.
Am aderat insa la Uniune si, vorba aceea veche, se pare ca ne-am vazut sacii in caruta. A sosit momentul in care obedienta si cumintenia civica, interpretata ca si cumpatare, au disparut si au lasat locul defularilor transparente si uneori necontrolate. Asistam la un spectacol al eliberarii energiilor, spectacol in care conflictele si nemultumirile infranate atata timp de nevoia de a fi cuminti in fata Europei au explodat. La toata lumea, de la putere sau de la opozitie.
Pentru moment, o parte a clasei politice se elibereaza de un anume stres al figurii frumoase pe care trebuia sa o facem pentru Europa. Cel mai probabil acesti politicieni se vor racori pana la urma si vor intra in normalitate. Toate aceste dispute, referendumuri, motiuni si contestari constitutionale nu au de ce sa faca rau democratiei romanesti. Este insa pacat de faptul ca o parte a politicienilor si chiar o parte a elitei din Romania a ramas incadrata in psihologia „pentru Europa“. Altfel spus ne comportam, facem anumite lucruri, ne batem cu o caramida in piept pentru ca asa ne cere Europa si nu pentru ca asa credem noi ca se cuvine. Probabil ca mai este nevoie de timp pentru ca noi toti sa gandim ca absolut tot ceea ce facem trebuie sa facem pentru noi si nu pentru Europa, pentru ca noi suntem parte a Europei, iar regulile ei sunt si regulile noastre.
Multi dintre romani au sperat ca o parte a politicienilor din Romania, mai ales cei mai putin eleganti in comportament, sa devina mai seriosi, mai implicati si poate mai diplomati o data cu aderarea. Pare ca lucrurile stau pentru moment exact pe dos. Cred ca multi politicieni au inca nevoie sa isi elibereze anumite frustrari si poate nu ar strica sa mearga pe stadioane si sa se racoreasca. Am cunoscut cand eram elev un student de la ASE care mergea in fiecare saptamana pe stadion desi nu era microbist. Unul din cei mai exigenti profesori ai sai era arbitru in divizia A si mergea sa-l injure pe orice stadion arbitra. Dupa ’90 de minute i se parea chiar simpatic. Pana la urma a ajuns sa isi faca licenta cu el si chiar s-au imprietenit.
Ar trebui ca cineva sa faca abonamente pe stadioane pentru politicieni. Ar putea fi facut chiar un program national in acest sens.