Ministerul poeziei
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
In vremuri atat de neprielnice lirismului, cateva reviste de poezie care supravietuiesc eroic mi se par de-a dreptul aparitii miraculoase, de natura extraterestrilor. De fapt, probabil ca e mult spus „cateva“: nu stiu sa fie mai mult de doua. „Poesis“, la Satu Mare, si cealalta, „Poezia“, de la Iasi isi datoreaza existenta si supravietuirea admirabilei perseverente a poetilor George Vulturescu si Cassian Maria Spiridon. Riscand sa-i indispun pe cei doi credinciosi „intru“ poezie, as indrazni sa prevad ca aceasta-i opera vietii lor cu cele mai mari sanse de a le asigura o posteritate durabila si pe deplin meritata. Mai „batrana“ cu un cincinal decat mezina ieseana, „Poesis“ isi socoteste varsta cu anii trecuti de la revolutia ce a produs schimbarea de regim politic din Romania. Mai mult dar si, intr-un anumit sens, mai putin decat o revista de poezii, „Poesis“ pune in rama sarbatorile poeziei si a devenit, cu anii, o adevarata institutie, ca sa nu spun un „minister al poeziei“ cu sediul la Satu Mare. Un „minister“ care organizeaza evenimente culturale ca „Zilele Poesis“ cu fiii Satmarului, gazduieste colocvii cu participare nationala si internationala, intermediaza „intalniri ale scriitorilor“, decerneaza premii intr-o, ce-i drept, atmosfera solemna, cu vag miros de tamaie: ca si premiile „Mihai Eminescu“ de la Botosani, si acelea de la Satu Mare sunt inmanate si slujite in biserica. Poate ca aceasta forma de sfintire este, cel putin dupa gustul meu, excesiva si prea conforma cu religiozitatea de vitrina si panas care a cuprins, ca un frison, viata publica romaneasca dupa 1989. Dar e nedrept sa scad cu aceasta umbra de rezerva semnificatia si valoarea admirabilei opere de civism poetic oficiat de o revista ca „Poesis“. Sa trecem la paginile revistei. „Poesis“ are un bun manunchi de „consilieri“ cu fine intuitii critice si pertinente judecati de valoare. Ca in atatea cazuri, poetul George Vulturescu e si un excelent cititor de poezie. Un cititor care nu trece cu vederea si nu iarta stereotipiile si sabloanele care, dupa un timp, iau poezia in stapanire transformand-o intr-un ostatec al tuturor prejudecatilor. Iata exemplul lui Adam Puslojic, „fratele“ lui Nichita Stanescu si, in general, prietenul tuturor bunilor romani. George Vulturescu e nemultumit, pe drept cuvant, de cliseele de acum traditionale ce-l dau gata legat pe bunul poet sarb: „Complezenta criticii romanesti fata de cartile sale (…) s-a accentuat pe fundalul unui «misionarism» subinteles al poetului de a (re)prezenta inima «care sarbea» a lui Nichita si, mai ales, «greseala» de a ramane prieten cu scriitori neconformi cu ucazurile unui politically correctness din staff-urile bucurestene. Putinele studii, prefete care s-au ocupat de poezia lui A. Puslojic au ramas cantonate in stereotipuri de genul: «ambasador al poeziei romanesti in Balcani», «haiducul Adam», «marele poet sarb» etc., plutind pe langa problematica sa. Nici alcatuirea editiilor sale nu a slujit, aproape deloc, relevarii textului sau poetic, ci au pus accentul pe succesiunea spectaculoasa a imaginilor fotografice si fervoarea arabescurilor manu-scrise“. Urmeaza o buna lectura a poetului, despovarata de cliseele denuntate. De acest tip de incarcerare provincialista, sentimental-triumfalista semnalata de George Vulturescu nu sufera doar sarbul Adam Puslojic, dar pana la un punct, si basarabeanul Grigore Vieru, si el „fratele“ si prietenul acelorasi buni romani. Alt consilier expert de la „ministerul“ „Poesis“ este Gh. Mocuta, cu o cronica percutanta la volumul „Imi mananc versurile“ al Angelei Marinescu: „Numai un creator care simuleaza nebunia poate face atata parada de ea si atata risipa de energie in text. De fapt, Angela Marinescu a devenit o specialista a nebuniei, esecului si mortii, o specialista intr-o provocare/ criza in care putini poeti au excelat sau au reusit sa se mentina la modul autentic: „ Imi provoc poezia esecul si moartea (…) sunt o batrana incerta. Sunt un batran ce am devenit nerabdator. Secretul meu este scrisul. Nu sexul“. Complexul virilitatii si cel al unei ereditati tarate nu e nou. Poeta si-a tradat de multa vreme conditia „feminina“, slabiciunile, frumusetea, fragilitatea, pudoarea. De altfel, unul din secretele impactului pe care poezia sa il are asupra cititorului este tocmai aceasta transsexualitate. Poate de aceea ororile pe care le pune in pagina cu atata pricepere seamana de multe ori cu confesiunea unui criminal in serie din filmele horror. Obsesiile ei sunt atat de bine legate si expuse incat confesiunea e profund umana, dar mereu cinica (…) una dintre calitatile certe ale scriiturii Angelei Marinescu este aceea ca-i vindeca de scris pe pudici si optimisti“. Nu-i „vindeca“ ea chiar pe toti pudicii si optimistii, lucru care se vede prea (rau!) bine si din unele pagini ale revistei de fata. N-am sa dau citate poetice ca sa nu-i supar pe executantii optimisti, sarguinciosi, dar mediocri ai unei „meserii“ care la urma urmei nu-i ucide pe altii. Sunt insa si cativa „consilieri“ – comentatori, recenzenti, in fine, critici – ai ministerului „Poesis“ care-si iau leafa de pomana, daca nu presupunem ca sunt salarizati chiar de clientii lor (respectiv: versificatorii despre care scriu) dintr-un soi de prietenie anapoda inteleasa. Cred ca „Poesis“ isi face un rau serviciu publicand astfel de contributii si dand credit unor critici inchipuiti: poeta – scrie unul dintre acesti contribuabili – „surprinde in lirica sa prin contrastul vizibil dintre poezia cerebrala pe care o cultiva, ce presupune o anumita rigiditate solemna si un anume pragmatism, si accentele (daca nu accesele) de sensibilitate si de melancolie ce insotesc majoritatea poemelor sale. Si totusi, paradoxul parelnic este salutar. El stabileste echilibrul necesar poeziei de respiratie si mai ales incantatia si armonia interioara. Poeta crede in posibilitatea poeziei de a cuprinde un univers tematic esential si sentimental“. Citatele lirice confirma si ele calitatea comentariului, care merge mai departe din delir in delir: „Aici respiratia ca sens de a fi evidentiaza pe de o parte universul poetic al creatoarei de imagistica abstracta si totusi inconstient atat de palpabila, inseamna pe de alta parte includerea «eternei jertfe» pentru triumful momentului, aici, al cauzei poetice nedezmintite. Poate se simte si un goliardism. Daca este asa, el ne apare nedisimulat. In orice caz nu hamletian, ci cert, fara echivoc, un strigat al carui ecou cu buna stiinta penetreaza in spiritele cele mai subtile, trezindu-le interesul si ajunge sa savarseasca ritualul golirii abstractului si integrarii in inefabil“. N-am simtit nici „integrarea in inefabil“ si nici „starea de poezie, permanenta“ cu dimensiunea ei pregnanta, aceea a extazului, citind baiguielile critice ale recenzentului care ne mai asigura ca poeta „a izbutit“, desi cultiva in general versul alb, sa prezinte o anume muzicalitate interna, de forta si echilibru, prin bogatia de idei – spirituala – si acel plus poetic pe care il poseda in cel mai inalt grad. Este vorba despre senzorial, „despre acele senzitive feminine in care chiar si inocent se poate socoti vinovata de comiterea frumosului, ca stare ce se pastreaza pura si nealterata. Trecand de la stare la fapt (poeta – n.n.) devine sententioasa si cu accente patetice, ca si cum peste viata ar fi trecut deodata lava vulcanului, precum la Pompei si Herculane…“. Curat Herculane! Alt „consilier“ dintr-acestia gaseste intr-un volum „prezenta sacrului“ si se apuca de o „cercetare hermeneutica“ spre a-l „descifra“: „Daca Biblia atribuie nasterea lumii logos-ului divin (cuvant-gand-fapta), I. V. F. isi propune sa patrunda in chiar geneza cuvantului. Ce ar putea fi esenta cuvantului? – se intreaba poetul. Sufletul acestuia, care il face sa traiasca in vederea edificarii unei lumi reale sau imaginare“. Mergand mai departe cu sufletul si descifrarile sale, hermeneutul gaseste „asemanari si deosebiri“ intre Integratorul lui I. V. F. si… Marele Anonim al lui Lucian Blaga. In alta parte, comparatia valorizanta il ia ca termen pe Elitis: „Tertinele ar putea fi scrise ca niste versuri lungi, gen Elitis, fara sa piarda prospetimea“. In concluzie: „Poezia este introspectiva, cu toate imaginile cosmice pe care le contine“.
Se pot decela in „Poesis“ si unele simptome de frustrare provincialista: cutare autor modest, binecuvantat de un I. P. S. in pagina a 7-a a cartii lui e „un poet elegiac, un psalmist si paladist redutabil, stilist complet“ al carui nume intra intr-o ilustra descendenta: Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru, astfel incat „Prin poeziile sale de evidenta vibratie si autentica traire, poetul reuseste sa ne convinga de vesnicia existentei lumii, inoculand clipei vietuirii fiorul eternitatii. Realitatea exista – ca timp si spatiu – atat cat visul vietii dureaza. Dincolo de vis, prin arderile ei, poezia este o treapta spre mantuire“. Sa dea Domnul sa fie! Insa cand mai aflam ca poetul X „a fost ignorat cu program de critica literara, astfel ca rareori s-au incumetat criticii sa patrunda-n spatiul poeziei sale“, putem crede ca mantuirea e departe si ca in dosul afurisitei de „ignorare cu program“ sta chiar suferinta atroce a celui ce o descopera in legatura cu un altul pe care-l deplange ca pe sine insusi… In „ministerul poeziei“ de la „Poesis“ – altminteri o admirabila publicatie – mai e loc de remanieri, mergand chiar pana la concedieri oportune. De dragul, si uneori de dorul, poeziei…