Caricaturi si monumente
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Intr-un caiet mai vechi, notasem observatia ajutorului de contabil Bernardo Soares, celebrul personaj al lui Fernando Pesoa, potrivit careia „Sufletul omului este un azil de nebuni populat cu caricaturi.“ Sigur, ea nu constituie o noutate, au mai formulat-o in alti termeni si Dostoievski, apoi psihanalistii si toti cei ce s-au aplecat mai mult asupra profunzimilor psihicului uman. Am intarziat si eu asupra ei deoarece mi s-a parut ca observatia s-ar potrivi la fel de bine si lumii in care traim sau, mai exact, universului creat de o mare parte a celor ce se numesc politicieni si intretinut de televiziunile noastre mult prea numeroase. In ultimii ani, nimic nu s-a putut discuta serios, totul a esuat in penibil; insulta tine loc de dialog, iar nevoia de justitie nu este in realitate decat pseudonimul urii si al agresivitatii. De la Revolutie incoace nu mai exista schimburi de idei, ci scandaluri. Mincinosi, hoti, controversati, compromisi, turnatori, securisti sunt cateva din cuvintele care nu mai pot lipsi din fondul principal de cuvinte al politicianului roman. Si, mai nou, pe langa toate acestea, mai poti fi si… european! Adica un ceva alcatuit din toate cele de mai sus. Nimeni nu se mai mira ca diverse grupuri se iau la pumni pe stadioane, in carciumi sau pe strazi, ca armele, bastoanele si sabiile ninja sunt manuite cu mai multa dexteritate decat tacamurile. Care pe care, oriunde si oricand. O criza teribila care trebuie sa ia, totusi, sfarsit, sa-si gaseasca o rezolvare, spun majoritatea „oamenilor lucizi.“ Cei vizitati de cel mai vag optimism ar trebui sa-i reciteasca (daca intamplator i-au citit) pe batranii cronicari pentru a se convinge ca, in spatiul nostru, intrigile, tradarile, minciunile, loviturile sub centura au mare vechime, nu sunt numai o boala a capitalismului nostru primitiv. „Ne iubim unii pe altii, iar minciuna este sarutul pe care-l schimbam intre noi,“ consemna si ajutorul de contabil din cartea lui Pesoa. Asa stand lucrurile, e obligatoriu sa ne intoarcem totusi fata spre cultura inainte ca degradarea sa fie ireversibila. Prin cultura ne depasim propriile limite si, tot prin ea, ne putem stapani impulsurile primare, agresivitatea si ura. Dar cine nu are cultura, cum sa aiba respect pentru ea, cum sa-i inteleaga necesitatea si cum sa o sprijine? Pentru ca, practic, aici s-a ajuns: la a nu i se mai simti necesitatea, la a nu i se mai recunoaste rostul intr-o lume deprinsa cu mitocania si prostul-gust, o lume in care politica ne impregneaza si aerul pe care-l respiram. Nu exista niciun proiect pentru educatie pe masura cerintelor timpului si lumii in care am intrat. Intelectualii au „aparat“ oameni, politicieni, dar nu au reusit sa propuna macar un proiect si, cu atat mai putin, sa se solidarizeze in numele unor idei capabile sa stimuleze energiile natiei, sa le abata de la drumul in care s-a infundat si s-a compromis politica, datorita modului in care inteleg sa o practice vedetele momentului. Ca scriitor, in aceasta lume aiurita in care diverse caricaturi ocupa scena publica, poti face multe, dar cel mai important este sa-ti respecti meseria chiar daca de multe ori iti vine sa fugi sau sa recurgi la solutii si mai disperate. „Cred ca scriitorul trebuie sa fie manat de o obsesie fanatica, spunea Sábato.
Nimic nu trebuie sa aiba prioritate in fata creatiei, orice trebuie sacrificat de dragul ei. Fara acest efort, nu cred ca se poate realiza ceva important.“ Cei care au avut o asemenea credinta au invins, exista. In caietul amintit am descoperit si alte extrase privitoare la munca literara, cu particularitatile ei stiute sau mai putin stiute. Le-am notat pur si simplu fara sa urmaresc vreun scop. Pentru ca, in realitate, in confruntarea permanenta cu limitele cunoasterii si cu putinatatea cuvintelor, fiecare invata singur, pierde sau castiga singur. Nu exista iertare pentru ce n-ai putut realiza, indiferent de context. Sfaturile si observatiile atator mari performeri ai scrisului le intelegi cum se cuvine dupa ce ai trecut, tu insuti, prin acele experiente si adeseori cand e prea tarziu sau cand nu se mai poate face nimic. Le recitesc totusi stapanit de un ciudat sentiment de nostalgie dupa discutiile pe care le-am avut odinioara in jurul acestei profesii solitare, dificile, cu atat mai mult cu cat astazi nicio performanta culturala, stiintifica, artistica nu mai retine nici macar atentia breslei, toate privirile si obiectivele aparatelor de filmat si fotografiat sunt in asteptarea urmatoarei tampenii rostite sau facute de caricaturile natiei. Ne ignoram trecutul, paginile importante ale istoriei si civilizatiei, reperele si modelele adevarate, iar consecinta este cea fireasca: sentimentul ca ne aflam in azilul pomenit de celebrul personaj al lui Fernando Pesoa. Sentiment ce nu pare a-i deranja in vreun fel pe multi dintre confratii nostri. Epuizati de lupta cu comunismul vor aparea fara discutie si pe campul de lupta, cu intarzierea traditionala. Ceea ce spunea Angelo Rinaldi despre Kundera intr-o cronica din „Le Figaro littéraire“ este valabil si pentru o parte dintre combatantii nostri: „ M. Kundera ne face deseori sa ne gandim la un individ care, pornind la razboi cu avant, soseste pe campul de batalie dupa ce au fost ridicate monumentele in memoria celor cazuti in lupta“. Monumente pe care – ar adauga Mircea Iorgulescu –, in lipsa altor idei le vor distruge. Pur si simplu, din obsedanta nevoie de vizibilitate.