Treceri
articol aparut in Cultura, nr. 30 din 2006-07-13» cultura literara » carti, reviste, cafenele
Autor: Mircea Iorgulescu
El: M-ai deprimat, Mircea! Eu: Si mai spui ca n-ai umor... El: (rade in hohote)
Asa s-a terminat o discutie cu Octavian Paler, a fost saptamana trecuta. ii telefonasem sa-l firitisesc de ziua lui, implinea, doar, 80 de ani, nu e chiar o varsta de luat a la legere. Mai ales cand posesorul nu da semne de perimare, ba chiar, citindu-l si nestiind ce leat e, ori uitandu-i etatea (ceea ce este un reflex firesc de cititor, numai un abrutizat se intreaba, mahalageste, cati ani are autorul), portretul care involuntar se degaja din ce scrie el este al unui barbat in plina forta linistita, ceva de soldat roman marsaluind implacabil in legea lui enigmatica pentru barbari si tot atata de impunatoare.Ne stim insa de prea multa vreme pentru a nu ne fi straina importanta lipsei de importanta a festivitatilor aniversare. Asa ca am expediat conventionalismul protocolar si mi-am ingaduit sa observ ca nu prea am vazut mentionata in articolele scrise la ocazie despre el o dimensiune dupa mine esentiala, anume umorul. S-a inveselit intr-o mirare prefacuta, „adica tu crezi despre mine ca am umor ?!“, i-am confirmat, da, cred. Si chiar cred ca „ursuzul“ Paler are mult umor, unul taciturn si caustic, dar umor adevarat, nimic din specia surogatului dubios care e bascalia, pentru intelectuali „spiritele“. De „spirite“ si bascalie Paler e incapabil. „Tu ai avut intotdeauna o parere prea buna despre mine“, s-a retras el, „nu e cea mai grava eroare a mea“, m-am repliat si eu, dupa care am trecut, nu ?!, la „situatiune“ si la „atmosfera“.
Bineinteles ca „situatiunea“ e cum o stim, „este o criza, ma-ntelegi, care poti pentru ca sa zici ca nu se poate mai oribila...“, iar „atmosfera“, cum altfel, nu poate fi nici ea decat „incarcata“. Povestim. Si-astfel ajung sa-i spun de un protest al sindicatului francez CGT, care il acuza pe premierul Dominique de Villepin de tentativa de ingradire a libertatii de expresie. Un premier care, zic asa, in treacat, dar cu subinteles, desigur, „e de-al nostru, scrie poezii, a facut o buna antologie a poeziei franceze, ii place literatura, isi scrie singur cartile“, de-al nostru, dar si al bunei traditii a Frantei si a vechii, batranei Europe, ca oamenii politici ajunsi in serviciul Statului sa aiba cel putin o buna pregatire culturala si intelectuala, de la prefecti la ministri, ca sa nu mai vorbim de presedinti. Dar de ce este el acuzat ca ar vrea sa sugrume libertatea de expresie? Fiindca a facut plangere in Justitie impotriva a doi jurnalisti, acestia au publicat carti in care il acuza de tot felul de infamii, iar el se considera defaimat. Vasazica, ei il acuza in carti care apar liber si se vand tot liber in librarii, el se adreseaza Justitiei, dar facand asta atenteaza la... libertatea de expresie! „Nu stiu“, zic, daca va fi fiind sau nu adevarat ce au scris ei, stiu insa ca premierul e de cateva bune luni tinta unui linsaj mediatic si ma intreb daca „protestul“ sindicalist nu e totusi decalat, un reflex anacronic de pe vremea cand realmente libertatea de expresie va fi fost ingradita. Sau inca si mai rau - manifestarea unui impuls autoritar, ce tine de trecerea de la presa ca putere la puterea mediatica, in nimic mai ferita de tendinta spre hegemonie si absolutism proprie oricarei puteri lipsita de contrapondere. Aici, la aceasta istorie franceza, mi-a spus Octavian Paler ca l-as fi... „deprimat“.
* * *
Desi as mai fi avut cu ce. De pilda, cu aceasta gluma spaniola, pe care am gasit-o intr-un interviu dat de filosoful sloven Slavoj Zizek. „Cum era viata sub Franco? - Cum era viata sub Franco, nu se stie; dar viata impotriva lui Franco era foarte placuta“. Mai ales ca stiu ca Paler iubeste Spania. L-ar fi interesat, sunt sigur, gluma spaniola despre viata sub Franco.
* * *
Sunt cativa buni ani, chiar destui, de cand am vazut-o prima data. O vad si acum, din cand in cand, asta insa pentru ca nu sunt la Bucuresti, altfel as vedea-o probabil de cateva ori pe saptamana.
O publicitate vad. Un anunt promotional, o reclama. Este publicitatea unui post de radio, pentru o emisiune probabil considerata cea mai atractiva, cea mai reprezentativa, in fine, produsul de vitrina. Denumirea acelei emisiuni este de altfel tiparita cel mai vizibil, cu litere mai mari si mai groase decat cele folosite pentru numele radioului. in treacat fie zis, frecventa pe care poate fi ascultat nu e indicata. Sunt mentionate doar zilele, de luni pana vineri, si ora, 17, cand este difuzata acea emisiune.
Care se numeste ROMANIA LA RAPORT. Nu glumesc deloc, asa se numeste: ROMANIA LA RAPORT.
Presupun ca este vorba de un foarte bun post de radio, de o emisiune de foarte buna calitate si de jurnalisti eminenti. Dar chestiunea e alta. Cine, institutie, grup sau persoana poate avea enorma pretentie sa scoata ROMANIA LA RAPORT?! Cine esti, cine te crezi, cine visezi sa fii, ca sa scoti, si inca zilnic, de luni pana vineri, o tara intreaga „la raport“? Si trebuie oare sa stea Romania in pozitie de „drepti“, sa-si umfle pieptul si sa strige, rasunator, „Sa traiti!“, ca o trupa de bieti soldati haituiti de un majur brutal si stupid, care nu-i scoate din „misca, racane!, Drept-stang-dreptul...“?! in fiecare zi, de luni pana vineri, asadar, „Romania la raport“... Hm!
Cum insa am o anumita varsta si am trait si eu sub..., nu, nu „sub Franco“, imi amintesc. Si totul reintra in ordine. „Tara raporteaza Secretarului General“ era una din stereotipiile delirantei propagande de partid din ultimii zece-cincisprezece ani ai regimului comunist. Aici ajunsese paranoia ceausista: ca tara intreaga sa fie scoasa la raport in fata lui. Sa-i raporteze. Lui. Nu chiar zilnic, de luni pana vineri, dar destul de des.
imi amintesc, pot sa pariez ca emisiunea „Romania la raport“ nu e deloc pro-munista sau macar anticomunista, ci dimpotriva, anticomunista. Poate chiar virulent anticomunista, cine stie?!