Aliante negre (I)
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura politica » carnet diplomatic
Autor: George Maior
Este dificil de evaluat in acest moment cat de mult se leaga razboiul local din Liban si incercarea Israelului de a anihila prin forta Hizballah cu „razboiul global impotriva terorismului“. Pentru marea strategie intrebarea este insa fundamentala intrucat un raspuns afirmativ ar putea conecta politic si strategic evenimente aparent disparate precum situatia volatila din Irak si Afganistan, evolutiile ingrijoratoare din Iran privind dezvoltarea programului sau nuclear la ceea ce se intampla acum, intr-o dinamica violenta, in Orientul Mijlociu, punand in aceeasi paradigma actiunile violente ale unor organizatii aparent diferite ca filozofie politica si ideologie precum Hamas, Hizballah si Al Qaeda. Dimpotriva, in cazul unui raspuns negativ, fiecare situatie ar avea particularitatile sale, originile sale istorice si politice, necesitand abordari diplomatice si strategice diferentiate, in functie de acestea si nu o abordare uniformizanta, integrata si generalizatoare.
...tabloul general poate fi unul de-a dreptul sumbru si de cosmar: o masiva agregare de forte antioccidentale si antiamericane, ce alatura state si organizatii nonstatale.
E o intrebare foarte dificila. Multi intelectuali si analisti afirma ca nu este de fapt nici o relatie structurala intre noul conflict din Orientul Mijlociu, care pune din nou fata in fata un actor non-statal Hizballah si un stat - Israel - si razboiul antiterorist global proclamat de americani. Mai mult, ei afirma ca incercarea de a interpreta artificial existenta unor asemenea conexiuni, asa cum pare sa faca administratia americana (sustinuta ca intotdeauna de britanici) este daunatoare politic deoarece duce la generalizari si abstractizari periculoase din punct de vedere al viitoarelor abordari strategice si militare atat in privinta stabilizarii contextului particular din Liban (care are propriile sale caracteristici istorice si politice), cat si in evolutia generala a campaniei internationale antiteroriste. in acest sens, Lisa Beyer a subliniat recent in revista „Time“ ca „prin definirea razboiului impotriva Hizballah ca parte a razboiului impotriva terorismului, Administratia americana pune o ceata pe adevaratele intrebari ale acestei noi crize, deposedand publicul american de o dezbatere asupra lor: Cat de mult ar trebui sa faca America pentru Israel si ce ar trebui facut in privinta Iranului, sursa principala de finantare, de aprovizionare cu arme si de pregatire pentru Hizballah“. Tot Beyer mai citeaza un oficial francez care ar fi afirmat ca, daca se compara Hizballah cu fortele care au izbit avioanele in gemenii din New York, „poti conferi intr-adevar mai multa forta argumentelor, dar risti sa-ti subminezi credibilitatea si sustinerea cu cei care nu vor fi niciodata de acord cu o asemenea relationare“ (dupa ani grei de razboi antiterorist pe fronturi ca Afganistan sau Irak, opinia publica a obosit sa vada in victimele inocente ale acestor razboaie de uzura sacrificii necesare pe altarul unei strategii globale de eradicare a terorismului).
in plus, in opinia altor analisti, inclusiv a unor cercetatori dedicati profunzimilor fenomenului terorist contemporan, post-11 septembrie, a echivala si a pune in acelasi cadru de referinta politico-strategica Hamas cu Hizballah si Al Qaeda dovedeste ignoranta si lipsa de cunoastere politica si istorica, o incapacitate de a opera cu nuante si diferentieri care constituie atributul esential al diplomatiei si al gandirii strategice. Hamas este o organizatie de extractie sunita, profund independenta, care promoveaza o agenda locala conectata direct la contextul palestinian si care a refuzat pana acum o relationare directa, de tip operational cu Al Qaeda (desi componenta importanta sunita ar apropia-o ideologic de aceasta) pentru o implicare internationala mai ampla in zdrobirea „cotropitorului infidel“ american. Pe de alta parte, Hizballah este o organizatie shiita, cu legaturi profunde si recunoscute cu Iran si Siria, a carei actiune militara s-a concentrat de ani buni pe rezistenta impotriva implicarii Israelului in Liban, desi ideologia sa violenta cuprinde ca obiectiv strategic distrugerea statului Israel. in sfarsit, Al Qaeda este o organizatie transnationala ale carei ramificatii se intind, potrivit unora, in peste 40 de state si care este orientata radical impotriva Americii si a Occidentului in general, fiind dispusa sa foloseasca orice mijloace, oriunde, pentru a-si atinge scopurile.
Cu toate acestea, dincolo de retorica oficiala cunoscuta a administratiei americane, sunt destui cei care cred ca intre toate aceste organizatii teroriste si politico-teroriste exista de fapt conexiuni, ca e obligatoriu ca evenimentele recente din Liban si chestiunea Hizballah sa fie conectate la marea problema a terorismului global, ca in final nu se poate decupla problematica iraniana din strategia de contracarare a acestui flagel al secolului XXI, ca intre multiplele fronturi politice si geografice pe care se poarta acum razboiul antiterorist exista fire care creeaza legaturi si interdependente, unele vizibile, altele mai subtile, ce trebuie inca identificate.
Istoricul Martin van Creveld, care este autorul unei carti importante de politica si strategie militara („The Transformation of War“), sustine ca exista relatii intre Hizballah si Hamas, ultima fiind adesea ajutata financiar si logistic de prima. Dar, poate si mai relevant, el afirma „ca ar fi surprinzator daca nu ar exista legaturi intre Hizballah si numeroase grupari razboinice din Irak, inclusiv reprezentanti locali ai Al Qaeda“. Daca la toate acestea se adauga masiva sprijinire de catre Iran a miscarii Hizballah, tabloul general poate fi unul de-a dreptul sumbru si de cosmar: o masiva agregare de forte antioccidentale si antiamericane, ce alatura state si organizatii nonstatale, un fel de „pre-alianta neagra“ (chiar daca filosofia lor politica si agenda lor militara sunt diferite), aflata in dinamica si care in perspectiva poate crea probleme majore securitatii spatiului occidental si zonelor sale majore de interes de pe glob. Van Creveld este cunoscut pentru critica sa acerba la adresa actiunii americane din Irak sau Afganistan, pe care a considerat-o nenecesara politic si strategic si care, culmea!, ar fi putut precipita de fapt formarea aceastei grupari ciudate de forte cu interese de multe ori distincte (el a definit crud angajamentul in aceste razboaie drept unul „prostesc“ si „nenecesar“). Istoria universala a cunoscut insa adesea formari de aliante in jurul unui scop comun, chiar daca fortele constitutive ale acestora s-au deosebit prin ideologie sau semnificatie imediata a intereselor. Nu trebuie sa ne lasam inselati de faptul ca istoria moderna a aliantelor s-a centrat intotdeauna pe stat, ca unic actor legitim al relatiilor internationale. Realitatea politica si strategica a secolului XXI arata clar ca „nonstatul“, reprezentat de organizatii precum Hizballah sau Al Qaeda, a devenit un actor potent si puternic al relatiilor internationale (reamintim ca razboiul din Liban se poarta intre un stat si un nonstat cuibarit in organismul altui stat). Asa ca nu ar trebui sa mire pe nimeni ca in sistemele de aliante din aceasta lume noua a relatiilor internationale, „non statul“ va avea un loc asigurat, alaturi de traditionalul stat suveran. Cat despre legitimitate, chiar daca Carta ONU si dreptul international nu prevad acest lucru in mod oficial, e suficient sa se constate valul imens de simpatie de care se bucura acum Hizballah, pe o raza geografica care se intinde din Liban pana in Irak, Iran, Siria si chiar in destule medii „pacifiste“ europene. Pe de alta parte, nici nu e nevoie sa se discute prea mult de „legitimitate“ in cazul acestor noi aliante intre organizatii nonstatale si state. Perversitatea lor consta in faptul ca nu vor fi niciodata declarate „oficial“, ci doar puse direct in practica politica si militara, atunci cand e nevoie. Tot asa cum vor deveni rapid invizibile sau caduce, cand situatia o va cere.