Mirajul fotbalului (II)
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Era in decembrie si ningea. Caminarul Herisescu Bolintineanu isi scosese, ca de obicei, sambata, la pranz, cei trei copii la o acadea, la „Capsa“. Cerea schwartz si un cognac frantuzesc. Si accentul, si comenzile si le-a pastrat Nasu peste decenii. Poate si sclipirea strengareasca din ochi, cu rasucirea coltului mustatilor bolintine erau, si ele, aceleasi...
Eram cel mai mic si febletea tuturor celor din casa. Aveam parul in bucle si vara ma rasfatau imbracandu-ma in spielhozenuri.
Pronunta, peste timpuri, ca ta-su, cu care nu se prea intelegea: „Un cognac, garçon!“. G-ul fiind total aspirat. Desigur, si pe timpul bolsevicilor la putere.
Avea vreo 12 ani pe atunci si trecea cu privirea peste pleoapele proeminente, incarcate ale caminarului. Era si cel mai iubit la inceput.
Eu l-am simtit sprinten in vorba, avea haz nebun, colora fraza cu frantuzisme si, din cand in cand, chiar rar, cu doua-trei vorbe „tiganesti“ de mahala, de se stramba Nasa. Cand „sarea gardul“, de mic, batranul boier Bolintin, cu care semana identic, ii strivea mana sau ii calarea piciorul.
In fine, protipendada isi intra in atributii. Saluturi decente, neaose dar si frantuzite. Bonjour! Toti se-ntrebau: „Ce dracu’ e-n Rusia?“. Si emiteau in stilul nostru prin care, dupa douazeci de minute, e o alta povestire.
Intr-un moment, spre seara, patrunsera doua umbre de generali rusi. Aveau toata recuzita lui Pasternak: blanuri scumpe, mustati si caciuli de zibelina. Generali albi. Ordonantele s-au asezat si ele undeva, mai in spate, elegante si cu vestoane de postav, ce aminteau de tinuta militara a Romanovilor. Au comandat caviar, somon fumé si sampanie frantuzeasca. Au redescoperit cu spirit profesional bautura inselatoare a bulelor de carbon, si-au umplut cupele, s-au privit in ochi si le-au golit pe nerasuflate. Aceeasi miscare ritmica, imediat. Si-au mangaiat mustatile si au inceput sa priveasca absenti, pe sub ochi, ca in stepa, figurile salii. S-au pus pe caviar si somon, au facut un fel de sandvis stropit cu multa lamaie si au inghitit cu pofta. O forma de obisnuinta a garnizoanelor tarilor.
Lumea a prins curaj. S-a apropiat de ei sa-i descoasa. Ionel Teodoreanu si-a luat inima in dinti: „Stim de unde veniti si intuim unde va duceti. Dar de ce? Spuneti-ne si noua ce se-ntampla acolo?“. Cel care parea mai in varsta, isi turna o noua cupa, lua o lingura de caviar spalata in lamaie si inghiti totul, parca, dintr-odata. isi aprinse o tigara de foi, lasand senzatia ca si-a mangaiat si mustatile.
Vorbea o franceza de invidiat. „Ei bine, trebuie sa stiti, Rusia a fost o mare oala de rahat care acum s-a umplut. Fierbe si va da in clocot, improscand omenirea. Tineti minte: Noi ne ducem la Paris. Cel putin 100 de ani de aici inainte, lumea va simti rahatul asta aruncat in aer si pe pamant“.
Se asternu linistea. Boierii nostri de geniu pogorara din cerurile noastre mereu asfintite. Ocheau delicatesurile: masline, branzeturi, prajituri, ceai sau cafea, sprituri, sampanie sau cognac. „Va asteapta zile negre – continua celalalt nobil alb – sunt pusi pe voi, aveti de toate, ca bogatii, dar n-ati fost niciodata constienti ca pentru a va bucura de aceste daruri ceresti, trebuie sa va infrangeti exhibitiile si instinctele. Sa va respectati, constatand si ridicandu-va palaria in fata valorilor. Apoi nici noi nu suntem sfinti. Dar ne bagam cutitul sau pistolul prin fata! Voi, in schimb, va atacati mai mult cu gura si pe la spate, incercand sa aveti, astfel, triumful pornirilor. Nu plateste nimeni pacaleala cu viata! Nu aveti pedepse. Va-njurati de mama si de cele sfinte, perpetuand blestemul si mergeti, aparent, senini mai departe. Veti avea mari probleme cu noi. Vine noroiul stepei si va ineaca. Mai aveti in Basarabia liota de evrei care, daca incercati sa va suiti in camioane, la o adica, spre scapare, sa vedeti ce baionete va luati peste degete. Mai isi zic si „popor ales“!
„Ales de cine? Pentru ca l-au tradat si nu l-au recunoscut pe Hristos“, se enerva Ionel Teodoreanu. Si continua: „Apropo, sunteti in trecere, va simtiti bine la noi, luati-va talpasita! Cei care nu-si pot stapani noroiul de acasa si parasesc dezastrul de scarba sau de frica, nu trebuie sa se opreasca prea mult pe la noi. Sunteti oaspeti, pareti simpatici, dar gata, luati-va talpasita! Veniti din stepe, iar noi avem puritatea si sanatatea dealului. Noi am terminat-o cu turcii si am pus steagurile pe redutele lor. Voi, mai mereu linia a doua... In plus, ne separa latinitatea. Ceea ce noi suntem, intr-o mare de slavi. E incarcata de inselaciune slavia adusa de voi. Cand ati purces spre Roma, ati trecut pe la noi, v-ati simtit bine, s-au imbatat hoardele si s-au incuscrit. Suntem blestemati de primitori. Moldovenii au luat, parca, toate relele voastre. ii tradeaza pe turci, pe polonezi, pe tatari si acum si pe noi“.
Se asternu linistea peste „Capsa“. Doar fumul parea ca separa oamenii de plafoane. Ca si norii de ceruri.
*
Ma intorc la prima joaca de-a fotbalul. Cei doi veri, Mirel si Stelica, bateau mingea. Si ma amestecau si pe mine, printre ei. Eram cel mai mic si febletea tuturor celor din casa. Aveam parul in bucle si vara ma rasfatau imbracandu-ma in spielhozenuri. Moda austriaca, imprumutata o data cu spritul.
Tatal meu incerca sa pastreze datina familiilor romanesti. Bunicul meu a avut doisprezece copii. Doi cu prima sotie, ceilalti zece cu bunica-mea. Si taica-miu fusese cel mai mic, nascut in 1911. Din cei zece, pe doi, nenea Vasile si nenea Cornele i-a pastrat. De fapt sacrificat (fara sa stie, s-a confirmat dupa ’47) sa aiba grija de afaceri. Sifonarie prin ’20, pravalie, pamanturi, case, hambare, negustorie, dominand mahalaua Podenilor din Barlad. Ceilalti opt copii au fost trimisi la scoala. Toti licentiati. Intr-un fel, parca, le-a fost mai putin rau.
Nenea Cornel, caruia ii port si numele, ca si pe acela al bunicului, Constantin, a muncit de unul singur pana aproape de sfarsit, pe la 90 de ani. A facut carausie. Celalalt, nenea Vasile, care a avut trei copii, doua fete si un baiat, a avut parte de o condamnare continua. Luat cu forta in C.A.P. – urata si paguboasa inventie bolsevica! – la trei ani, ii schimbau lotul de vie ca sa-l puna pe rod. Era „binecuvantat“! Stia sa faca sa rodeasca licoarea zeilor.
In fiecare zi, la ora unu, se punea masa la Barlad. Se spunea „Tatal nostru“!... In sufrageria Podenilor. Bunica aducea supa si o punea in farfurii. Bunicu’ avea pe o masa, langa el, doua cani cu vin. Rosu si roze. Punea la fiecare cate un pahar, intrebandu-l de culoare. Peste ani, am mai prins sticle inotand in pivnite, in apa inundatiilor Barladului. Cine nu venea la timp, ii dadea bunica-mea de mancare in bucatarie. Si asta, pana cand bunicul a murit, intr-o zi de august calduros, dupa pranz, cand isi facea siesta. Amarat si cu inima neagra. il pacalisera niste evrei intr-o afacere cu bere. Sub salteaua patului erau mormane de cocosei. Pastrati si pentru ca-i placea sa dea fiecarui copil de aniversare, cate un „Franz Iosef“. Apoi, nenea Cornele (asa ii spuneau toti), a continuat protocolul sfant. Pe care l-am simtit si eu la Targoviste.
Vremurile se schimbasera. Nu mai puteam sa avem pranzuri cu totii, decat duminica si de sarbatori. Aveau acelasi ritual. Nu mai se spunea „Tatal nostru“ mereu, ci un „Doamne ajuta-ne!“. Era si nevoie. Ai mei si toti romanii treceau prin atatea. Erau iarasi incercati de destin. In schimb, inainte de culcare, am pastrat sfintenia rugaciunii.
Duminica la pranz, mancam cu totii. Tata in capul mesei. Primavara, toamna si vara mancam afara. Erau vreo cinci-sase luni. Cand eram mai mic era si nenea George. Tanti Marioara si mama aduceau mancarea. Nu mancau niciodata cu noi. Curios, dar explicabil. Si tata si nenea George le certau: „Stati si voi cu noi!“. Rar s-au asezat. Mult mai tarziu am incercat sa inteleg. Bunica-miu din partea mamei, muntenegrean, avea ciudatenia zonei in sange. Din educatie. Casatorindu-se tot cu o sarboaica bogata si frumoasa din Targoviste, din familia Servski. In exilul sau, unde fusese trimis. La ei, femeile nu stateau niciodata la masa. Minunata mama, tanti Marioara lui nenea George si nasa Nuta, a lui nasu’ Fanel, aveau intrat parca in sange comportamentul mamei lor pe care, ca pe toti bunicii, nu i-am mai prins in viata. Purtand mai toate pronumele sfant, de suferinta, cel mai des intalnit al femeilor din Balcania noastra: Maria si Elena...