Umbre
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura caleidoscop »
Autor: David Ilina
Era o superba dimineata de sfarsit de ianuarie cand, potrivit unei vechi credinte populare, in mod normal ursul ar fi incercat sa-si vada umbra pe zapada pentru a hotari daca mai ramane ori nu in barlog. Dar mama natura s-a sucit in asa hal incat, dezmintind trufasa intelepciune omeneasca, ne-a silit pe toti sa recunoastem ca, la o adica, iarna poate fi ca vara. Sus, printre crengile golase ale platanilor se zarea albastrul pantecos al cerului si soarele lucind ca un Maybach nou-nout. Cateva vrabii guralive isi disputau cu infocare spatiul locativ al unui crang sterp. De undeva dinspre scuarul mohorat razbatea scancetul unui firicel de vant ce-si agatase pulpana surtucului in ghimpii fostilor trandafiri. In tufanul de la coltul strazii, cateva frunze cu sacaz atarnau spanzurate de un ram, visand la eternitate.
De buna seama, intr-o zi ca aceasta prizonierul umbrelor din pestera lui Platon trebuie sa fi descoperit obrazul cel adevarat al lumii, caci era una din acele zile luminate de har, pe care Dumnezeu, probabil din nebagare de seama, prea ostenit de povara de a tine randuiala lumii, pare sa fi pierdut-o din traista timpului. (Vorbesc de acea dulce-diafana nebagare de seama divina pe care noi, oamenii, o numim bunatate). In fine, intr-o astfel de zi, daca ti s-ar fi intamplat sa fi uitat mersul pe jos, era musai sa-l redescoperi ori sa-l inventezi. Albia firii era deja trasata. De aceea nici acum nu inteleg ce magnet parsiv m-a tras in alta parte, cum s-a facut ca duhul rau mi-a anesteziat simturile, mi-a frant judecata, mi-a molesit picioarele si m-a impins pe bancheta din spate a unui automobil pe coronita caruia scria atat de caraghios TAXI. Nici n-am apucat sa dau soferului comanda ca mi-a si trecut pe la ureche un fosnet taios, un fel de fulger de hartie, un amestec ciudat de mototolire-impaturire-despaturire. „Ai citit, dom’le!?“, mi s-a adresat cel ce urma sa mane bidivii de tinichea si care, acum, imi tot indesa sub ochi un ziar. N-a fost chip sa-mi ascund vinovata ignoranta. „Ia citeste!“, mi-a ordonat soferul batran, matahalos, cu sapca, ce tragea de volan ca oraseanul de coasa in week-end. Aveam in maini oficiosul unui partid ce anunta publicul despre infiintarea unui post propriu de televiziune. „Tribunul e tribun, dom’le!, spuse cu nesat taximetristul pensionar. „Totdeauna face ce zice“, a reflectat el cu incantare si a adaugat: „Ce-mi pare rau e ca am doua televizoare in casa, dar nu prind postul decat la ala din sufragerie, unde sta fi-mea cu aia mici. Da' rezolv eu. Am auzit ca-i trebuie o piesa“. „Cui?“, am intrebat eu ca picat din luna. Soferul a tacut cateva clipe, a cotit totusi regulamentar la dreapta si mi-a servit senin raspunsul: „Televizorului din dormitor“. „Va place tribunul“, i-am zis cu un ton indulcit. „I-auzi vorba, pai ar putea sa-mi placa ticalosii astia de acuma? Da’ ce, dumitale nu-ti place?“, m-a sagetat soferul activist din oglinda retrovizoare, privindu-ma drept in ochi. Am mormait un penibil „m-am cam saturat de toti“ si, fireste, nu m-a crezut nici macar airbag -ul pitit in bordul masinii.
Motorul maraia ferm, docil, aprobator, era limpede ca mergea ,,pe mana“ cosasului. Si poate ca batranul pensionar cu card, care isi rotunjea venitul ca sofer de taxi, avea oarecare dreptate. Erau vremuri de galceava si de batjocura, dar mai ales vremuri aspre pentru popor, era ca si cand lupul din poveste il devorase si pe iedul cel mic, devorase cam tot, iar acum, ca un veritabil macho o curta insistent si pe capra. Anuntul din ziar se incheia cu vorbele „cu Dumnezeu inainte!“ iar eu, atins de pacatul indoielii, mi-am zis: oare Dumnezeu o fi stiind de toata aceasta isprava?
Priveam prin geamul portierei la fatadele gri, obosite ale blocurilor, la toboganul si leaganele defecte, abandonate intr-o rana langa niste tomberoane doldora de gunoi. Ceea ce ar fi trebuit sa fie un loc de joaca pentru copii s-a transformat intr-o parcare improvizata. Pe trotuar cativa trecatori razleti pluteau serafic ca personajele lui Chagall. Si dintr-o data, ca intr-un vis, mi s-a aratat statura masiva, impunatoare a tribunului, pasind la ralenti ca un voievod picat din cronici. Umbra lui fecunda pamantul, sub talpi ii susurau izvoare proaspete. isi trecea mana prin par, isi aseza grijuliu suvitele rebele cu aerul celui aureolat de destin, convins ca e harazit la poruncire si grandoare. Cu pieptul lui cat istoria neamului despica aerul acestei dimineti suave, iar ceva mai in urma un cor de heruvimi vestea apropiata mantuire a napastuitilor. „Am ajuns la capat“, zise heruvimul de la volan. Mi s-a parut atat de sinistru acest „la capat“ incat am tresarit ca un scolar in prag de exmatriculare. „Cat datorez?“, am glasuit eu politicos. „Pentru dumneata, treizeci de mii“. ,,Dar parca aparatul …“, am apucat sa baigui. Soferul s-a intors spre mine intr-o rana si m-a infasat in acel zambet ingaduitor cu care de obicei protejezi dulcea naivitate. Sub cozorocul sepcii s-a arcuit smechereste o spranceana: ,,Aparatul e de vrajeala, dom'le“. „Cum adica de vrajeala?!“, m-am indignat eu prosteste, „si mai ziceati ca sunteti cu tribunul, ca …“. „Hai, omule, ce mai inseamna azi treizeci de mii de lei?!“, s-a rastit autoritar tataie, curmandu-mi fandoseala. A scuipat intre degete, mi-a numarat restul in bancnote si dus a fost. Am ramas ca electrocutat in mijlocul unei curti largi unde mai multe bunicute isi recuperau nepotii sau nepoatele de la gradinita. Abia intr-un tarziu am observat steguletul UE atasat taxiului ce tocmai disparea dupa colt. Steguletul cu stelute asezate in cerc flutura vesel si sfidator, mimand un adio de fatada, ca esarfa Elenei in poarta Cotrocenilor.
Soarele era inca parcat la locul lui, dimineata avea aceeasi candoare pe care, de buna seama, o ratasem. „O zi ideala pentru o plimbare pe jos“, am reflectat intr-o doara si cred ca am rosit de ciuda. La cativa pasi de mine, cu voce de bomfaier aprig, un ghemotoc de fetita calita la pixellii Internetului s-a rastit veninos la bunica-sa: „Nu-mi calca pe umbra, fatooo!“. Supusa, inghesuita intr-un pardesiu saracacis si stramt, bunica a facut un pas lateral, a asteptat pret de cateva secunde, pentru a face loc umbrei, apoi si-a urmat in tacere stapana.