Ipotestiul ar trebui pus sub un clopot de sticla
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura memoriei »
Autor: Valentin Cosereanu in dialog cu Iolanda Malamen
Iolanda Malamen: Valentin Cosereanu, ce are atat de magic Ipotestiul?
Valentin Cosereanu: Am sa raspund la intrebarea asta, intai foarte simplu si dupa aceea am sa dau un exemplu din Eminescu.
Sa stii ca ,,linistea eminesciana“ este una dintre magii. A doua este credinta noastra, a celor de aici, in ceea ce facem slujindu-l pe Eminescu. Acum vine promisiunea anuntata, cea de a da acel exemplu. Cand Eminescu era tanar student la Viena, au iesit intr-o seara (este marturisirea lui Stefanelli, una dintre cele mai cinstite, pentru ca s-a fabulat cam mult despre viata lui si s-a scris in mare parte dupa ce a murit) de la opera (pe care o savura, desi spunea: ,,Astea sunt caraituri, cantecele populare sunt adevarate“). Erau mai multi inaintea lor. Pe strada mergeau doua tinere: una blonda si una bruneta si, dovada ca timpurile se repeta, ca ele sunt aceleasi, doi golani le-au acrosat intr-un fel nu tocmai civilizat. Fiind mai multi, grupul in care se afla si poetul le-a ocrotit si le-a condus pana acasa. In semn de multumire, fetele, care erau din lumea buna vieneza, i-au invitat a doua zi acasa, la un ceai. Toti raspund invitatiei, bineinteles si Eminescu, dar, la un moment dat, una, satula de jocurile de societate, propune urmatorul joc, mult mai original: ,,fiecare sa alegeti pe una dintre noi si sa faceti o declaratie de dragoste“. Eminescu a fost ultimul care a intrat in ,,joc“. A cazut in genunchi in fata tinerei blonde si i-a facut o declaratie patetica, emotionanta, dupa care i-a sarutat mana. Odata cu asta, seara s-a cam incheiat. Pe drum, Stefanelli l-a intrebat pe Eminescu: ,,Cum ai reusit sa faci o asemenea emotionanta si frumoasa declaratie?“. ,,Spre deosebire de voi, eu credeam“, a venit raspunsul lui.
I.M.: Asadar, vrei sa spui ca tot ce se vede aici, in Centrul Memorial Eminescian a capatat forma si continut datorita acestui ,,a crede“.
V.C.: Nu se face nimic fara ,,a crede“. Mi s-au prezis ani grei de puscarie pentru ca ma apuc sa construiesc la Ipotesti eu, un amarat de filolog. Eu am crezut insa ca ceea ce faceam va fi un lucru bun, folositor.
I.M.: Cui ii era frica de nasterea unui lucru bun aici?
V.C.: Celor care nu credeau in Ipotesti si comunistilor de-adevaratelea, traditionalisti care se obisnuisera sa vada la Ipotesti doar Casa Memoriala si eventual o cusca in care se afla un caine, acolo langa casa.
I.M.: Ipotestiul n-a intrat inca pe deplin in constiinta culturala a romanilor?
V.C.: A intrat, dar cumva la suprafata. Asa cum se intampla si cu opera lui. Un fenomen curios, toti il stiu, preluand unul de la altul ideea de mit, ceea ce nu-i un lucru rau; grav este ca nu-l citim, nu-l studiem cat si cum trebuie. Programa scolara este foarte saraca in privinta asta. Nu poti acorda (dau un exemplu) unui Panait Cerna si lui Eminescu tot atatea ore. Dumnezeu sa ma ierte! Ibraileanu preda doi ani Eminescu si dupa aceea Creanga. Trebuie sa ai un studiu sistematic bun. Specialisti, muzeografi s-au obisnuit sa spuna aceeasi poezie. La Ipotesti nu se intampla acest lucru. Cat am fost muzeograf mi-a placut si a trebuit sa invat mult despre viata lui Eminescu. Muzeografii de la Ipotesti abia asteapta sa li se puna intrebari. Alti muzeografi se tem de intrebari...
I.M.: Eminescu a iubit foarte mult aceste locuri si nu ne putem imagina altul de care sa-si fi legat copilaria. Mai sunt controversate data nasterii si locul?
V.C.: El s-a nascut, se pare, la Botosani, in 20 decembrie 1849. A scris cu mana lui in jurnalul Junimii. In 1849, cand s-a nascut, era o iarna foarte grea la Botosani. Eminovicii aveau case cumparate acolo si erau vecini cu biserica Uspensia. In 1848 au cumparat de la sora lui Constantin Hurmuzachi, Eufrosina Petrino, 420 de hectare de pamant la Ipotesti. In anii ’50 se vorbea despre saracia si incultura lor, dar nu era asta realitatea. Erau oameni care citeau, aveau carti in biblioteca si aveau si niste bani, chiar daca s-au imprumutat pentru a completa cumpararea pamantului si a caselor. Raluca Eminovici s-a casatorit venind cu zestre de 2000 de galbeni.
I.M.: Sa ne intoarcem la Ipotesti.
V.C.: Oamenii comuni se nasc de obicei acolo unde le e locul. Eminescu s-a intamplat sa se nasca in alta parte, dar cumva (ca sa fabulez), fara vointa lui. Cand a venit la Ipotesti, a trait de la inceput magia locului. Oamenii confunda si astazi locul nasterii cu Ipotestiul si nu intamplator. I-a priit de la inceput acest spatiu, cu atmosfera asta, cu dealuri, paduri, teren framantat...
I.M.: De la Botosani pana aici sunt numai opt kilometri.
V.C.: Dar pana la iesirea din Botosani terenul este stupid, plat. Se intampla cu nasterea lui ceea ce s-a intamplat cu schimbarea numelui, atunci cand Iosif Vulcan i-a modificat numele din Eminovici in Eminescu si poetul l-a adoptat pentru tot restul vietii. Niciodata nu l-a mai pronuntat pe cel cu care se nascuse. Asa si cu Ipotestiul. El s-a confundat cu locurile astea. Si atunci cand era prim-redactor la ,,Timpul“ (si tatal lui, in sfarsit, isi daduse seama de geniul fiului si i-a facut cadou un ceas de aur si un inel care se pastreaza astazi la Casa Pogor la Iasi), nota in manuscrise: ,,Sa imprumut bani, sa salvez Ipotestiul“.
I.M.: Dar Bucurestiul ce a insemnat pentru el?
V.C.: Bucurestiul cred ca a fost pentru el o povara, dar o povara necesara. Trebuia sa i se intample. Ca orice om genial, nu cred sa-l fi marcat alt loc in afara de Ipotesti. Dupa ce un tanar la 19 ani stia pe de rost doua mari capitale: Viena si Berlinul, in afara de Ipotesti, nimic nu i se mai putea parea important sau intimidant. El era pe deasupra localitatilor.
I.M.: Ai fost intai muzeograf, acum esti cercetator si director al Centrului Cultural Ipotesti. E greu? E pasionant si greu?
V.C.: Nu, nu e greu. Am avut ocazia, prin fiica mea, care a terminat Ziaristica in Italia, sa raman acolo. Plecasem inainte de ’89 si m-am intors dupa, cu gandul curat sa fac din Ipotesti ceea ce ar fi trebuit sa fie de mult. Povara despre care ma intrebi este nepovara. Am vrut sa fac lucrul asta nu ca vointa, ci ca dragoste.
I.M.: Poate ar fi vrut mai multi, dar ti-a iesit numai tie.
V.C.: Iertata-mi fie indrazneala: e ca in cazul lui Eminescu ce s-a nascut la Botosani si i-a placut la Ipotesti. Am incercat mai multe in viata, am fost si profesor...
I.M.: Dar Ipotestiul te-a ales.
V.C.: Sunt sigur ca asa s-a intamplat. Mai e un lucru pe care l-am invatat: cand faci ceva, sa faci cu lejeritate. Si sa crezi in acel lucru. Exemplul cel mai bun este cel al lui Arghezi. Intr-un an a venit de Craciun preotul la Martisor, a binecuvantat casa, a baut un pahar cu vin (probabil mai bause si altele inainte) si, cand Arghezi il conducea la poarta, ce se gaseste sa-l intrebe pe acesta?: „Domnule Arghezi, sunteti un mare scriitor, ati luat si premiul Herder (era probabil sentimentalizat si euforizat de alcool), ce credeti, exista Dumnezeu?“. Arghezi s-a suparat foc, dar inainte de a-i intoarce spatele i-a spus: ,,De ce nu te-ai facut mata cacanar?“. Geo Bogza, care comenteaza scena asta, spune: ,,Asa ar trebui sa li se raspunda tuturor acelora care practica o meserie si nu cred in ea“. Am avut norocul sa cred ca sunt slujitorul lui Eminescu si ca trebuie sa facem ceva cu toata naturaletea aici la Ipotesti.
I.M.: Ce poti spune despre cercetarile unor eminescologi mai putin vizibili azi? Un Augustin Z.N.Pop, spre exemplu?
V.C. Am amintiri bune si rele despre el. Cand spun ,,amintiri“ ma refer si la scris sau in mod special la scris. Dupa parerea mea ar fi trebuit sa adune documente si sa se rezume la a le comenta. A inventat niste lucruri din nu stiu ce orgolii nenorocite. Era totusi un vorbitor foarte bun...
I.M.: Dar Ion Rosu?
V.C.: Pacat ca a murit la o varsta inca tanara!
I.M.: A publicat un volum important despre originile lui Eminescu.
V.C.: Din pacate, a publicat numai unul din cele cinci planificate. Intotdeauna imi spunea: ,,Cartile nu se scriu din carti. Cartile se scriu mergand la sursa, la document. Daca nu, esti pierdut. El este, intr-adevar, important la capitolul origini eminesciene. A argumentat totul prin documente. Nu presupune si nu inventeaza. Pentru mine, el a fost un exemplu. Regret foarte mult moartea lui.
I.M.: Ai descoperit multe lucruri legate de Eminescu, venind aici?
V.C.: A, nu stiam aproape nimic despre viata lui. Fiind profesor la liceu, ii predam opera si chiar aveam un dispret superior si fals. Cand eram tanar, aveam un soi de fronda si spuneam ca nu viata omului este importanta, ci opera. Acuma sunt convins ca amandoua sunt, in egala masura, importante.
I.M.: Un lucru care te-a marcat?
V.C.: Mi-a placut sa patrund viata acestui om (pentru ca era om viu ca si noi), incat la un moment dat, intr-o noapte in care scriam chiar despre viata lui, faceam o lucrare de licenta (recunosc) pentru altcineva si locuiam intr-un fost W.C. de langa Casa Memoriala. imi pare rau ca nu mai exista, acolo am citit cel mai mult. Chiar si lui Constantin Noica i-a placut; era un fel de chilioara, cam la trei metri departare de o latura a casei. In noaptea aceea am iesit afara ca sa ma limpezesc, m-am asezat cu mainile la spate sprijinindu-ma de perete. Nu erau stele pe cer, era un cer intunecos si m-am strans in mine. I-am auzit clar pasii. El obisnuia sa se plimbe ca la madame Slavici, care-i batea in perete ca o deranjeaza. Se plimba, cateodata bodoganea, vorbea cu sine despre lume, era omul din el care nu se mai putea controla. Ei, atunci ,,prezenta“ lui m-a marcat.
I.M.: Dar un moment emotionant?
V.C.: (Valentin Cosereanu rade). E o stupiditate. Pentru prima oara cand am facut un asa-zis ghidaj (eram prospat angajat, de-abia venisem), m-a intrebat cineva unde se afla parul acela dupa care s-a ascuns Eminescu atunci cand a fugit de la Cernauti. M-am inrosit si n-am stiut ce sa raspund. Dar am avut curajul sa spun ca nu stiu. A fost o emotie puternica.
I.M.: Si recent?
V.C.: Recent, o mare emotie am resimtit la terminarea muzeului.
I.M.: Ce a insemnat pentru acest loc venirea temporara a lui Petru Cretia?
V.C.: El este cel care ,,a tras piciorul“, stii cum se spune: tragi piciorul si vin altii dupa tine. El a plecat ,,Dincolo“, dar tragerea piciorului a insemnat foarte mult. In loc sa vina ca angajati, spre exemplu, amanta prefectului sau nepotul primarului crezand ca aici e o viata de huzur, ca tot nu se face nimic, au venit oameni seriosi. Aici nu se sta, este multa munca, deseori foarte grea, de caine cateodata, desi pare foarte usoara daca nu o iei in serios. iti asumi o responsabilitate. Petru Cretia este cel care mi-a spus: ,,Valentinutu, te duci la manuscrise! Tiparitura nu-ti mai este necunoscuta. O sa vezi cum mergea Eminescu pana la tesatura cuvantului“. Asta o sa-mi ramana in minte pana o sa pun mainile pe piept.
I.M.: Sunt multi vizitatori?
V.C.: Da, vine multa lume. Veneau si inainte de ’89, cand era criza de benzina. Umpleau canistrele, le puneau in portbagaj si poposeau pentru scurt timp aici, curiosi sa vada, sa cunoasca.
I.M.: Vin si straini?
V.C.: Vin destui si am sa dau doar un exemplu. Ambasadoarea Armeniei, care a venit acum doi ani, s-a indragostit de locul asta, de cazarea pe care i-am oferit-o si, dupa ce a vizitat manastirile, s-a intors aici ca sa doarma.
I.M.: Pacea, aerul limpede si frumusetea locului iti dau intr-adevar sentimentul ca te poti curata de nebunia din orase. Valentin Cosereanu, s-a mai pus problema mutarii osemintelor poetului la Ipotesti?
V.C.: A pus-o Geo Bogza, dupa cum stii, de multe ori, dar in ultimii ani nu s-a mai vorbit de asta. Cred ca e bine sa nu-i tulburam linistea. S-a facut la un moment dat aici un cenotaf. Cenotaful este potrivit pentru mortii marii. Pentru mortii pamantului devine chiar de prost gust. Am renuntat deci la asta.
I.M.: Ai facut drumul Botosani-Ipotesti de cateva mii de ori si nu ai obosit.
V.C.: Cand eram muzeograf, veneam de la Botosani cu bicicleta, nu aveam pe vremea aceea masina. Veneam de placere, ca intr-o statiune. Atat de mult ma bucuram cand ajungeam aici... Noptile trebuia sa citesc, pentru ca nu poti vorbi oricum cu cei care viziteaza. Se cere minimum de respect. Uneori ma durea capul, imi era rau, dar trebuia sa fiu ,,proaspat“, cum s-ar spune. E o diferenta intre viata de muzeograf si cea de acum. Atunci eram tot timpul in contact cu oamenii vii, ma miscam mult, uneori maturam in muzeu, nu-mi era jena, dar nu-mi pasa ca ma vede lumea cum scutur presurile in fata Casei Memoriale. Mi s-a propus un post de director al Muzeului Judetean, dar l-am refuzat. Am spus ca n-as putea primi decat postul de director de la Ipotesti, pentru ca aici am invatat sa bat cuie, am maturat prin Muzeu, am sters praful... Si mi s-a implinit visul.
I.M.: Ce salariu ai?
V.C.: Acum am un salariu mare, pentru ca sunt cercetator si beneficiez de treapta asta. Am in mana treizeci de milioane (3000 RON).
I.M.: Un salariu bun.
V.C.: Jumatate il cheltuiesc pe drumurile pe care le fac. Sunt un... neastamparat.
I.M.: Cum il putem salva pe Eminescu de pericolul de a fi... un reprezentativ local?
V.C.: Asa este, el nu trebuie sa ramana judetean. A revolutionat cultura intregii tari, nu numai a Botosaniului. Spun lucrul acesta fara niciun dispret, sa fim bine intelesi. Sunt constient ca trebuie sa lupt si ca el trebuie sa fie al intregii tari.
I.M.: Cat de sensibil este Ministerul Culturii la ceea ce se face aici?
V.C.: Eu raman la parerea ca cel mai mult a facut Ion Caramitru in timpul ministeriatului sau. Acum apartinem de Consiliul Judetean Botosani si cu Ministerul Culturii nu mai avem niciun fel de relatie, in afara de faptul ca jumatate din valoarea celui mai mare premiu care se da pentru ,,Opera Prima“ o da Ministerul Culturii.
I.M.: Cum este Ipotestiul, Valentin Cosereanu, cand ninge, cand se asaza zapada?
V.C.: O minunatie! Cand am ajuns aici, mi s-a parut ca zapada se asterne altfel, luna straluceste altfel...
I.M.: Cum sunt ipotestenii, oamenii care au in fiinta locului un geniu ca Eminescu?
V.C.: Circula pe-aici o glumita care spune ca Eminescu le-a luat toata mintea. Intr-un fel... Dincolo de asta, sunt, insa, oameni de treaba si apreciaza cand se vede ca se face ceva pentru ei. Mai fabuleaza cateodata, dar asta nu e rau.
I.M.: in mare, cu ce se ocupa?
V.C.: Erau navetisti in comunism. Nici muncitori, nici tarani. Erau pe la mijloc. Astazi se descurca si ei cum pot. In economia asta de piata, sunt sigur ca Ipotestiul se va dezvolta. O sa devina o suburbie a Botosaniului.
I.M.: Ar fi mare pacat. I-ar disparea izolarea asta naturala care fascineaza.
V.C.: Nici mie nu mi-ar placea. Ipotestiul ar trebui pus sub un clopot de sticla.
I.M.: E mult prea aproape de Botosani si se va uni probabil cu el in mod firesc. Unde te-ai nascut?
V.C.: La Tiganesti, foarte aproape de Iasi. Din mama ardeleanca get-beget si un tata moldovean get-beget. Mi-am petrecut insa primii sapte ani de viata alergand dupa licurici in Banat, undeva langa Orsova.
I.M.: Astazi, cat timp a fost proiectat filmul cu lucrarile studentilor de la Arte si a vorbit Mircia Dumitrescu, elevii din Ipotesti, care se aflau in Sala de Conferinte, au fost foarte atenti.
V.C.: intr-un fel ei sunt niste copii alesi.
I.M.: Ai avut vreun conflict cu localnicii?
V.C.: Niciodata. Dar chiar niciodata, daca stau bine si ma gandesc.
I.M.: Ai mai vrea sa se dezvolte spatiul asta?
V.C.: Dimpotriva. N-as vrea sa se faca cine stie ce cladiri...
I.M.: imi era frica sa nu spui: da.
V.C.: Cred ca trebuie sa fie pastrata o anume frustete, nu sa fie ridicate cladiri moderne. Trebuie pastrata memoria locului.
I.M.: Te consideri un privilegiat, faci un lucru care-ti place. Multi romani se plang, de regula, ca au facut si mai fac si dupa ‘90 ceea ce nu le place.
V.C.: Da, fac ceva ce-mi place foarte mult. Foarte rar se intampla, intr-adevar, dar mie mi s-a intamplat.
I.M.: Ce mai ai totusi de facut?
V.C. Vreau foarte tare sa aduc in proprietatea Memorialului, lacul si poiana de alaturi. A fost pe vremea ministeriatului lui Caramitru o intalnire la Londra a tuturor ministrilor din tarile care au traditie de case si biserici din lemn. Ideea era urmatoarea: tara gazda oferea pamantul si facea in mijloc biserica. De jur imprejur, toti ceilalti coparticipanti faceau casa specifica: ucraineana, olandeza, ruseasca s.a.m.d. M-a intrebat Caramitru: ,,Ai un asemenea loc?“. ,,Da“, i-am raspuns. E o poiana de un hectar si jumatate langa lac. Are un stejar putin excentric. ,,E minunat“, a spus cand a vazut locul. Dar... nu s-a putut face nimic.
I.M.: Vorbind de lemn, m-a impresionat clopotnita veche din lemn si biserica mica.
V.C.: Desi nu este cea originala, are, intr-adevar, farmec. Biserica s-a pastrat fiindca a functionat frica fata de Dumnezeu. Dupa ce Iorga si Cezar Petrescu au facut-o pe cea mare prin colecta publica, culmea ironiei! acelasi Iorga, care era seful Monumentelor a dat ordin ca sa fie daramata, dar satenilor nu le-a priit lucrul asta si asa se face ca n-a fost daramata.
I.M.: Bisericile sufera cand sunt daramate.
V.C.: Sigur. La vremea aia, clopotnita era chiar in dreptul bisericii. In biserica noua, in stanga, cum intri, este un arhanghel cu chipul lui Eminescu, pictat de Petru Remus, cel care a pictat toata biserica. Constructia a inceput in 1928 si a fost terminata in 1940. Are hramul lui Mihail si Gavril. S-a pus problema schimbarii hramului in Mihai Eminescu, dar Biserica nu a fost de acord.
I.M.: Mi se pare firesc.
V.C.: As vrea totusi sa speculam Arhanghelul cu chipul lui Eminescu, facand o cartolina.
I.M.: Valentin Cosereanu, intr-un fel, te afli in situatia unui medic caruia i-au trecut prin mana foarte multi pacienti, de aceea iti pun o intrebare care cere un ,,diagnostic“: este cunoscut Eminescu de romani?
V.C.: Numai superficial.