La Ipotesti, fotografiind soarele de ora 6 dimineata
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura memoriei »
Autor: Iolanda Malamen
Am plecat spre Ipotesti, in acest ianuarie, in fapt, o iarna nelinistitor de calda, cu o strangere de inima motivata. Prima motivatie era insusi numele poetului care, an de an, in preajma celor doua date calendaristice care-i marcheaza existenta, e transformat de multi intr-un agrement turistic, asediat de locuri comune si de insailari festive. In al doilea rand, ceea ce n-as fi vrut sa vad (mergeam pentru prima oara la Ipotesti), tine de locul in sine, de spatiul care ar fi putut dezvolta in timp ca o ciuperca otravitoare, ridicolul arhitectonic, stereotipia bolnavicioasa sau cine stie ce maretii elucubrante. Ma bucuram in sinea mea ca voi vedea pe viu, pentru prima oara spatiul mitic eminescian. Cativa prieteni scriitori imi descrisesera magia si caldura locului, indemnandu-ma sa merg acolo cu prima ocazie. Ocazia a insemnat prietenul Mircia Dumitrescu, cunoscutul grafician, care m-a invitat sa merg cu el la Ipotesti, unde se lansa o carte de poeme dedicate locului de Adam Puslojici, poeme scrise in vara lui 2006, in timpul unei sederi a acestuia de doua saptamani si se proiecta un film al lui facut de Mircia Dumitrescu in aceeasi vara, cu lucrari ale studentilor lui, rezidenti de doua saptamani, acolo, intr-o tabara de creatie.
Masura unei intense iubiri si respect fata de ce trebuie iubit si respectat.
Am ajuns la Ipotesti in zori, „entre chien et loup“, cum spune francezul, cand micul sat dintre dealuri era inca adormit. Primul nostru gest, cand am sosit, a fost acela de a fotografia soarele care se descoperea insangerat deasupra unui varf de deal.
Dupa cura ad-hoc de aer proaspat, ne-am baut cafeaua in asteptarea lui Valentin Cosereanu, directorul Centrului Memorial Eminescu, si a orei 11.00, ora la care incepea lansarea cartii si se proiecta filmul. Era de-acum ziua de-a binelea, soarele se golise de „sange“ si lumina peisajul, un amestec de linii ferme si calme, in care casele, risipite cu darnicie dumnezeiasca deasupra vailor, pareau agatate de copaci. Dintr-o rasuflare am facut cunostinta cu locul, flamanda sa retin cat mai mult din ceea ce vedeam.
Casa familiei Eminovici, trecuta de-a lungul anilor prin multe intamplari vitrege, renovata astazi, aminteste, pe langa cele cateva obiecte care au apartinut poetului, printr-o reconstituire sarguincioasa si respectoasa, de interiorul si atmosfera perioadei in care a fost locuita de numeroasa familie.
M-au impresionat cele doua biserici, cea veche (trecuta si ea prin intamplari dramatice) si cea noua, fraternizand spiritual cu cloptnita veche de lemn (1938), si micul cimitir in care sunt ingropati sotii Eminovici si unul din frati. Muzeul, o constructie armonizata cu ansamblul, aflat intr-o faza avansata de inspirata definire, sala de expozitie „Horia Bernea“, Biblioteca de poezie donata de Laurentiu Ulici, ,,Testamentul unui eminescolog“ al lui Petru Cretia, sala de conferinte, cochetul amfiteatru in care au loc evenimente in aer liber, tei si salcami cu trunchiuri stravechi, noduroase, monumentul recent donat de sculptorul Paduraru, in fine, nu in ultimul rand, aleea strajuita de casutele delicate, construite pentru popasuri mai lungi de o zi, gandite benefic la o scara justificata de ambientul natural, dau masura unei intense iubiri si respect fata de ce trebuie iubit si respectat.
Deprinsa sa intalnesc (si asta cu siguranta nu se intampla numai la noi) initiative care tin mai mult de orgolii personale sau de o gandire rece (asa cum mi s-a parut Centrul Cultural Durrenmat din Neuchatel, realizat, de altfel, de celebrul arhitect elvetian Botta) decat de un respect fata de formele originare, am vazut cum o mana de tineri arhitecti a tinut cont de tainica frumusete a spatiului si nu a navalit asupra lui cu uraciuni si diformitati.
Oriunde te-ai afla in aceasta incursiune eminesciana, esti tentat, clipa de clipa, sa-ti muti privirea catre planurile indepartate, acolo unde dealurile par ca au atins splendoare vesnica.
Profesori si elevi au venit punctuali la ora 11.00 in Sala de Conferinte ca sa participe la lansarea cartii lui Adam Puslojici, „Muritori, ce-i cu voi? sau Bunavestirea de Ipotesti“ si sa priveasca filmul cu cele sase sute de lucrari facute in vara de studentii lui Mircia Dumitrescu.
Cartea de poeme a lui Adam Puslojici este o intalnire cu Ipotestiul lui Eminescu, o sincera pledoarie pentru memoria culturala pe care nu o putem pacali cu trecatoare cuvinte. Inauntru, printre poeme, sunt strecurate fotografii si inspirate desene de: Radislav Tarculea, Momcilo Golubovici Kani, Dragoliub Firulovic, Dragan Tuicanovic, Mircia Dumitrescu, Vlad Ciobanu. Un CD cu muzica de Ceaslav Radukanovic si doua postfete de Razvan Voncu si Valentin Cosereanu insotesc cartea tiparita la Centrul National de Studii „Mihai Eminescu“. „Cu batranul Mircia/Am zburat/spre Ipotesti/si acest zbor al nostru/a unit cuvantul/cu linia,/inima/cu gandire!“...
Filmul cu lucrarile studentilor, comentat de Mircia Dumitrescu extrem de cald si de implicat, a cuprins in 40 de minute de proiectie, parte din munca de doua saptamani a unor tineri artisti, de observare plina de har a peisajului, a satului, a caracteristicilor locului.
Am incheiat scurtul popas din Ipotesti, cu o „goana“ de doua ore prin Botosani, oras care, in afara de Eminescu, mai poarta in viscerele lui geniul lui Iorga, Luchian, Antipa s.a.m.d.
Dintr-un asemenea loc nu poti pleca decat cu gandul ca te vei intoarce nu peste mult timp.