Steaua din spatele usii inchise
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura spectacolului »
Autor: Ruxandra Anton
In piesa „Steaua fara Mihail Sebastian“, Dumitru Crudu s-a inspirat din „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian ce cuprinde insemnari importante despre tensiunile politice din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial si felul cum s-au rasfrant asupra lui si a prietenilor sai: Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade si Emil Cioran sau asupra lui Nae Ionescu si a altor scriitori ai vremurilor. Sunt fapte si consideratii expuse cu o sinceritate plina de cruzime aproape. Nu scapa nimeni de aspra masura a analizei sale lucide, nici chiar el!
Dar surpriza adevarata o constituie distanta uriasa intre imaginea afisata si cea reala a prietenilor lui, pe care, chiar si asa, nu-i reneaga, recunoscandu-le meritele literare. Intr-un fel, dincolo de personalitatea lui Mihail Sebastian, de valoarea lui umana, mai importanta este o noua viziune asupra operei sale, data de „Jurnal“ la care accesul devine mai extins prin acest spectacol, recuperator la nivelul intelegerii suprapunerii perfecte intre om si opera. Originea evreiasca, dar si neputinta de a se compromite, asa cum faceau prietenii lui, pentru a avea avantaje sociale si pentru a-si putea publica scrierile, fac din Mihail Sebastian o victima, cu atat mai mult cu cat vreme indelungata el insusi se instrainase de ai lui. Sensibilitatea si umanismul sau in fata grozaviilor vremii ii aduceau suferinte care-i blocau orice vointa de a mai scrie. Cand i se propune de catre directorul Nationalului sa scrie o piesa usoara face eforturi uriase, cu gandul ca isi va mai plati din multele datorii pe care le facuse. Asa a aparut melodrama ,,Ursa Mare“ a carei punere in scena a fost refuzata pe motivul originii evreiesti a autorului. Pentru a putea fi semnata de un prieten profesor, Victor Mincu, fara origine incriminata, care a acceptat acest joc pentru a-si putea incasa Mihail Sebastian onorariul, piesei refuzate i se va schimba doar titlul, din ,,Ursa Mare'' in ,,Steaua fara nume''. Cel mai dureros moment – si contrapunctul acestui spectacol –, este atunci cand Mihail Sebastian nu este primit in sala la premiera, neavand bani sa-si ia bilet si nefiindu-i recunoscuta invitatia data de Mincu fara semnatura directorului. Afara ningea iar autorul spectacolului asculta la usa replicile pe care le stia oricum pe de rost.
Toata povestea se petrece intr-un decor sumbru care este si ghetou, dar si camera saracacioasa a artistului, cu un singur pat, o masina de scris si doua taburete, unde usa este elementul cel mai accentuat, fiindca e usa pe unde intra atat fantasmele cat si falsii prieteni, asa cum o dovedesc faptele. Si, mai ales, este usa inchisa spre libertate. Ceea ce-i lipseste acestui decor este orice urma de caldura umana: daca stalpii ghimpati de iluminat ne releva toata nebunia razboiului, camera lui Mihail Sebastian nu imprumuta in schimb nimic din personalitatea si boema artistului si lasa impresia ca acolo locuieste un om care a asteptat pregatit razboiul. Or, razboiul a venit peste oameni fara vrerea lor. Proiectiile video cu scenele-document si incadrarea in spatiul ghetoului sunt suficiente pentru a reinvia dimensiunea terorii, nu mai era nevoie de accente sumbre si la celelalte elemente de decor, cum ar fi draperiile. Lipsa contrastului duce, dimpotriva, la estomparea caracterului dezolant dorit. Un alt element care rupe spectacolul si lasa impresia de imagine imortalizata, mai mult decat de lucru viu, este textul – mult prea teoretizat, eseistic, avand structura unui jurnal citit, nu de sursa.
Regizoral insa s-au eliminat multe imagini moarte din spectacol prin personaje ce fac parte din cosmarul artistului, create plastic si care imprima o nota de rafinament spectacolului. Finalul insa nu s-a putut elimina, este rece, prins in text: ingenioasa ramane ideea regizorala de stop-cadru pe Sebastian in timp ce Leny, printr-o replica prea lunga si rostita aproape ca intr-un buletin de stiri, povesteste despre accident, despre „Jurnalul“ incredintat ei si despre recunoasterea adevarului de catre Victor Mincu. Radu Ghilas reinvie deosebit de convingator profilul si personalitatea marelui artist, cu fragilitatea-i aproape bolnavicioasa la incercarile vietii, dar si taria de a nu-si incalca principiile, indiferent de pret, cu impatimire, dusa poate prea mult in zona dezolarii totale si a idealismului si exagerand caracterul naiv al artistului, care, de fapt, era mai mult lucid si obiectiv. Insa, fara doar si poate, nu indepartate de trairile intense ale lui Sebastian, doar ca in arta spectacolului emotia devine mai cuprinzatoare cand este temporizata in urcusuri si coborasuri, tonalitati joase si inalte sau taceri graitoare. Foarte buna studenta de la UATC, Lorena Condrut, al carei joc nu are nimic strident, are cursivitate si limpezime a rostirii replicilor. Prea putin convingatoare emotional in relatia cu Sebastian, insa, lasa impresia ca e mai degraba asistenta medicala decat iubita lui. Din aceasta cauza, nu razbate catre public iubirea celor doi, legatura lor e undeva intre supunere oarba din partea lui Leny si detasare acceptata din partea lui Sebastian, cu unele accese de tandrete, jucate insa ca intr-o sedinta de tandrete. Or, iubirea lor trebuia sa fie oaza de lumina a acestui spectacol, contrastul cu lumea de afara si ororile ei. Se poate spune ca toti actorii fac corp comun cu textul, desi fiecare dintre ei a jucat in mai multe roluri. Niciunul, insa, nu a facut nota discordanta. S-a remarcat prin jocul cu mai mult nerv si un timbru special al vocii, actrita Anne Marie Chertic, care chiar ar realiza o Domnisoara Cucu adevarata, daca ar fi distribuita.
Reusita acestui spectacol, chiar daca pierde in zona reprezentarii povestii de dragoste a celor doi sau in cea a structurii textului, mai mult de document decat de biografie transfigurata, sta intr-o anumita finete a montarii care scoate poezia din el. Bocetul, disperarea, oroarea sunt estompate de delicatetea caracterelor cu adevarat umane care cauta cu disperare o iesire.
Teatrul National „Vasile Alecsandri“ Iasi – „Steaua fara Mihail Sebastian“ de Dumitru Crudu. Regia: Ion Sapdaru. Scenografia: Nicolae Mihaila, Gelu Risca. Cu: Radu Ghilas (Mihail Sebastian), Lorena Condrut (Leny Caler), Daniel Busuioc (Nicusor, Camil Petrescu, Lustragiul, Stalin), Dumitru Nastrusnicu (Nae Ionescu, George Calinescu, Soldatul), Octavian Jighirgiu (Camil Petrescu, Victor Mincu, Nicusor, Hitler, Calugarul), Anne Marie Chertic (Taranca, d-ra Cucu, Plasatoarea, Ziarista), Gelu Zaharia (Evreul, Seful garii, Cersetorul, Vecinul), Ionut Dumitru (Nicusor, Ionel Teodoreanu, Evreul care asculta la usa, Ego Hitler, Nicusor).