Un estet european
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Nu stiam ca „Jurnalul fericirii“, „una din primele zece carti ale deceniului de dupa 1989“ (Nicolae Manolescu), a aparut si intr-o editie frantuzeasca, „Journal de la félicité“, Arcantire Edition, Edition UNESCO, asa cum aflu din „Miscarea literara“ (1/ 2006), care publica prefata lui Olivier Clément la aceasta carte extraordinara a lui Nicolae Steinhardt. Textul, tradus de Virginia Nusfelean, rivalizeaza cu tot ce s-a scris mai pertinent si mai frumos in Romania despre jurnalul monahului de la Rohia. (Din pacate, nu este mentionat anul aparitiei in frantuzeste). Olivier Clément prezinta mai intai „uimitorul destin al lui Nicu (Nicolae) Aurelian Steinhardt“ nascut la 12 iulie (?) 1912 in comuna Pantelimon de langa Bucuresti, din parinti instariti si cultivati, „profund romanizati“. Studiile, relatiile sale fac din el, e cea dintai etapa a vietii sale, „un estet european“: „il atrage dreptul constitutional, din care-si face teza de doctorat… O vreme se gandeste la apartenenta sa religioasa, insa iudaismul de la Bucuresti il deceptioneaza. Calatoreste in Austria, Franta si Anglia. Studiaza in profunzime marile literaturi ale Europei de Vest, se opreste la cultura franceza, insa respinge vulgaritatea obosita a unui popor ce aluneca spre dezastru; se simte la el acasa in Marea Britanie, unde apreciaza tinuta stilului aristocratic. in 1938-1939 violenta se abate asupra Europei. intors in Romania, Steinhardt, ca multi tineri din generatia sa, simpatizeaza cu Legiunea Arhanghelului Sf. Mihail, dar renunta cand aceasta o ia spre fascism. <…> Ca evreu, este indepartat de la Revista Fundatiilor Regale la care colabora. Aproba politica lui Antonescu ce pune capat insurectiei legionare si-i tine piept lui Hitler pentru a salva sute de mii de evrei romani… Dupa schimbarea aliantelor si inainte de acapararea puterii de catre comunisti, Nicolae Steinhardt revine la redactia Revistei Fundatiilor Regale si desfasoara o intensa activitate de critica literara“. Urmeaza etapele stiute, cand, dupa 1958, regimul se intareste si incepe distrugerea elitelor, intemnitarea lor, detentia lui Steinhardt (condamnat la 13 ani pentru „complot impotriva ordinii sociale“), cea de-a doua perioada a vietii lui Steinhardt, aceea de „ocnas convertit“: „inchisoarea, cu beciurile ei à la Piranèse pe care le descrie Jurnalul in termeni dantesti si burlesti, ii deschide poarta spre intrebari absolute. Are senzatia ca iese dintr-un vis juvenil… Cunoaste tortura, mentioneaza el fara ura, loviturile cu bara de fier care l-au lasat o vreme surd de o ureche. Cunoaste la Jilava, fie ca le suporta personal, fie ca le vede aplicate la altii, cruzimi de neinchipuit. inchisoarea, pentru el, este totusi si miracol…“ Miracolul se produce sub mana parintelui Mina Dobzeu, calugar si preot ortodox: „Cu putina apa fetida, in prezenta a doi preoti greco-catolici, e botezat pe ascuns de parintele Mina. Botez ortodox in perspectiva ecumenica. De acum crestin, Nicolae Steinhardt promite sa lupte mereu pentru cauza ecumenica“. Amnistiat in 1964, incepe a treia etapa a destinului sau: „cea de calugar si scriitor“. Revine la viata literara, traduce intens, intre altele „Viata calugarilor din Moldova“ de Ioanichie Balan, transpusa in franceza si aparuta in Belgia, unde merge de cateva ori la manastirea Chévetogne, un sediu al ecumenismului ce-l anima si pe el. Se calugareste in 1980 si ramane la Rohia de unde, periodic, vine la Bucuresti, participa la manifestari culturale: „Cei care l-au cunoscut la acea vreme isi aduc aminte cu emotie de acest omulet, chircit putin de inchisoare si de varsta, dar extrem de vioi si de bine dispus, adevaratul calugar, spunea el, este un om intotdeauna vesel. Foarte batran si foarte tanar in acelasi timp, foarte intelept si foarte uimit totodata, isi armoniza pe deplin cuvantul si viata“. E foarte activ, publica eseuri literare si predici, meditatii spirituale, ia parte la colocviile nonconformiste de la Bistrita, in 1988, impreuna cu parintele Mina si altii, trimite un memoriu dictatorului in care acuza sistematizarea satelor: „Dupa o perioada scurta de puscarie, parintele Mina vine, in 1989, la Rohia. Decid sa mearga impreuna la Bucuresti. Ce s-a intamplat in aeroportul din Baia Mare nu se stie. Nicolae Steinhardt este spitalizat de urgenta in acest oras. Moare in 19 martie 1989 si Securitatea ii jefuieste chilia“. intrebarea, fara raspuns, arunca o umbra de mister asupra sfarsitului lui N. Steinhardt… Jurnalul lui de puscarias este un jurnal al fericirii, scrie Olivier Clément: „Lui Cristos, spune el, in viata sa pamanteasca, ii placeau petrecerile unde oamenii se veseleau: el binecuvanta, inmultea/schimba painea, vinul, pestii. Credinta in Rastignitul inviat ii permite omului sa ia parte la imensa bucurie de a trai si sa traiasca vesnic. Vechiul Testament si Evangheliile tin la loc de cinste simbolul ospatului in care fiecare are nevoie de bucuria tuturor. Noul Ierusalim nu va fi o alta lume, ci lumea noastra, pamantul nostru, eliberat in sfarsit de magia raului si a mortii. Cu umorul sau aparte, Steinhardt parodiaza ascensiunile gnostice, spre un abis impersonal: „descrie o ascensiune asemanatoare, dar, la capat, intr-un tinut de verdeata si lumina, e Dumnezeul copiilor pe care Iisus ii cheama la el <…> Divertismentele lui Mozart rasuna, ingerii ofera dulceata si racoritoare, copiii se joaca cu animalele impodobite <…> Crestinismul este gratuitatea harului, „antigravitatia“ lui Steinhardt“. Iata si urma indepartata a stilului aristocratic din Marea Britanie unde „se simtea la el acasa“: „Ceilalti sfinti sunt perceputi intotdeauna ca niste pacatosi iertati. Parintele Nicolae Steinhardt s-ar numara mai degraba printre cei pe care el ii numeste „aventurosii“ binelui, „putin ridicoli, abia respirand“. Felul de a fi pe care-l recomanda crestinului este cel al unui aristocrat lipsit de aroganta si indiferenta, bun, calm, manierat, cu respect fata de demnitatea semenului sau, cat si fata de a sa. insusi Cristos, adauga el, are intotdeauna calitati cavaleresti. Este discret, respectuos: bate la usa si asteapta fara a fi descurajat vreodata de un refuz. Nu e suspicios, are incredere, nu e avar, ci daruieste cu generozitate. Iarta usor si pe deplin. Este atent si politicos: „Prietene“ ii spune el lui Iuda, desi stie ca acesta-l va trada. Nu dojeneste, nici nu judeca, ci cauta in orice om, dincolo de pacat, fiinta pe care Dumnezeu o cheama si o face in stare sa iubeasca“. Trasaturile acestea cavaleresti care nu exclud, ci chiar presupun „dreptul si datoria de a se apara, ca un bun cavaler, chiar cu forta, cand esentialul este amenintat“!, si care fac din Iisus un veritabil „gentleman“ mai fusesera notate, observ, de Ioan Pintea in „Mic jurnal discontinuu. insemnarile unui preot de tara“ (Eikon, 2005). in acest numar al „Miscarii literare“, Ioan Pintea, redactorul-sef al revistei, publica un incitant articol, „impotriva unei Ortodoxii «lenese»“, despre biografia unui destin, Jurnalul Parintelui Alexander Schmemann, si el un „non-conformist“, ca, in esenta, si N. Steinhardt, precum si, pe urmele lor, Ioan Pintea insusi…
„Cei sapte Nicolae“
Trimestrialul bistritean dedica o sectiune din acest numar prozatorului Nicolae Breban, la aniversare, cu articole de Mircea Sandulescu („Cei sapte Nicolae“), Aura Christi („Nicolae Breban si celalat versant“), Mihai Dascalu („Vointa de putere si fascinatia filozofica“), un interviu din 1993 al Aurei Christi cu Nicolae Breban, prezent el insusi cu un fragment din volumul al patrulea de memorii in curs de aparitie, versiunea frantuzeasca a unui fragment din „ingerul de gips“, „A sasea elegie“ de Rilke in traducerea lui N. Breban (cu o fisa bio-bibliografica a poetului german de Ion Ianosi) si, in fine, „Nicolae Breban. Note bio-bibliografice“ de Laura Pavel: un adevarat „cult al personalitatii“ cu totul meritat de unul din cei mai importanti scriitori romani contemporani.
„Portret de Hidalgo“
Nici „Apostrof“ (7/ 2006) nu se lasa mai prejos cu aceasta forma de omagiere dedicandu-i mai mult de jumatate din paginile sale lui Norman Manea, aflat la frumoasa varsta de 70 de ani. Marco Cugno („A cincea imposibilitate“), Sanda Cordos („De la August Prostul la huligan“), Ruxandra Cesereanu („Clovnii totalitari din secolul XX“), Stefan Borbély („Anii de ucenicie ai lui August Prostul“), Corin Braga („Norman Manea, stil si trauma“), Matei Calinescu („Reflectii despre intoarcerea huliganului“), Leon Volovici („Singur ca Norman Manea“), Irina Petras („Tuse la un portret de Hidalgo“), George State („Afinitati: Celan - Manea“), Calin Teutisan („Exercitii de autenticitate“), Marta Petreu („Norman“) si, in fine, fragmente din romanul „Impostorul“. „Ne stim de un sfert de secol - marturiseste Marta Petreu - din primavara nehotarata a anului 1981, cand un prieten comun ne-a facut cunostinta. A devenit imediat un reper intelectual pentru mine si, pe nesimtite, cel mai bun prieten pe care l-am avut si il am“. La randu-i, Stefan Borbély scrie: „De buna seama, August Prostul reprezinta, pentru oficializatul Norman Manea de azi, un alter ego aproape himeric, imposibil de recuperat“.