Un cumul de emotii exploatate inteligent
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura dansului »
Autor: Dana Dogeanu
„Babel“ este ultimul episod al trilogiei despre moarte confectionate de regizorul Alejandro Gonzales Inarritu impreuna cu scenaristul Guillermo Arriaga si poate cel mai desavarsit proiect realizat de acest duo valoros. Alaturi de Wong Kar Wai, Christopher Nolan si Fernando Meirelles, Inarritu este una dintre cele mai interesante aparitii din cinematografia contemporana a ultimilor ani, din toate punctele de vedere. Are viziune, imagine de ansamblu, rafinament si o maiestrie greu de egalat in sublinierea detaliilor.
O analiza amanuntita a filmului „Babel“ nu poate ignora precedentele lungmetraje ale lui Inarritu – „Amores perros“, premiat la Cannes in 2000 si „21 de grame“, nominalizat la Oscar in 2004. imbucurator este faptul ca „Babel“ marcheaza implinirea si maturizarea manierei regizorale a lui Inarritu. Pelicula musteste de vitalitate, forta si, desi suntem martorii unei tragedii cu conexiuni multiple, exista un echilibru fragil intre extremele care se infatiseaza. In „Babel“ se denunta o prapastie grava si profunda la nivelul comunicarii dintre oameni, dar nu se emit judecati sau rechizitorii definitive. Trimiterile la efectele globalizarii, la problemele emigrarii, la pericolul provocat de comertul armelor sunt incluse in scenariu, dar nu intr-un mod care sa dea senzatia unui manifest apocaliptic. Ni se sugereaza discret, aproape subliminal, ca nu suntem condamnati definitiv la instrainare, chiar daca facem atat de des greseli si parem tot mai rupti unii de ceilalti.
Scenariul din „Babel“ este un colaj format din patru povesti, la prima vedere fara vreo legatura intre ele, puse in scena in colturi opuse ale lumii, unde descoperim civilizatii alcatuite cu totul altfel. Riscul alunecarii in capcana cliseelor, a discriminarii pozitive sau optarea pentru o accentuare gratuita a mesajului politic erau iminente. „Babel“ nu are furia, vehementa lui Spike Lee in „A 25-a ora“ sau cea tipica filmelor lui Michael Moore. Cu gratie si siguranta, Inarritu a ocolit aceste „tentatii“ si a imprumutat intuitia unui fin psiholog amestecata cu abordarea unui antropolog competent pentru a capta lucrurile esentiale. In felul acesta, suntem purtati de la o scena cu marocani la una cu americani, iar o pirueta invizibila ne aduce intr-un sat mexican, pentru ca in final sa poposim printre japonezi. Fara ingrosari gratuite, dimpotriva, totul pare extrem de real, e ca o calatorie miraculoasa ce surprinde natura umana din unghiuri complementare si o celebreaza.
Din punct de vedere vizual, explozia culorilor, simtul cromatic desavarsit al lui Inarritu ne amintesc de „O prietenie absoluta“, doar ca filmul atinge un nivel mult mai evoluat, aproape manierist. Felul in care razele soarelui deseneaza conturul corpurilor umane in praful ce pluteste in aer confera o aura nuntii simple, aparent banale, lipsita de bun-gust sau stralucire, din Mexic. Petrecerea este impregnata de o bucurie si o pofta de viata molipsitoare, extrem de emotionanta si are ceva din atmosfera unor productii ce poarta semnatura lui Kusturica. Inarritu stie sa exploateze lumina si umbrele, semitonurile, o intreaga paleta de nuante ca pe niste personaje de sine statatoare, cu intuitia specifica unui fotograf genial. Ele reprezinta ingredientele decisive de inducere a unor stari diverse. E adevarat, acelasi lucru l-am remarcat in „O fata de milioane“, filmul care i-a rotunjit lui Clint Eastwood colectia de statuete Oscar si in productiile recente ce poarta semnatura lui Steven Soderbergh, dar e vorba doar de o tehnica comuna.
Trist este ca personajele reusesc sa darame peretii interpusi in calea comunicarii firesti, functionale doar in situatii limita, care declanseaza crize extrem de puternice sau care pot fi catalogate ca fiind la limita decentei, umilitoare chiar. Sunt imagini in „Babel“ care ni se intiparesc in memorie cu pregnanta – decapitarea gainii, aparitia nud a adolescentei surdo-mute Chieko, felul rece si dispretuitor in care Susan (Cate Blanchett) arunca cuburile de gheata socotite fara pret, masa infulecata in graba, cu mana, de membrii familiei marocane, momentul in care Susan isi face nevoile ajutata de sotul ei, Richard (Brad Pitt), pe care dupa cateva secunde il saruta prelung. Sunt instantanee socante, primare, lipsite de pudibonderie, fruste, care anunta o acumulare de frustrari sau o nevoie uriasa de acceptare sau iubire. Facand abstractie de excentricitatea si frivolitatea ce il caracterizeaza uneori, se poate detecta o usoara influenta venita din directia lui Pedro Almodovar.
Pusca oferita ca dar si glontul tras de copii in joaca, in timp ce pazeau turma de capre, pe un deal din Maroc, va rasturna destine, dar va si vindeca rani sufletesti. Sigur, fiecare greseala se plateste. Iresponsabilitatea bonei Amalia (Adriana Barraza) va fi taxata, mai ales ca ar fi putut evita de cel putin doua ori calvarul in care ii implica pe copiii de care avea grija. Incredibila este reactia grupului de turisti americani – lipsa lor de solidaritate, paranoia, spiritul de turma, indiferenta si egoismul. Pe de alta parte, oamenii simpli care ii ajuta pe Richard si Susan au o noblete ce contrasteaza puternic cu existenta lor saracacioasa. Nu vor bani pentru ajutorul dat, asa cum poate ne-am fi asteptat. In schimb, birocratia si obsesia unui scenariu terorist complica si amana nepermis de mult salvarea vietii lui Susan de catre autoritati.
in „Babel“ suntem bombardati cu emotii veritabile, devastatoare si toate simturile ne sunt solicitate. Muzica este aleasa perfect, iar tacerea are propriul ei rol in film, mai ales atunci cand in centrul atentiei este adolescenta surdo-muta Chieko, inghesuita intr-o discoteca. Durerea si disperarea tinerei din Japonia se ingemaneaza cu intensitatea dramei traite de Penelope Cruz in „Nu te misca“, desi situatiile nu au nimic in comun. Furia adunata in Susan dispare la sfarsit si banuim ca pentru ea aceasta aventura echivaleaza cu un nou inceput si cu rezolvarea crizei conjugale.
imprumutand formatul utilizat in „Magnolia“, „Memento“ sau „Crash“, si in „Babel“ avem o suprapunere temporala si un lant complicat al intamplarilor provocate de un gest anume. Nimic nu s-ar fi intamplat fara aceasta pusca. Desfasurarea actiunii poate sa para lenta pentru un ochi care nu are obisnuinta vizionarii unui film clasic sau tipic european, dar o doza de mister se pastreaza pana la final.
Scena discutiei la telefon dintre Richard si copiii lui de la inceputul filmului se repeta la sfarsit din perspectiva sa, cu un impact puternic asupra privitorului. Felul in care Brad Pitt l-a portretizat pe Richard este, cu siguranta, una dintre cele mai reusite interpretari ale actorului, alaturi de cea din „Snatch“ sau „Fight Club“. Mergand pe aceeasi linie, prestatiile convingatoare oferite de Cate Blanchett, Gabriel García Bernal sau Adriana Barraza nu sunt cu nimic mai prejos si sustin un film complet din toate punctele de vedere.