Theologia si theognosia
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura controversei » dosar
Autor: Virgil Bercea
1. Putem afirma astazi ca expresia lui Marlaux, „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“ este banala, lipsita de originalitate. Ea ramane, oricum, celebra. Celebritatea acestei expresii deriva din incarcatura de originalitate a ei, care este data de viata marelui filozof si om de cultura André Malraux. El nu arunca in scena o vorba banala privind secolul XXI, ci porneste de la experienta sa personala, extraordinara. Sa nu uitam ca acest om a fost martor ocular la razboiul din Indochina in 1923, in timpul unei expeditii arheologice, apoi in anii 1927-1928 va fi din nou „martor“ la razboiul civil si la atrocitatile petrecute in China. Romanul sau din aceasta perioada, „Conditia umana“, impresioneaza prin realismul si forta sa extraordinara in prezentarea fiintei umane in momente extreme. Acelasi Malraux in 1935 va cunoaste regimul dictatorial al lui Hitler, va fi prizonier al nazistilor si, mai apoi, va fi eliberat de catre partizanii din Rezistenta franceza, carora li se va alatura pana la sfarsitul razboiului.
Radacinile profunde ale asertiunii lui Marlaux, filosof, om de cultura si arta, fin estetician, le gasim in setea lui de absolut, de Dumnezeu, in urma experientei de o viata. Aceasta sete, in istoria contemporana, se pare ca a fost sufocata de om. Pe de alta parte, atata vreme cat sec XXI este inca departe de deznodamantul sau, este poate putin hazardat sa definim afirmatia lui Malraux ca fiind banala. Soarta mileniului trei depinde nu doar de Dumnezeu, ci si de raspunsul pe care omul il ofera Creatorului, iar de acest raspuns depinde si fericirea sau nefericirea noilor generatii.
Mileniul al III-lea va fi mai religios, daca noi vom sti sa fim cu adevarat umani. Conceptul de religie nu inseamna altceva decat ceea ce a insemnat dintotdeauna, adica, pentru crestini, sa fim ceea ce suntem cu adevarat, intr-un cuvant, fii ai lui Dumnezeu si ai luminii. La acest nivel, totusi, trebuie sa avem modestia marelui teolog Von Balthasar, care vorbea despre faptul ca, la nivel de intelegere al Revelatiei, suntem poate doar la „primordii“: cel putin teologic vorbind. Nu excludem puterea Cuvantului de-a deveni semnificativ si in contextul societatii noastre tot mai secularizate. Si tot la acest nivel, nu excludem existenta unor concepte distorsionate asupra religiei – religie ca spatiu de refugiu social, psihologic; religie ca tentativa de parvenitism financiar sau chiar politic etc. – care circula in lumea contemporana.
Este adevarat ca motivatiile epidermice vehiculate pentru „11 septembrie“ si pentru inceputul noului secol sau mileniu par a fi religioase, insa stim ca nu este asa. Mai mult, nu putem afirma ca societatea, cultura si traditia noastra se identifica cu acest „11 septembrie religios“, chiar daca nu facem abstractie de el. Probabil, sunt mult mai eclatante stirile cu privire la ravagiile produse de secularizare si la pierderea terenului din partea sferei religioase. Biserica Catolica in Occident, aparent, trece prin momente mai delicate datorate noii ordini socio-strategice, a globalizarii, a unui crestinism care se vrea mai rational si mai democratic, dar in interiorul ei, al Bisericii, sunt multe semne pline de speranta tocmai la acest inceput de mileniu. Ma refer aici la noile miscari laicale si carismatice, la maniera noua de abordare si traire a Evangheliei, la asumarea constiintei crestine a celor care se declara crestini.
Nu trebuie sa uitam ca atat crestinismul occidental, cat si cel oriental au trait momente faste sau, dimpotriva, mai dificile, insa niciodata nu a fost paralizat de puterea celui rau. Chiar daca la ora actuala asistam la „o umbrire a sperantei“, cum ar spune Papa Ioan Paul al II-lea, la „pierderea memoriei si a mostenirii crestine, insotita de un fel de agnosticism practic si de un indiferentism religios“, la „un fel de teama de a infrunta viitorul“, la o „senzatie de singuratate“, la „fenomenul grav al crizelor familiale si al pierderii conceptiei insesi de familie“, la „ reluarea de conflicte etnice, reaparitia unor atitudini rasiste si tensiuni inter-religioase, la cresterea indiferentei etice generale si a grijii spasmodice pentru propriile interese si privilegii“, la „raspandirea individualismului“, la „o diminuare crescanda a solidaritatii interpersonale“, la „o antropologie lipsita de Dumnezeu si de Cristos“, la aparitia „unei noi culturi, in mare parte influentata de mass-media, de caracteristicile si de continuturile adesea in contrast cu Evanghelia si cu demnitatea persoanei umane“; chiar daca asistam la aceste realitati, „omul nu poate trai fara speranta – viata sa ar fi golita pana la nesemnificativitate si ar deveni insuportabila“ (Cf. Ioan Paul al II-lea, „Ecclesia in Europa“, n. 8-10). Dincolo de tot ce ni se intampla, nu trebuie sa uitam ca speranta nu moare niciodata!
2. Se poate observa, intr-adevar, un anumit declin in ceea ce priveste confesiunile traditionale. Acest lucru se datoreaza faptului ca o anumita parte a societatii incearca sa se indeparteze de tot ceea ce este traditional, de ceea ce poate insemna legatura cu traditia, cu o doctrina crestina sanatoasa. Aceasta falie a societatii percepe „binele traditional“ ca fiind cel care denatureaza personalitatea omului modern si modul sau de viata. Exista curente in teologie respectiv filosofie care considera ca germenii secularizarii si ai modernitatii se regasesc tocmai in intrupare si, deci, in Revelatie: Dumnezeu, care alege sa se faca om in Isus, infaptuieste un act de profunda incredere in umanitate; Dumnezeu abiliteaza in mod direct natura umana si o investeste cu tot potentialul Sau. Conform acestor teorii, destinul de eliberare si de emancipare al omului este scris in insasi ADN-ul Revelatiei. Acest lucru este adevarat, insa numai pana la un punct: Isus este om adevarat si Dumnezeu adevarat; „eu“, persoana umana, ramane om in cautarea mantuirii, chiar daca fiu in Fiul. Realizam deci ca traiectoria secularizarii, a devenirii omului intru libertate, a urmat un itinerar distorsionat, pentru ca, pornind de la dorinta de a se descatusa de realele poveri care apasau asupra naturii umane, omul modern a sfarsit prin a pretinde libertatea fata de Creatorul sau si tocmai fata de acele valori care-l constituie ca o fiinta libera si a uitat ca, pentru om, este fundamentala devenirea sa intru fiinta, cum ar spune Noica.
In societatea post-moderna exista o sciziune nu doar intre stiinta si credinta, ci si intre credinta si viata. „Omul recent“ al lui Patapievici este sedus de tentatia dintotdeauna, eterna tentatie a omului: idolatria cu toate componentele ei si negarea lui Dumnezeu. Traim in lumea de astazi o adevarata intoarcere la neo-paganism, care incerca, intr-un mod disuasiv si convingator, sa extirpe credinta si confesiunile traditionale din viata persoanei umane printr-o viziune neprelucrata teologic in ceea ce priveste itinerariul omului catre Dumnezeu. Diavolul este cel care a vrajit pe om cu o fericire aparenta, insa fructele acesteia sunt amare. Cel care „a vrajit“ lumea prin iubirea Sa este Cristos – mostenirea lui depinde si de modul in care Cel inviat va fi nu doar predicat, ci si trait de catre noi toti. Isus, prin patima, suferinta si moarte, ajunge inviere – acesta este drumul culturii, al artei si stiintei; acesta este, cred, drumul revrajirii lumii.
3. Intr-adevar, „regina tuturor stiintelor“ a pierdut mult din spatiul pe care il ocupa in lumea culturii, dar nu putem sa sustinem absenta ei totala si nici sa consideram ca este doar o prezenta exotica in acest areal vast al „marii culturi“.
Mai intai sa specificam ce semnifica cuvantul „teologie“ pentru generatia de ieri si pentru cea de astazi:
– pentru Parinti Bisericii, Teologia – „theologhia“ – inseamna discursul despre Dumnezeu, despre (ousia) natura si fiinta Sfintei Treimi care, desi ramane inaccesibila, impenetrabila oricarei speculatii umane, a fost si ramane o sursa mereu actuala de reflexie si abordare intelectiva. In schimb, „theognosia“ inseamna cunoasterea misterelor divine, care lumineaza sufletul si mintea omului prin experienta mistica si care mediaza intrarea in comuniunea de iubire a lui Dumnezeu.
– pentru noi, cei din mileniul trei, Teologia realizeaza o minunata simbioza dintre discursul despre Dumnezeu si cunoasterea Sa, atat la nivel intelectiv, cat si la nivelul existential. Teologia, prin statutul sau transcendental, a fost si ramane o stiinta care fascineaza si inspira, iar din punct de vedere metafizic si antropologic, creeaza dimensiunea fericirii omului.
Teologia nu are un raport antagonist cu celelalte stiinte – dimpotriva, ea ofera o orientare echilibrata si eficienta in abordarea oricarui discurs legat de Dumnezeu si de creatia Sa. Cred ca nu gresesc daca afirm ca Teologia, in raport cu celelalte stiinte, este cuvantul care uneste, cuvantul care faciliteaza dezbateri, cuvantul care plasmuieste cultura.
La noi, in timpul sincopei din perioada totalitara, Teologia a avut un caracter „apofatic“ nu doar in calitate de concept, ci si ca mod de abordare in viata culturala, respectiv in viata concreta de fiecare zi. Dupa 1990, fenomenul religios prinde un alt contur: fiecare cult religios a deschis facultati si scoli de teologie, fapt care ne face sa credem ca, totusi, exista un destul de mare interes pentru „arta artelor si stiinta stiintelor“. In Biserica Catolica, Teologia de dupa Conciliul Vatican II nu mai este rezervata doar formarii intelectuale a clerului, ea a devenit accesibila tuturor credinciosilor preocupati si de o cunoastere si abordare mai profunda a revelatiei despre Dumnezeu. Foarte adesea, Teologia, ca metoda didactica si pedagogica, nu se mai propune de la catedrele universitatilor, ci este predata in parohii prin cateheze, cursuri semestriale cu tematica teologica, ore de religie, conferinte, iar cei avizati pot descoperi ultimele noutati in materie prin diversele reviste cu tematica teologica.
Pentru un crestin autentic, Teologia a devenit, astazi, un mod de viata. Aceasta „regina a stiintelor“ a avut in istoria umanitatii un profund destin cultural si inca pare sa il mai aiba. Verum, bonum, pulchrum, concepte ale filosofiei grecesti, le regasim in Teologia occidentala unite intr-un unic principiu – Dumnezeu – sursa inefabila si inepuizabila de inspiratie pentru om. Acest principiu unic se manifesta divers in fiecare act creator al persoanei umane – adevarul se manifesta prin iubire, iar iubirea devine o arta a frumusetii, care creeaza valori si cultura (Cfr. P. Florensky, „La colona e il fondamento della verita“). „Numai in misterul Cuvantului intrupat isi gaseste adevarata lumina misterul omului“ (Crf. Gaudium et Spes – „Conviliul Vatican II“): ceea ce inseamna ca, in momentul in care omul contemporan incearca sa „produca“ o cultura care sa exprime profunzimile sale, el intersecteaza, in mod necesar, crestinismul.
4. In Romania contemporana, cultele au o evolutie si o efervescenta spirituala destul de interesanta, contribuind in mare masura la crearea unui echilibru inter-religios si inter-uman in societatea civila, respectiv la educarea si formarea noilor generatii de tineri eliberati de sabloanele uniformitatii. Sensul religios, la noi, este foarte puternic. Insa, mai devreme sau mai tarziu, „fenomenul religios autohton“ se va confrunta cu fenomenul globalizarii, al materialismului practic si al relativismului, cu secularismul de sorginte occidentala care va pune in reala dificultate soliditatea si maturitatea cultelor religioase. Un rol decisiv in depasirea acestui puternic val il va avea capacitatea de adaptare, perceptia, calitatea limbajului precum si modul de abordare teologica a cultelor, in confruntarea cu modernitatea, cu pluralismul cultural si cu mentalitatea moderna, precum si cu stilurile de viata impregnate de ateism si secularism.
Tocmai promovand propria perspectiva teologica asupra lumii, confesiunile propovaduiesc valorile care se nasc din conceptele „verum, bonum, pulcrum“. In schimb, sunt anumite ONG-uri care nu promoveaza „cultura vietii“, nici nu apara familia, care contrazic cu nonsalanta valorile propuse de Biserica. Putem intra, aici, in discutii cu conotatie de cercetare fundamentala, dar care nu contrazic si nici nu neaga pe Dumnezeu si creatia, ci le presupun. Cultele religioase nu se contrapun ONG-urilor dintr-un areal geografic dat – doar exista spatiu pentru fiecare si se pot sustine reciproc cand scopurile sunt convergente.
5. Dincolo de fluturatele afirmatii ca actuala „Lege a Cultelor“ a avut cea mai larga consultare si aprobare a cultelor din Romania, este cel putin straniu cum aceasta lege a fost aprobata de Presedintele Romaniei, cu trei zile inainte de aderarea la Uniunea Europeana. Ea contine si alte articole grave, care limiteaza si ingradesc viata unor culte.
Cu certitudine Legea va fi avand si aspecte pozitive, insa referitor la articolul 13 trebuie sa fim foarte atenti, deoarece ingradeste mai intai de toate libertatea de exprimare. Nu trebuie sa uitam, totusi, ca, atat pentru crestini cat si pentru musulmani, reprezentarea sacra, sau nereprezentarea, sunt o forma de venerare a divinitatii, a lui Dumnezeu si, de ce nu, a unei lumi sau a unui univers inocent, pe care omul religios il doreste intangibil. Important este ca acest limbaj al artei sa fie creativ si educativ pentru cei care il receptioneaza. Astazi zambim cand ne aducem aminte cum au fost imbracati sfintii lui Michelangelo in Capela Sixtina. A trecut epoca cenzurilor si a cartilor puse la index, inclusiv in ceea ce priveste pozitia adoptata de Biserica si, mai ales, de Stat. Autorii mentionati de dvs nu pot fi, nicidecum, cenzurati. In ceea ce priveste melodiile celor de la Black Sabbath sau Iron Maiden, pot exista rezerve, deoarece propaga un stil si o muzica considerate satanice, insa interzicerea lor ar putea face mai mult rau decat bine. Rolul Bisericii nu este acela de a spune mereu nu, nici acela de a vedea mereu fantasme, vrajitori si satanisme – nu! –, Biserica propovaduieste invierea si Lumina, binele si frumosul, adevarul si viata, il propovaduieste pe Dumnezeu nu prin impunere, ci prin libera acceptare. Biserica propovaduieste un Dumnezeu al vietii, si nu al mortii.
„Interzicerile“ Legii pot crea reversul medaliei, si un revers agresiv, mai ales din partea tinerelor generatii. Fiecare cetatean al Romaniei are dreptul la opinie si la libertate de exprimare, iar Biserica, promovand valorile, incearca sa ilumineze constiintele in fata liberalismului tendentios si a incalcarii demnitati umane.
In alta ordine de idei, dar in acelasi context, Legea Cultelor nu poate pretinde ca un cult religios, precum cel greco-catolic, sa nu isi ceara drepturile care i-au fost refuzate in mod sistematic din 1948 pana astazi. A spune adevarul si a sustine drepturile credinciosilor nostri nu poate trece drept o „atitudine ostila“, fata de stat sau fata de un alt cult religios.
Legea Cultelor, intr-adevar, are carente vizibile, care demonstreaza punctul slab al politicii actuale in ceea ce priveste tratarea cu seninatate si profunzime a unor problematici de acuta actualitate, esentiale pentru dezvoltarea armonioasa a relatiilor inter-religioase si inter-confesionale, cat si a dialogului dintre cultura si religie, respectiv dintre statul de drept si culte.