Doua lumi distincte
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura controversei » dosar
Autor: Vladimir Bulat
1. Vreau sa cred ca apoftegma lui Malraux nu e chiar o banalitate! Iar evenimentul petrecut la inceputul veacului nostru nu e neaparat atat de important precum se vrea a crede. Fiorul credintei nu a inceput atunci, si n-a trait vreo stramutare in acea zi, chiar daca americanilor le placea sa spuna, zgomotos: „God bless America“! Pentru Dumnezeu a fost o zi ca oricare alta. Declinul Occidentului nu e de data recenta, iar intreaga istorie a papalitatii nu e straina de aceasta prelungita, regretabila si biologica deruta.
2. As spune dimpotriva, peste tot in lume confesiunile de tip traditional traiesc un reviriment impresionant, si ma gandesc la toate religiile vechi ale Pamantului (crestinism, islamism, budism, hinduism). Poate in declin e intreaga lume apuseana, societatile laicizate? Si cand afirm asta, ma gandesc cu blandete la omul occidental, dar si la cel american, inglodat intr-o concurenta acerba cu sine insusi... El vrea sa se auto-depaseasca mereu, sa castige si sa cheltuiasca la infinit, sa-si ofere tot mai multe, sa alerge cat mai departe. Pana la uitarea de sine. Dar de cine alearga el? in acelasi timp, sufletul sau tanjeste, se pirpireste, sufera, geme in surdina. De el cine va avea grija? „Agenda“ confesionala a omului apusean e una sociala, comunitara, e o chestiune de „imagine“, finalmente. Care este „noua realitate“? Pai cum, adaptam credinta fiecarui individ in parte, la ce anume? O facem pe gustul epocii mediale, globalizate? Eu cred cu tarie ca sunt doua lumi distincte... Si tocmai de aici apar neintelegerile, ca se confunda prea lesne planurile, lumile. Atitudinea noastra in aceasta chestiune e prea „artistica“, si de aici, „impresionista“. Cine alege pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii (I Ioan, 2,16), acela nu iubeste pe Hristos. Ramane in lume, cu toate-toate ale ei. Fiecare poate sa aleaga.
3. In cazul romanesc concret, da, teologia e ceva jalnic. Ea a fost intr-adevar summa tuturor stiintelor, dar atunci intreaga suflare omeneasca traia intr-un chip religios. Teologia era chiar umanitatea toata. Lumea era una cu Dumnezeu, caci a LUI este lumea. In fapt ea, lumea, a ramas nestramutat o creatie a LUI, doar ca oamenii si-au permis libertatea sa nu mai traiasca in duhul acestei armonii, impreuna-petreceri, unitati, iubiri, partasiri. Ochii sufletului li s-au inchis, si ei nu mai vad acea neinserata lumina cereasca. Dar cultura ce este? Ce e altceva decat accesul in palatele imparatesti? Sa ascultam ce spune, intr-un mod splendid, Sfantul Grigorie al Nyssei: „Ziditorul a toate si a tot a pregatit un palat domnesc viitorului imparat: asa au aparut marile, pamantul si cerul, aidoma unui acoperamant, care le vegheaza pe toate acestea, si bogatii multe aduse au fost in acest palat. Bogatii numesc orice vietate, plantele toate si mugurii acestora, toate cele simtitoare, care respira si sunt insufletite. Daca in sirul bogatiilor trebuie adaugate si obiectele, ce sunt considerate pretioase in ochii oamenilor de dragul frumusetii lor cromatice, asa cum sunt, de pilda, aurul si argintul, asijderea acele pietre indragite de oameni, preaplinul acestora ascunse fiind in sanurile pamantului, ca in beciurile domnesti, Creatorul L-a aratat urmator lumii pe om; ca sa devina acesta spectator si stapan al minunilor Sale – prin impartasire primind intelepciunea Lui, iar prin frumusetea si maretia celor vazute cercetand mai presus decat cuvantul si inexprimabila putere a Creatorului. Tocmai de aceea, ultimul a fost creat pe lume omul: nu ca sa fie ultimul, ci chemat sa devina dintru inceput imparat asupra celor daruite lui. Aidoma bunei gazde, care nu invita pe nimeni la sine acasa inainte sa pregateasca hrana, ci pune totul in buna randuiala, casa si masa, – la fel, Cel bogat si darnic, ce primeste in ospetie natura noastra, infrumusetand in felurite chipuri aceasta casa, si infatisand ospatul cel prea incarcat, l-a introdus aici pe om, incredintandu-i sa se bucure de cele cate le are, nu de cate ii lipsesc...“ (traducerea imi apartine). A dat cultura laicizata ceva mai tulburator, si ziditor sufletului, totodata?
4. Este un exercitiu tern sa impartim societatile in credinciosi si necredinciosi, in atei si religiosi. Ca si cum aceasta compartimentare contabiliceasca se poate face cu usurinta si cu maxima competenta. Dar, cine poate sti cum si in ce fel e facuta inima oamenilor? Asta e o taina...
5. Noi putem trai azi intocmai ca primii crestini. Constituirea crestinismului nu a parcurs niciodata perioade edenice, ci a avut mereu de luptat. Jongleria verbala nu face decat sa indeparteze oamenii de la lucrurile cu adevarat importante. In timp ce legile lumesti sunt facute pentru a se tinde spre „binele comun“, se zice. Dar se poate asa ceva fara ajutorul lui Dumnezeu? Pe cale de consecinta, in chestiunea acelui articol, de ce orice ofensa adusa demnitatii umane trebuie cu fermitate condamnata, iar terfelirea/ rastalmacirea spiritului religios ar fi o treaba oarecare, de trecut repede cu vederea? Tocmai pentru ca omul e o creatura a lui Dumnezeu, toate cate tin de firea acestuia se cuvin a fi onorate cu buna-cuviinta. Sa ne amintim ce ne-a lasat scris cel mai smerit dintre sfintii veacului trecut, Siluan Athonitul, cu privire la demnitatea omului: „Omul a fost facut din pamant, dar Dumnezeu l-a iubit atat, incat l-a infrumusetat cu harul Sau si omul s-a facut asemenea Domnului. E dureros ca sunt atat de putini cei care stiu aceasta, si aceasta pentru ca suntem mandri. Dar daca am fi smeriti, Domnul ne-ar descoperi aceasta taina, fiindca mult ne iubeste“. Sa ne indrume EL, drept urmare, spre ce ne este de folos, si ce ne prisoseste sa lasam fara regrete la o parte... Sa fim cu grija si luare-aminte fata de semenii nostri, si unii cu altii sa evitam a fi cu dusmanie si ganduri vinovate.