Intre islamizare si crestinism fast food

articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15
» cultura controversei » dosar
Autor: Bogdan Duca

1. Religiosul se anunta a fi una din trasaturile fundamentale ale secolului nostru. Daca secolul XX a fost un secol al ideologiilor, secolul XXI sta sub semnul teologiei politice. Caci teologie politica este, daca privim corect lucrurile, valul de atentate ale teroristilor musulmani asupra civilizatiei noastre, asa cum tot reactie teologico-politica este procesul de secularizare si ateizare promovat in lumea occidentala in numele religiei filosofice a drepturilor omului.

Crestinismul occidental este decadent. Nici Biserica Catolica, nici confesiunile crestine protestante nu au reusit sa stopeze procesul secularizarii societatii. Bisericile Ortodoxe, multe dintre ele proaspat intrate in spatiul occidental, nu par a avea nici ele energia necesara asumarii unei ofensive serioase pentru pastrarea valorilor morale si culturale crestine. Unica forma de crestinism care pare a avea succes in Occident este Crestinismul „fast food“, un religios superficial, cuprins de morbul relativismului postmodern, incapabil sa sature dar suficient sa asigure supravietuirea spirituala (in ce conditii?) a credinciosilor sai.

Personal, privesc cu resemnare spre Bisericile crestine ale civilizatiei noastre occidentale si nu pot decat sa constat declinul lor, precum si depasirea treptata a etapei istorice in care vocea Bisericii insemna ceva pentru societate. Acest lucru va readuce insa Crestinismul la statutul de religie a elitelor (in sensul de religie a celor ce vor cu adevarat altceva), de religie ce nu este, cu adevarat, din lumea aceasta.

11 septembrie a aratat insa un lucru important. Principalul concurent al (post)modernitatii nu mai este Crestinismul, ci Islamul. Energii teologice si politice ce erau uitate sau pareau neutralizate au explodat readucand pe tapet ideea conform careia, departe de a se fi sfarsit, Istoria este din ce in ce mai navalnica.

Islamul a reusit sa se faca remarcat prin atentatele fundamentalistilor sai. Insa victoria jidhadului islamic este cu totul alta. Inceputul ofensivei victorioase (pana acum) asupra Occidentului nu a fost valul de atentate, ci felul in care musulmanii au stiut sa se foloseasca de legislatia occidentala pentru a obtine drepturi si masuri „de protectie“ exagerata.

Masurile de „protectie“ ale democratiei (alambicatele si absurdele filosofii si legislatii ale drepturilor omului, dar mai ales absurda ideologie a corectitudinii politice) au facilitat patrunderea in spatiul cultural occidental a celui mai periculos dusman actual al gandirii democratice: religia islamica. Islamul este o religie ce refuza modernitatea si prin insasi structura sa ecleziala este incapabil sa isi ajusteze „agenda“ realitatilor timpului. Occidentul in schimb a dezvoltat o cultura complexa, a relativizarii si compromisului. Ca urmare, conflictul dintre Islam si Occident este inevitabil. Oricate comprmisuri va face Occidentul, Islamul va cere mai mult, pana la compromisul final: islamizarea deplina a lumii occidentale.



2. Este posibila o revrajire a lumii fie prin islamizarea ei (proces de care ma tem), fie prin succesul (comercial) al crestinismului de tip „fast food“. Rolul si rostul social al Crestinismului autentic se apropie de sfarsit si, repet, cred ca este bine ca se intampla aceasta.

In schimb este posibila o revrajire a omului. Dupa esecul colectivismului si previzibilul esec al individualismului va sosi momentul reafirmarii persoanei. Or, o persoana are nevoie de a fi vrajita. Cred in capacitatea, ba chiar in menirea Crestinismului traditional in a vraji persoana umana.

Cat despre agenda Bisericilor si confesiunilor crestine, ea este tot timpul supusa schimbarii. Poate ca aceste schimbari in functie de mersul vremurilor duc la slabirea rezistentei Crestinismului in fata secularizarii , dar si la aparitia acestui periculos si dubios crestinism „fast food“, despre care am vorbit mai sus.



3. Teologia a fost o regina a tuturor stiintelor. Din multe puncte de vedere, mai este inca. Asemenea cugetarii filosofice, gandirea teologica sta la baza intregii culturi. Nu exista stiinta care sa nu fie obligata sa se raporteze (fie si prin opozitie) la problematica teologica.

Teologia zilelor noastre isi consuma cea mai mare parte din energiile sale in activitatea de pregatire a personalului religios. Cercetarea teologica este fie redusa la nivelul cercurilor unor initiati, fie scoasa din contextul ei eclezial (cum se intampla cu scoala pariziana de patrologie, de exemplu), fie pusa in serviciul crestinismelor „fast food“, asa cum se intampla cu teologiile „functiuonale“ (precum cele ale gay-lor, sexualitatii, animalelor etc). Dar aceasta nu inseamna deloc ca putem vorbi de un sfarsit, sau macar de o „imbatranire“ a teologiei.

Forta teologiei nu depinde neaparat de forta sociala a credintei pe care o reprezinta. La fel, resursele teologiei se regasesc in realitati precum Revelatia si Traditia, teologia fiind in general, generatoare de cultura si nu, in mod necesar, o beneficiara a ei.

Desigur ca teologia a trebuit, epoca de epoca, sa propuna mesajul Revelatiei si al Traditiei lumii din acele vremuri. Si in aceste vremuri, mesajul teologiei, destinul sau cultural, trebuie sa fie acelasi. Cred ca pentru lumea timpurilor noastre teologia nu poate transmite decat un perpetuu indemn de revenire la Traditie, de regasire si realtoire pe vechile radacini, fara de care umanitatea noastra, frumoasa si infloritoare in aparenta, ar muri asa cum moare orice floare dintr-un vas cu apa. De asemenea, cred, sper sa existe curajul din partea teologiei in a depasi frica sau comoditatea „impacarii cu soarta“. Obligatia teologiei este astazi, mai mult ca oricand, una ofensiv polemica.

Teologia a purtat polemici cu filosofiile tuturor timpurilor reusind sa gaseasca in fiecare ceva bun de asimilat. Marxismul si copiii sai (intre care filosofiile la moda in timpurile din urma) sunt singurele sisteme de gandire cu care Crestinismul (cu exceptia formulelor sale „fast food“) nu are ce sa discute. Pur si simplu, tonul trebuie sa fie agresiv, iar atitudiniea fata de filosofiile „noii ere“ trebuie sa fie categorica, dupa modelul Papei Benedict al XVI-lea, ce denunta aceste forme de gandire ca fiind nimic altceva decat o noua dictatura.

Refuzul relativismului ar trebui sa fereasca Crestinismul de tentatiile unui ecumenism si ale unui dialog inter-religios prost. Din pacate, mare parte din actiunile ecumenice si inter-religioase se gasesc sub semnul relativismului, tocmai acest relativism prost punand sub semnul intrebarii si al incertitudinii chiar obiectivele evanghelice reale ale ecumenismului: refacerea unitatii Bisericii Crestine.



4. Relatia cultelor religioase din Romania cu societatea civila este o poveste amuzanta. Si aceasta nu din vina cultelor. Ceea ce inteleg romanii prin „societate civila“, cuvant magic, util in zorii democratiei, este lumea organizatiilor non-guvernamentale, o lume atat de pestrita si de inegala incat cu mare greutate putem vorbi de coerenta de opinii si de interese cu care a fost acreditat acest termen in postcomunismul romanesc.

Cultele religioase sunt parte comnponenta a societatii civile in teorie, in realitatea romaneasca ele apar ca fiind cu totul altceva. E drept, Biserica Ortodoxa, principalul cult religios din Romania, poate fi considerat de facto ca fiind altceva din moment ce prin relatia sa speciala cu politicul, dar si prin asumarea unei teologii politice filetiste, a reusit sa devina mai degraba o institutie a Statului decat un partener al acestuia. Ca urmare, cel putin pentru BOR, situatia relatiei sale cu societatea civila este inca una neclara in realitate.

Nici celelalte Biserici si culte nu stau prea bine atunci cand este vorba sa isi asume rostul si rolul de membri ai societatii civile. Aceasta lipsa a constiintei de sine sociale nu este din pacate prea mult resimtita, lucru care face ca si din perspectiva cultelor societatea civila sa apara ca fiind apanajul organizatiilor non-guvernamentale.

Cred ca una din marile probleme ale cultelor crestine este lipsa constientizarii dimensiunii lor ecleziale. Eclezialitatea este corespondentul teologic al dimensiunii sociale. Conceptul de eclezialitate este insa, teologic vorbind, un concept mult mai puternic decat cel de societate, deoarece eclezialitatea presupune o raportare supraistorica asupra relatiilor intre oameni. Miza eclezialitatii este aceea de a constientiza comunitatea bisericeasca ca fiind o comuniune de persoane (nu de indivizi) legati nu numai confesional (prin marturisirea unui crez religios) dar si ontologic (dimensiunea ontologica fiind conferita de Sacramente-Taine). Aceasta comunitate de persoane e una singura, indiferent de parohia, eparhia, sau Biserica locala unde se identifica ea. Mai mult chiar, ea este una si aceeasi independent si de realitatile istorice si biologice. In Biserica sunt toti cei morti, cei vii precum si cei ce urmeaza sa vina, ei facand parte din ceea ce un teolog ortodox, Ioannis Zizioulas, numea „fiinta ecleziala“.

In momentul in care aceasta constiinta ecleziala (fara de care sunt foarte greu de explicat concepte cheie precum Revelatie sau Traditie) este prezenta doar in manuale, fiind departe de ceea ce se numeste indeobste „doctrina sociala a Bisericii“, Crestinismul isi pierde forta de a prezenta propria sa viziune asupra realitatii, viziune independenta de conditionarile istorice si filosofice ale vremurilor.



5. Acest articol 13, despre care s-a vorbit atata este un atentat flagrant la democratie. Produs al lobby -ului islamic prin Europa, acest articol ce condamna vag „ofensa religioasa“ este menit sa previna orice forma de rezistenta (fie si prin umor-cazul caricaturilor din presa daneza) fata de jihadul „bland“ prin care Islamul cucereste Europa.

Ceea ce este trist e faptul ca BOR a imbratisat o asemenea propunere de-a dreptul fundamentalista, fara a-si pune prea multe semne de intrebare. Vazand aceasta imi exprim sincer indoiala ca BOR ar fi capabil sa isi asume iesirea din viata sociala (finalitatea previzibila a procesului de secularizare).

In fapt, principala „victima“ a acestui articol de lege, s-ar putea sa fie chiar BOR, cunoscuta pentru lipsa sa de fair-play in relatiile cu celelalte culte. Manualele de teologie ortodoxa (mai ales cele de sectologie) ar trebui sa fie victimele acestui articol de lege. La fel si texte calomnioase la adresa unor Biserici precum Biserica Greco-Catolica (careia i se neaga in unele studii teologice sau chiar carti dreptul la existenta) ar trebui asanate pe baza aceluiasi articol de lege. Acestea ar fi poate consecintele pozitive imediate ale articolului 13.

Consecintele negative ar fi cele ce ar impiedica libera manifestare a opiniilor si ar duce la asocierea acestui articol 13 cu ideologia absurda a corectitudinii politice.

Din punctul meu de vedere, acest articol de lege absurd nu se va aplica niciodata, dar va ramane in legea cultelor (alaturi de altele) dovada ca unele culte religioase din Romania sunt incapabile sa gandeasca si sa se gandeasca precum parte a societatii civile.
1. Religiosul se anunta a fi una din trasaturile fundamentale ale secolului nostru. Daca secolul XX a fost un secol al ideologiilor, secolul XXI sta sub semnul teologiei politice. Caci teologie politica este, daca privim corect lucrurile, valul de atentate ale teroristilor musulmani asupra civilizatiei noastre, asa cum tot reactie teologico-politica este procesul de secularizare si ateizare promovat in lumea occidentala in numele religiei filosofice a drepturilor omului.

Crestinismul occidental este decadent. Nici Biserica Catolica, nici confesiunile crestine protestante nu au reusit sa stopeze procesul secularizarii societatii. Bisericile Ortodoxe, multe dintre ele proaspat intrate in spatiul occidental, nu par a avea nici ele energia necesara asumarii unei ofensive serioase pentru pastrarea valorilor morale si culturale crestine. Unica forma de crestinism care pare a avea succes in Occident este Crestinismul „fast food“, un religios superficial, cuprins de morbul relativismului postmodern, incapabil sa sature dar suficient sa asigure supravietuirea spirituala (in ce conditii?) a credinciosilor sai.

Personal, privesc cu resemnare spre Bisericile crestine ale civilizatiei noastre occidentale si nu pot decat sa constat declinul lor, precum si depasirea treptata a etapei istorice in care vocea Bisericii insemna ceva pentru societate. Acest lucru va readuce insa Crestinismul la statutul de religie a elitelor (in sensul de religie a celor ce vor cu adevarat altceva), de religie ce nu este, cu adevarat, din lumea aceasta.

11 septembrie a aratat insa un lucru important. Principalul concurent al (post)modernitatii nu mai este Crestinismul, ci Islamul. Energii teologice si politice ce erau uitate sau pareau neutralizate au explodat readucand pe tapet ideea conform careia, departe de a se fi sfarsit, Istoria este din ce in ce mai navalnica.

Islamul a reusit sa se faca remarcat prin atentatele fundamentalistilor sai. Insa victoria jidhadului islamic este cu totul alta. Inceputul ofensivei victorioase (pana acum) asupra Occidentului nu a fost valul de atentate, ci felul in care musulmanii au stiut sa se foloseasca de legislatia occidentala pentru a obtine drepturi si masuri „de protectie“ exagerata.

Masurile de „protectie“ ale democratiei (alambicatele si absurdele filosofii si legislatii ale drepturilor omului, dar mai ales absurda ideologie a corectitudinii politice) au facilitat patrunderea in spatiul cultural occidental a celui mai periculos dusman actual al gandirii democratice: religia islamica. Islamul este o religie ce refuza modernitatea si prin insasi structura sa ecleziala este incapabil sa isi ajusteze „agenda“ realitatilor timpului. Occidentul in schimb a dezvoltat o cultura complexa, a relativizarii si compromisului. Ca urmare, conflictul dintre Islam si Occident este inevitabil. Oricate comprmisuri va face Occidentul, Islamul va cere mai mult, pana la compromisul final: islamizarea deplina a lumii occidentale.



2. Este posibila o revrajire a lumii fie prin islamizarea ei (proces de care ma tem), fie prin succesul (comercial) al crestinismului de tip „fast food“. Rolul si rostul social al Crestinismului autentic se apropie de sfarsit si, repet, cred ca este bine ca se intampla aceasta.

In schimb este posibila o revrajire a omului. Dupa esecul colectivismului si previzibilul esec al individualismului va sosi momentul reafirmarii persoanei. Or, o persoana are nevoie de a fi vrajita. Cred in capacitatea, ba chiar in menirea Crestinismului traditional in a vraji persoana umana.

Cat despre agenda Bisericilor si confesiunilor crestine, ea este tot timpul supusa schimbarii. Poate ca aceste schimbari in functie de mersul vremurilor duc la slabirea rezistentei Crestinismului in fata secularizarii , dar si la aparitia acestui periculos si dubios crestinism „fast food“, despre care am vorbit mai sus.



3. Teologia a fost o regina a tuturor stiintelor. Din multe puncte de vedere, mai este inca. Asemenea cugetarii filosofice, gandirea teologica sta la baza intregii culturi. Nu exista stiinta care sa nu fie obligata sa se raporteze (fie si prin opozitie) la problematica teologica.

Teologia zilelor noastre isi consuma cea mai mare parte din energiile sale in activitatea de pregatire a personalului religios. Cercetarea teologica este fie redusa la nivelul cercurilor unor initiati, fie scoasa din contextul ei eclezial (cum se intampla cu scoala pariziana de patrologie, de exemplu), fie pusa in serviciul crestinismelor „fast food“, asa cum se intampla cu teologiile „functiuonale“ (precum cele ale gay-lor, sexualitatii, animalelor etc). Dar aceasta nu inseamna deloc ca putem vorbi de un sfarsit, sau macar de o „imbatranire“ a teologiei.

Forta teologiei nu depinde neaparat de forta sociala a credintei pe care o reprezinta. La fel, resursele teologiei se regasesc in realitati precum Revelatia si Traditia, teologia fiind in general, generatoare de cultura si nu, in mod necesar, o beneficiara a ei.

Desigur ca teologia a trebuit, epoca de epoca, sa propuna mesajul Revelatiei si al Traditiei lumii din acele vremuri. Si in aceste vremuri, mesajul teologiei, destinul sau cultural, trebuie sa fie acelasi. Cred ca pentru lumea timpurilor noastre teologia nu poate transmite decat un perpetuu indemn de revenire la Traditie, de regasire si realtoire pe vechile radacini, fara de care umanitatea noastra, frumoasa si infloritoare in aparenta, ar muri asa cum moare orice floare dintr-un vas cu apa. De asemenea, cred, sper sa existe curajul din partea teologiei in a depasi frica sau comoditatea „impacarii cu soarta“. Obligatia teologiei este astazi, mai mult ca oricand, una ofensiv polemica.

Teologia a purtat polemici cu filosofiile tuturor timpurilor reusind sa gaseasca in fiecare ceva bun de asimilat. Marxismul si copiii sai (intre care filosofiile la moda in timpurile din urma) sunt singurele sisteme de gandire cu care Crestinismul (cu exceptia formulelor sale „fast food“) nu are ce sa discute. Pur si simplu, tonul trebuie sa fie agresiv, iar atitudiniea fata de filosofiile „noii ere“ trebuie sa fie categorica, dupa modelul Papei Benedict al XVI-lea, ce denunta aceste forme de gandire ca fiind nimic altceva decat o noua dictatura.

Refuzul relativismului ar trebui sa fereasca Crestinismul de tentatiile unui ecumenism si ale unui dialog inter-religios prost. Din pacate, mare parte din actiunile ecumenice si inter-religioase se gasesc sub semnul relativismului, tocmai acest relativism prost punand sub semnul intrebarii si al incertitudinii chiar obiectivele evanghelice reale ale ecumenismului: refacerea unitatii Bisericii Crestine.



4. Relatia cultelor religioase din Romania cu societatea civila este o poveste amuzanta. Si aceasta nu din vina cultelor. Ceea ce inteleg romanii prin „societate civila“, cuvant magic, util in zorii democratiei, este lumea organizatiilor non-guvernamentale, o lume atat de pestrita si de inegala incat cu mare greutate putem vorbi de coerenta de opinii si de interese cu care a fost acreditat acest termen in postcomunismul romanesc.

Cultele religioase sunt parte comnponenta a societatii civile in teorie, in realitatea romaneasca ele apar ca fiind cu totul altceva. E drept, Biserica Ortodoxa, principalul cult religios din Romania, poate fi considerat de facto ca fiind altceva din moment ce prin relatia sa speciala cu politicul, dar si prin asumarea unei teologii politice filetiste, a reusit sa devina mai degraba o institutie a Statului decat un partener al acestuia. Ca urmare, cel putin pentru BOR, situatia relatiei sale cu societatea civila este inca una neclara in realitate.

Nici celelalte Biserici si culte nu stau prea bine atunci cand este vorba sa isi asume rostul si rolul de membri ai societatii civile. Aceasta lipsa a constiintei de sine sociale nu este din pacate prea mult resimtita, lucru care face ca si din perspectiva cultelor societatea civila sa apara ca fiind apanajul organizatiilor non-guvernamentale.

Cred ca una din marile probleme ale cultelor crestine este lipsa constientizarii dimensiunii lor ecleziale. Eclezialitatea este corespondentul teologic al dimensiunii sociale. Conceptul de eclezialitate este insa, teologic vorbind, un concept mult mai puternic decat cel de societate, deoarece eclezialitatea presupune o raportare supraistorica asupra relatiilor intre oameni. Miza eclezialitatii este aceea de a constientiza comunitatea bisericeasca ca fiind o comuniune de persoane (nu de indivizi) legati nu numai confesional (prin marturisirea unui crez religios) dar si ontologic (dimensiunea ontologica fiind conferita de Sacramente-Taine). Aceasta comunitate de persoane e una singura, indiferent de parohia, eparhia, sau Biserica locala unde se identifica ea. Mai mult chiar, ea este una si aceeasi independent si de realitatile istorice si biologice. In Biserica sunt toti cei morti, cei vii precum si cei ce urmeaza sa vina, ei facand parte din ceea ce un teolog ortodox, Ioannis Zizioulas, numea „fiinta ecleziala“.

In momentul in care aceasta constiinta ecleziala (fara de care sunt foarte greu de explicat concepte cheie precum Revelatie sau Traditie) este prezenta doar in manuale, fiind departe de ceea ce se numeste indeobste „doctrina sociala a Bisericii“, Crestinismul isi pierde forta de a prezenta propria sa viziune asupra realitatii, viziune independenta de conditionarile istorice si filosofice ale vremurilor.



5. Acest articol 13, despre care s-a vorbit atata este un atentat flagrant la democratie. Produs al lobby -ului islamic prin Europa, acest articol ce condamna vag „ofensa religioasa“ este menit sa previna orice forma de rezistenta (fie si prin umor-cazul caricaturilor din presa daneza) fata de jihadul „bland“ prin care Islamul cucereste Europa.

Ceea ce este trist e faptul ca BOR a imbratisat o asemenea propunere de-a dreptul fundamentalista, fara a-si pune prea multe semne de intrebare. Vazand aceasta imi exprim sincer indoiala ca BOR ar fi capabil sa isi asume iesirea din viata sociala (finalitatea previzibila a procesului de secularizare).

In fapt, principala „victima“ a acestui articol de lege, s-ar putea sa fie chiar BOR, cunoscuta pentru lipsa sa de fair-play in relatiile cu celelalte culte. Manualele de teologie ortodoxa (mai ales cele de sectologie) ar trebui sa fie victimele acestui articol de lege. La fel si texte calomnioase la adresa unor Biserici precum Biserica Greco-Catolica (careia i se neaga in unele studii teologice sau chiar carti dreptul la existenta) ar trebui asanate pe baza aceluiasi articol de lege. Acestea ar fi poate consecintele pozitive imediate ale articolului 13.

Consecintele negative ar fi cele ce ar impiedica libera manifestare a opiniilor si ar duce la asocierea acestui articol 13 cu ideologia absurda a corectitudinii politice.

Din punctul meu de vedere, acest articol de lege absurd nu se va aplica niciodata, dar va ramane in legea cultelor (alaturi de altele) dovada ca unele culte religioase din Romania sunt incapabile sa gandeasca si sa se gandeasca precum parte a societatii civile.

---