Ne paste indistinctia absoluta
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura controversei » dosar
Autor: Mihai Neamtu
1. Una din marile vorbe banale ale secolului trecut a fost aceea ca „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“ (Malraux). Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au asezat inceputul acestui secol sub semnul religiosului. Pe de alta parte, asistam, insa, la un evident declin al Crestinismului occidental. Ce inseamna, oare, pentru lumea secolului XXI, fenomenul religios? Ce consistenta are conceptul de religie la inceputul mileniului III?
2. Declinul confesiunilor traditionale este un fenomen usor observabil. Societatea contemporana este una ce se doreste a se defini din ce in ce mai putin prin credinta. Dezvrajirea lumii, de care vorbea Gauchet, este deja o stare de fapt. Este posibila/dezirabila o „revrajire a lumii“ sau doar o schimbare a „agendei“ confesiunilor in functie de noua realitate?
3. Teologia a fost candva „regina tuturor stiintelor“. Acum, cu destul de rare exceptii, pare a fi doar o metoda de pregatire a personalului clerical sau, cel mult, o preocupare „exotica“. Mai are teologia un destin cultural? Mai poate spune ea ceva culturii? Si daca da, ce?
4. In postcomunism, confuzia societatii civile cu organizatiile nonguvernamentale a devenit un loc comun. Insa, de fapt, cultele sunt parte legitima a societatii civile. Credeti ca prezenta activa a cultelor ca parte a societatii civile, \n viata noastra sociala, este una benefica? Nu trebuie sa se piarda din vedere faptul ca, spre deosebire de ONG-uri sau de alte structuri ale societatii civile, confesiunile sunt conditionate de propria lor perspectiva teologica asupra lumii.
5. Articolul 13 din noua Lege a Cultelor prevede ca: „in Romania sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase“. S-a spus despre acest articol ca si-ar avea, mai degraba, locul intr-un stat fundamentalist (crestin sau islamic) si ca limiteaza libertatea de exprimare a artistilor. Mai mult, Institutul pentru Religie si Politici Publice din Washington considera ca actuala lege romaneasca a cultelor este cea mai proasta din Europa si ca textul normativ nu se indeparteaza de perioada comunista.
Credeti ca aceasta lege ar putea duce la cenzurarea unor autori precum Cioran, Rushdie sau Nietzsche sau la interzicerea unor formatii precum Black Sabbath sau Iron Maiden? Daca da, cum a trecut aceasta lege de Parlament si de presedintele Romaniei si ce se poate face pentru remedierea ei?
1. Adjectivul „religios“ poate parea la fel de vag precum substantivul „viata.“ Vorbim despre religii traditionale, dar si despre „noile miscari religioase“ (New Religious Movements), fara sa operam cu niste criterii epistemologice unitare. Aproximam printr-un gest reflex adevarurile de credinta ale crestinismului, crezand ca atentia cognitiva si sustinerea juridica trebuie acordate mai cu seama „religiilor minoritare.“ De fapt, publicul educat recunoaste tot mai greu reperele fundamentale – de ordin istoric, teologic, cultural – ale acestei religii care a marcat civilizatia occidentala – din Dobrogea pana in Texas, din Sicilia pana in Alaska. Sociologul francez Danielle Hervieu-Léger numea acest fenomen „exculturare:“ europenii – din ratiuni ideologice de tip iacobin sau prin efectul de bumerang al consumerismului – par dispusi la sacrificarea memoriei lor religioase si culturale proxime: crestinismul. Aceasta tema reapare cu maxima frecventa in discursurile Papei Benedict XVI – meritand, cred, o reflectie suplimentara din partea liderilor Ortodoxiei est-europene. In locul triumfalismului, ne foloseste mult mai mult smerenia interiorizata si pragmatismul analitic.
2. Revrajirea lumii are loc, fara eforturi, sub ochii nostri. Magia erotica a literaturii de tip Dan Brown spune totul despre nevoia omului contemporan de-a face experienta „initierii.“ Nostalgia pentru o cunoastere secreta – protejata in fata curiozitatilor profane – devine cu usurinta pasiune pentru ocultismul tenebros ori spiritualismul anarhic. Prin urmare, religiile traditionale vor trebui sa isi reconsidere critic toate formele de abandon pe care le-au acceptat sub presiunea secularizarii. Disparitia distinctiei „inauntru“ versus „afara“, propovaduita – horribile dictu – de teologii „mortii lui Dumnezeu“, a fost indeobste acceptata de Bisericile protestante, fapt care explica golirea templelor si degradarea lor muzeala. Nici statisticile din lumea catolica post-Vatican II nu sunt incurajatoare: nenumarate seminarii teologice isi inchid portile, iar scaderea dramatica a vocatiilor sacerdotale a condus, in numeroase tari europene, la solutia importarii de clerici africani. Declinul valorilor familiei este nu doar acut, ci sinucigas. Indepartarea radicala de radacinile mistice ale experientei crestine deschide drumul catre nivelarea diferentelor normative intre vechile paradigme ale Bisericilor occidentale („catolicism“, „luteranism“, „calvinism“, etc). Ne paste indistinctia absoluta.
Ortodoxia, in opinia mea, este singura ramura a crestinismului traditional care pastreaza dimensiunea mistagogica a Bisericii originare si, in acest fel, respecta nevoia omului de-a parcurge treptat drumul catre tainele credintei. Numai in acest fel, Evanghelia poate rezista reductiei moraliste sau manipularii ideologice. Discursul neo-marxist despre „dreptatea sociala“, imbratisat de atatia teologi ai eliberarii din America latina sau Europa nordica, propune un paradis plat al egalitatii care, pentru ortodocsii care au contemplat „ierarhiile ceresti“ ale Sf Dionisie Areopagitul si care s-au bucurat de vederea „scarii raiului“ de catre Sf Ioan Sinaitul, evoca – riguros – starea de maxima depersonalizare a iadului. Numai chemarea la transformarea interioara – prin asceza liber asumata si recunoasterea orizontului infinit al cunoasterii lui Dumnezeu – ne poate feri de gustul amar al falselor „revrajiri“.
3. Teologia nu este doar „regina a tuturor stiintelor“, ci, mai ales „arta a artelor“, intrucat cere instruirea mintii prin curatirea inimii – o practica in centrul careia se afla actul rugaciunii, secondat de contemplarea liturgica a tainelor lui Dumnezeu. Numai intr-un sens derivat teologia este discursiva, implicand adaptarea la un anumit sistem referential extra-cultic, deci cultural. Teologii Bisericii trebuie sa faca efortul neobosit de-a citi intentiile de adevar exprimate in sfera publica de nenumarate comunitati intelectuale – mai cu seama cele dezabuzate la capatul experientei secularizarii. Evident, acest exercitiu presupune interactiunea cu „marele canon“ al culturii greco-romane, recuperat de modernitate intr-o cheie pluralista. Pe de alta parte, actorii culturali vor trebui sa inteleaga imensa confuzie si lamentabila ignoranta care ii ameninta pe toti cei care refuza – pe criterii de idiosincrazie personala sau optiune politica – dialogul cu operele de cugetare crestina ale ultimelor veacuri. Cand tinerii nostri scriitori vor deschide cu aceeasi infiorare texte care ii fascinau pe F.M. Dostoievski sau chiar pe J.D. Salinger (e.g. „Pelerinul rus“), dialogul intre teologie si cultura va putea fi reluat.
4. Nu toate cultele au, in opinia mea, efecte la fel de salutare asupra binelui comun al societatii. Bisericile traditionale raman totusi parteneri sociali ai Statului roman – fapt care justifica sprijinul financiar acordat din bugetul public acestor comunitati. Nu putem ignora dimensiunea istorica a comunitatii care – in sensul majoritatii parlamentare – a legiferat noile raporturi intre Stat si Biserici. Reflexele comparatiilor facile si gandirea mimetica mi se par pernicioase. In contextul adevaratelor razboaie culturale pe care le duce Romania de astazi, nu impartasesc ingrijorarea atator militanti ONG fata de soarta „cultelor nerecunoscute.“ Aceasta retorica mi se pare inutila si patetica. Sunt prea dureros constient de faptul ca exista chiar un principiu teologic care incurajeaza – si uneori legitimeaza –, mai cu seama in interiorul traditiei protestante, multiplicarea „ad infinitum“ a factiunilor ecleziastice. Exista astazi sapte tipuri de comunitati penticostale in Romania, iar SUA se lauda cu cateva zeci. Nu este, cred, vina Statului pentru ca asociatii religioase cu doar 50-60 de membri aspira la statutul de „cult“ sau „biserica“, avand numai 2-3 ani de la infiintare.
Nu doar ca teolog ortodox, ci mai ales ca persoana care se apleaca asupra unui subiect politic al Romaniei moderne, socot ca examenul prudential de fidelitate la care Statul supune aceste micro-comunitati este legitim. Recunoasterea cere medieri, probe de rezistenta, investitii de lunga durata. Secta lui Gregorian Bivolaru nu ar trebui niciodata sa beneficieze de „privilegiile“ (in fapt: compensatiile) Bisericii greco-catolice, bunaoara. Statul roman doreste sa distinga intre „asociatii religioase“ si „culte“, in contextul in care cultele se pot califica pentru sprijin financiar, iar asociatiile nu.
Nu poti ignora contributia patrimoniala a Bisericilor traditionale la bunastarea culturala si civica a societatii romanesti. Pentru a da un exemplu „politically incorrect“, exista culte perfect legitime ca organisme juridice, dar despre care constat ca nu ne-au oferit capodopere arhitectonice sau iconografice comparabile cu manastirea Voronet sau cu biserica Sf. Trei Ierarhi, nici monumente de gandire teologica precum cele ale unui Maxim Marturisitorul, Pavel Florensky sau Dumitru Staniloae, nici programe de caritate sociala comparabile cu cele ale Sf. Vasile cel Mare ori Sf. Calinic de la Cernica. Ortodoxia a trecut, asadar, testul recunoasterii publice. Sunt alte culte care – avand o alta „taietura epistemologica“ – nu se pot apropia macar de acest patrimoniu.
Pe scurt, principiul liberal al neutralitatii – oricat de dezirabil politic – este greu de implementat „in concreto“. In plus, regret ca in toata perioada disputelor legate de statutul simbolurilor religioase n-am putut constata din partea multor culte neoprotestante recununoscute nici cea mai mica simpatie fata de Biserica ortodoxa – institutia supusa unor atacuri sistematice, menite sa redefineasca raporturile traditionale din Romania dintre sfera publica si un discurs secular etatist, centralizat.
5. Mai intai, este interesant de observat ca legislatia din Romania nu ofera dreptul la libera exprimare fara calificari suplimentare. Contestarea Holocaustului – o aberatie pe care americanii o cenzureaza academic, cultural, politic, dar nu si juridic – poate trimite o persoana in puscarie pentru o perioada de la „sase luni la cinci ani.“ Pe de alta parte, orice negare a martiriului crestin din inchisorile comuniste trece neobservata. Este un dezechilibru care nu poate sa nu dea de gandit. Nu cred, asadar, ca manifestarile anti-religioase ori anti-clericale vor fi excluse. In doua numere recente din „Dilema Veche“ si din revista „22“, am argumentat acest lucru. Pentru a folosi acelasi exemplu, va reamintesc faptul ca protejarea constitutionala a „bunelor moravuri“ in spatiul public n-a condus la disparitia literaturii pornografice de pe tarabe. La fel, invitatia la toleranta facuta de art. 13 (redactat la cererea expresa a cultului musulman) nu cred ca va bloca procesul de exprimare – uneori abuziva – din mediile publice romanesti. Sper, totusi, ca cititorii lui Cioran sau Nietzsche sa nu coincida cu fanii – banuiesc, deloc antisemiti – ai formatiei Black Sabbath.