„O emotie indescriptibila“
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura literara »
Autor: Nicolae Barna
Moartea lui Gheorghe Craciun mi-a starnit o reactie livresca, dar nu una distantat, neangajant ori „fictional“ livresca, ci incorporata, cvasi-visceralizata. Cu ani in urma, citind o marturisire a lui G. Calinescu („Stirea mortii lui
„Formula (literar-umana) Gheorghe Craciun“, ca atare ori in variante neglijabil diferite, se regaseste insa extrem de rar in ambientul cultural si uman disponibil. Afirmatia poate parea excesiva, dar examinati-i temeiurile cu oarecare rabdare si veti vedea ca nu e.
Am admirat practic fara rezerve toata stradania literara – si, nu mai putin, prezenta umana – a lui Gheorghe Craciun, le-am savurat, daca pot spune asa, cu egoista bucurie: ma bucuram citindu-l ori intalnindu-l, schimband cateva vorbe asa-zis fara importanta ori ascultandu-i cu incantare conferintele, interventiile, dizertatiile, confesiunile, eseurile rostite, ma bucuram pur si simplu (vechi reflex, spuneti-i cum vreti, nationalist, etnocentrist, patriotic…) de dovada concreta ca, iata, exista si la noi, in mijlocul nostru, asemenea oameni si asemenea scriitori.
Unicitatea fiecarui om e subinteleasa, evidenta si incontestabila, atat in cazul oamenilor celor mai „de rand“ (din diferite puncte de vedere), cat si, normal, in cazul „personalitatilor“ de diferite calibre. Si totusi, se stie, diferitele „unicitati“ sunt, in cele din urma, inseriabile, regrupabile tipologic. Unicitatea lui Gheorghe Craciun, insa, parca era (de altfel, cumva cu discretie, fara tuse spectaculoase superficial-frapante…) mai unica (daca se poate spune asa !) decat a altora, greu inseriabila, o unicitate „la patrat“. Prin armonia intr-adevar fara pereche a unor insusiri de ponderatie, de echilibru, de tonus optim.
Poate ca pagini ori carti ale altor scriitori m-or fi entuziasmat mai mult decat ale sale. Poate ca, cine stie, contributiile de teoretician ale cutarui confrate al lui in materie vor fi fiind mai „blindate“, mai inatacabile, mai „oportune“ contextual decat ale sale. Poate ca verva sau farmecul altor prieteni sau cunoscuti, scriitori sau nu, or fi mai stralucitoare… „Formula (literar-umana) Gheorghe Craciun“, ca atare ori in variante neglijabil diferite, se regaseste insa extrem de rar in ambientul cultural si uman disponibil. Afirmatia poate parea excesiva, dar examinati-i temeiurile cu oarecare rabdare si veti vedea ca nu e.
Serios fara platitudine si fara pedanterie, profund fara sa fie posac si hatru fara sa fie trivial, creator fara accese de „transa“ necontrolata, dar si fara rateuri de inspiratie, talentat fara histrionism si perseverent cu spor si fara descurajare, ultracultivat fara poza si fara ifos ostentativ-„elitar“ (desi, cu naturalete, senator de drept al oricarui conclav al elitei intelectuale), suficient de liber pentru a nu se lasa inrobit de eruditie pana la pierderea relevantei propriului discurs, „militant“ (pe taram literar-cultural) cu convingere si legitimitate, fara derapaje „sectare“ ori rigiditati dogmatice, scriitorul era egalat ori concurat de foarte putini in ce priveste ilustrarea simultana – si la aceleasi cote! – a tuturor acestor insusiri.
Aruncat si el, ca toata lumea, in cursa cu obstacole a vietii – a vietii literare si a vietii „in general“ –, reactiona si el pe potriva, cu modulatii ocazional sucite, dar ramanea preocupat de „chestiunile generale“ mai mult decat de propria supravietuire-autopromovare.
Sa ne amintim, de pilda, de preocuparea permanenta, marturisita si seducator demonstrata, a scriitorului pentru „corporalitate“, adevarata obsesie definitorie (si unificatoare a operei), care nu viza, limitativ, etajul material biologic al existentei trupului si nici macar perceptia subiectiva ca atare, ci comporta o hotaratoare deschidere catre lingvistic (si, de acolo, catre conceptual), fiind vizata, de fapt, corporalitatea limbajului si, in chip simetric si indisociabil, „fundarea lingvistica“ a corporalitatii – si a existentului, in general. O asemenea pasiune pentru o chestiune fundamentala, de ontologie aplicata, il singulariza onorant intr-un peisaj cultural si uman dominat de pasiuni cu debuseuri preponderent lucrative. Un astfel de personaj nu-l intalnesti la tot pasul !
Moartea, disparitia fizica, in orice caz, era – nu fac umor negru si nu iau cuvintele cu usuratate ! – postura care i se potrivea cel mai putin. De unde, pentru contemporanii supravietuitori, „emotia indescriptibila“ si dificultatea acomodarii cu evidenta producerii ireparabilului.
Bizareria – ori, ma rog, nu-i nimic bizar, totul e explicabil, dar nu de explicarea detaliata a unor, totusi, ciudatenii, am a ma ocupa acum – situatiei din ultimele decenii, schimbarile succesive de standarde si de uzante in materie de consacrare, recunoastere si „canonizare“ literara il plaseaza pe Gheorghe Craciun, in momentul disparitiei premature, intr-o pozitie incerta, complexa, „suspendata“, cumva nedefinita (situatie care s-a mai produs si in alte cazuri de importanti scriitori din aceeasi generatie disparuti pretimpuriu, de pilda Mircea Nedelciu…). Succedarea – aproape fara tranzitie sau cu o tranzitie minima – a valorizarii varstei, experientei, laboriozitatii, ascensiunii valorice etc. cu daca nu fetisizarea, dar, intr-un fel, canonizarea automata, deseori insuficient selectiva, a „tineretii“ (pretuita mai mult ca factor de fronda programatic anti-gerontocratica decat ca vector al unor innoiri relevante) a „forfecat“ intr-un fel valorile intr-adevar importante ale generatiei optzeciste, ramase vulnerabile, asa-zicand, „la doua capete“. Pentru, ca sa zicem asa, o jumatate (saizecista) a establishment-ului nostru literar, el era un „tinerel“ , care poate ca promitea, dar, ehei, cu trecerea anilor, urma sa „confirme“, cine stie… Pentru o alta jumatate a establishment-ului, cea militant „tinerista“, el era, ca toti optzecistii, o tombatera, un matusalemic supravietuitor a unei epoci de revolte avortate si de compromisuri descalificante, un mastodont, un irecuperabil, si pe deasupra corifeu si pilon al unui abhorat establishment (ca sa vezi, inca unul!), uzurpator si opresiv, optzecist. Cat despre, hm!, a… treia jumatate (!) a establishment-ului literar, cea optzecista, ei bine, sigur ca ea il valoriza – si pe drept cuvant! –, in mod argumentat si sistematic, dar cu prea putina credibilitate dincolo de frontierele inter-generationiste, demersul fiind suspectat de partialitate sentimentala si de subiectivism „de grup“.
Simultan „prea tanar“ si „prea batran“ (in functie de lentila partizana prin care e examinat), simultan „speranta“ si iremediabil desuet, scriitorul pare a fi privat de o imagine globala adecvata si impartasita obsteste, tocmai in momentul in care, pe deplin realizat, insa deloc „epuizat“, ne paraseste in chip subit si tragic.
Am trasat acest tablou – deliberat caricatural, din ratiuni euristice – pentru a incerca sa sugerez o posibila explicatie a relativei „nedeterminari“ a statutului unui atat de important si de admirabil scriitor in momentul fulgeratoarei lui iesiri din scena.
De fapt, in realitate (care realitate? pai, cea „profunda“, a carei vizibilitate desigur ca poate fi umbrita pe termen scurt de tumultul mediatic si de intensitatea gesticulatiilor polemic-partizane…), tabloul nu e deloc atat de caricatural si lucrurile stau fara indoiala mai degraba altfel, in ce priveste „imaginea“ sintetica a omului si creatorului Gheorghe Craciun.
Cei pentru care literatura inseamna ceva – adica ceea ce e „normal“ sa insemne, nici mai mult, dar nici mai putin – stiu foarte bine cine a disparut si care este gravitatea pierderii incercate de literatura romana de azi.
Iar prietenii – sau, largind sfera, cunoscatorii si pretuitorii omului Gheorghe Craciun – cu siguranta ca sunt cuprinsi de „o emotie indescriptibila“.
A disparut omul, ramane desigur opera: este o banalitate, care e inganata in cazul disparitiei oricarui scriitor, dar e o banalitate cu acoperire. Chiar asa este! Si imi permit nu numai sa sper, dar sa si prevad ca – si de acum incolo, si poate ca in chip mai consistent decat pana acum – exegeza isi va face datoria fata de opera lui Gheorghe Craciun.
Nu-mi iert vina de a nu fi zabovit (cum am tot vrut si, nu stiu de ce, am tot amanat) mai pe indelete, dupa puteri, in examinarea si interpretarea operei lui. Cate ceva – prea putin – am facut, totusi, si nu vad alt chip de a contribui la necesara, indurerata omagiere a scriitorului, decat reproducand cateva randuri dintr-un text pe care l-am publicat mai demult (dar nu asa demult, totusi: dupa aparitia romanului „Pupa russa“) si care probabil ca nu si-au pierdut cu totul relevanta:
„Un «roman-roman», adevarat, «propriu-zis» (calificative ce se cer intelese, fireste, la orizontul zilei de azi, adica al unei vremi in care genul romanesc, dupa ce si-a vadit in fel si chip fabuloasa elasticitate, osciland spectaculos intre extremele reprezentate de platitudinea consternanta a unui conventionalism perimat, dar surprinzator de rezistent, si, respectiv, de excesele experimentalismului radical de varii nuante, si-a re-pozitionat ipostaza reprezentativa, asa-zis «normala», curenta ori «fireasca»). Un roman care imi pare a fi accesibil (si delectabil !) deopotriva si pentru cititorii presupus «naivi», nepretentiosi (daca vor mai fi fiind din aceia, si nu vor fi fost acaparati exclusiv de paraliteratura relativ mai «respectabila» ori de divertismentul – fie el romantios ori agresiv-atatator – audiovizual, vehiculat mediatic), si pentru un public cultivat, avizat si exigent ( in a carui existenta continuam sa credem, refuzand sa-l identificam cu efectivele fatalmente restranse ale confreriei lectorilor profesionisti din redactiile culturale ori din catedrele de literatura…).
Mi se pare oportun sa accentuez asupra acestei impresii, de «accesibilitate» obsteasca – explicabila prin ceea ce, utilizand o sintagma pusa candva in circulatie de Florin Manolescu cu referire la Caragiale, putem numi «oferta multipla» –, fiindca mi se pare ca Gheorghe Craciun este (sau era…) pe punctul sa dobandeasca o «imagine publica» de scriitor «pentru specialisti», pentru teoreticieni, fara adresabilitate mai larga. Adica neinteresant pentru publicul asa-zis «obisnuit».
Asa sa fie ? Mai intai, imi permit sa opinez ca o asemenea postura, de «scriitor pentru teoreticieni», chiar daca ar fi intr-adevar cea a lui Gheorghe Craciun, nu e nicidecum infamanta: intotdeauna, intr-o cultura evoluata, exista – trebuie (!) sa existe – si astfel de scriitori (foarte utili, pragmatic vorbind, si importanti pe termen mediu, chiar daca «prin ricoseu», adica fara priza imediata asupra unei transe consistente de cititori, dar cu efecte vizibile in timp, prin opera de «deschizator de drum»). Apoi, as sustine parerea ca, totusi, Gheorghe Craciun nu este tocmai ceea ce se poate numi «un scriitor pentru teoreticieni», chiar daca impresia ca ar fi asa ceva e, ce-i drept, «servita» de anumite imprejurari si realitati. Prozatorul e, intr-adevar, el insusi, si un redutabil si admirat teoretician, un eseist de clasa. Iar cartile lui – cele «de fictiune» – sunt intr-adevar teatrul de manifestare a ceea ce se numeste «experiment». Gradul lor de dificultate nu mi se pare insa a fi unul insurmontabil ori rebarbativ, ci acela, daca se poate spune asa, «inevitabil» pentru literatura de calitate. Iar factorii lor de seductie, pentru cititor, sunt departe de a fi absenti. Dimpotriva: mi se pare evident ca Gheorghe Craciun scrie «frumos» si atractiv.
Ce-i drept, in beletristica, prezenta lui e parcimonioasa: nu bombardeaza receptarea cu un flux navalnic de carti. Reticent (poate din perfectionism, poate prin natura particulara a «temperamentului» sau artistic), publica rar, isi lasa admiratorii sa astepte ani si ani de zile ( nu altfel procedeaza sau au procedat scriitori de talia unor William Gaddis ori Thomas Pynchon, sau, de la noi, a unui Stefan Banulescu, si cam tot asa face, in fond, si Cartarescu-prozatorul, care, mai «vizibil» si mai «vedeta» decat Craciun, se infatiseaza cu o bibliografie, ca numar de titluri, comparabila cu a acestuia). Risca, astfel, sa fie «uitat», in rastimpuri. Nu de tot: «beneficiaza» statornic de antipatia unor critici care nu scapa prilejul sa-l «desfiinteze» din cand in cand, fie si succint, in treacat, fara sa astepte ocazia mai generoasa oferita de comentarea unei carti nou aparute. N-are nimeni nimic de zis: pluralitatea gusturilor e fireasca, iar dreptul la opinie e, bineinteles, imprescriptibil. As sublinia doar ca exista si critici, si cititori «obisnuiti», carora literatura lui Gheorghe Craciun le place sincer, nu din oportunitate, nici din cine stie ce spirit de fronda cu coloratura snoaba. Si asta nu numai la noi: parca n-as vrea sa invoc abuziv autoritati straine (vorba lui Catavencu: «Nu voi, stimabile, sa stiu de Europa d-tale…»), dar nu pot rezista tentatiei s-o fac, amintind – cu riscul de a ma vedea comparat cu un laudator de iarmaroc! – ca Gheorghe Craciun e unul din putinii nostri prozatori actuali editati si in strainatate, respectiv in Franta, si nu de oricine, ci de un editor de statura lui Maurice Nadeau, eminent critic care a fost, de-a lungul vremii, comentator inspirat, admirator si sustinator, prieten, editor ori chiar «descoperitor» al unor scriitori precum Henry Miller, Malcolm Lowry, Gombrowicz, Maurice Blanchot, Samuel Beckett, Georges Bataille, Leonardo Sciascia, Claude Simon, Roland Barthes, Michel Leiris, Raymond Queneau, Georges Perec, Michel Houellebecq (excusez du peu ! )…“