Licheliada - etapa municipala
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
In primii ani ai epocii postrevolutionare cunoscusem un inalt functionar care, in loc de salut, iti comunica plin de ingrijorare o teama de a sa: „Nu ne vom vindeca niciodata!“ Vedeam si eu, fireste, in ce lume traim, asistam uimit la asaltul frustratilor si ticalosilor spre locurile din fata, dar ma consolam cu gandul ca am mai vazut de cateva ori acest film penibil si ca „actiunea“ lui nu se va repeta.
Dar n-a fost sa fie... Ignorand trecutul nu faci decat sa-l repeti. Iar noi avem obiceiul de a ignora tot ce doare sau intristeaza. Acum urmaresc noile episoade ale Dosariadei. Asociatii, fundatii, ligi, partide, sindicate, bresle se intrec in a face liste, isi cer dreptul de a-si cunoaste turnatorii, dar, ciudat, nu si pe cei la care au turnat sau pe cei ce-i aveau in subordine pe acestia, adevarata „forta conducatoare, in frunte cu…“ Este emotionant ca toti doresc, cer, simt nevoia sa se priveasca in ochi, dar nu se gandesc, nici macar din greseala, ca nu vor ajunge sa afle decat culoarea ochilor sutelor de mii de acari Paun si nu ai celor ce au pus la cale aceasta mare diversiune stiind ca la noi barfa si zvonul au fost si sunt suverane, tin loc de adevar si de informatie. Va urma, se stie, deschiderea altor arhive, ale partidului si ale uteceului, vor veni la rand fetele bisericesti, asa cum cere „o anumita parte a presei,“ nimic nu va scapa nemurdarit, ne vom sufoca sub uriasa cantitate de „informatii“ extrase din arhive, dar adevarul nu-l vom cunoaste in totalitate, desi pare la indemana oricui. Dupa cum tot la indemana oricui a fost si sa observe ca, la noi, „privitul in ochi“ dureaza foarte putin: cateva zile la Revolutie, alte zile, putine si ele, in timpul marilor catastrofe, cutremur, inundatii etc., dupa care ura, agresivitatea si egoismul pustiitor si-au reocupat locurile firesti, fiecare pe baricada lui, tot asa cum, in secolele indepartate, dar nu numai, fiecare isi construia casa in mijlocul proprietatii. intr-o lume a dialogului, a comunicarii, a schimburilor intelectuale traim, se vede, mai izolati ca oricand. in afara de cresterea salariului mediu cu 2(doi) lei, in spatiul spiritual si geografic numit Romania nu s-au facut, de 16 ani, decat: bascalie, demascari, barfe si o suta de kilometri de autostrada. in schimb, s-a furat tot. A fost si, din pacate, a ramas raiul lichelelor. Singurele pentru care solidaritatea este un cuvant foarte concret. Nici o performanta spirituala, culturala, stiintifica, economica sau sportiva nu mai mangaie nevoia oamenilor de a se lauda cu ceva, de a exista prin altii. Toate decad sau ajung pe mana ignorantilor si veleitarilor. Prezentul si viitorul nu mai preocupa pe nimeni. Zei falsi, modele false si procurori pe masura, capabili sa coboare totul la putina lor minte. „Spune-mi cum ii recunosti/ Dintre prosti pe cei mai prosti“, se intreba odinioara Arghezi. Faptul ca astazi avem raspunsul nu ne ajuta la nimic. „Trei ani ca sa faci o carte - nota undeva Camus -, cinci randuri ca s-o ridiculizezi…“ Mai zilele trecute, un astfel de sarac in toate, dar mai ales in duh, spunea despre cea mai importanta si complexa personalitate feminina a istoriei noastre, Regina Maria, ca „a fost cam curva!“
Pana aici l-a dus intelepciunea, cu atat a contribuit la civilizatia noastra un oarecare Agopian: cultura pana la bracinar. De multe ori, cand vad cum se caznesc asemenea indivizi sa para intelectuali - pe micile ecrane si in presa - sau sa se dea drastici judecatori ai natiei, am imaginea marilor urangutani sau cimpanzei obligati de dresori sa picteze. in rest, precum stramosii nostri daci, ii trimitem dupa vesti la Zalmoxe pe cei mai buni, aruncandu-i in sulite, iar, dupa ce nu mai sunt, ne minunam de ingratitudinea celor ce i-au omorat. Sabato credea ca una din misiunile literaturii ar fi sa-l trezeasca pe omul care merge la esafod. Totul ar fi ca omul sa citeasca sau sa vada macar esafodul ce-l asteapta. Dar ce ne facem daca merge spre esafod cu spatele inainte? Si, din pacate, cam asa se intampla. Nu mai are cine sa-l intoarca din drum, cand analfabetismul si prostia dau tonul. Acesta va fi viitorul daca nu ne vom trezi. Borges avea un alt mod de a se consola: „Cand am regrete, cand sunt ingrijorat - si sunt ingrijorat tot timpul - imi spun: de ce sa-ti faci griji, cand salvarea poate veni in orice clipa prin anihilare, prin moarte? Din moment ce sunt pe punctul de a muri, din moment ce pot muri in orice clipa, de ce sa-mi fac griji?“ Oricat de trista ar fi lumea in care traieste si indiferent cat de apropiata „salvarea“ mai sus pomenita, unui scriitor nu-i ramane decat o singura solutie: sa scrie. Adica sa salveze de la moarte cateva din infinitele fatete ale lumii in care traim, in speranta ca urmasii, la randul lor, vor dezlega macar o parte din misterul numit viata. Scrisul este, in ultima instanta, o neincetata tentativa de amanare a mortii, o inclestare permanenta la hotarele necunoscutului si nespusului, o cursa solitara in care nu vei sti niciodata daca ai castigat sau ai pierdut. Iar in infruntarea cu putinatatea cuvintelor cine se poate crede invingator? Dincolo de ele incepe muzica, si cand nici ea nu te mai ajuta, ne ramane, cum spunea Shakespeare, doar tacerea. The rest is silence. Si ascultand-o, invatand sa ne bucuram de ea, traind ceea ce cuvintele nici macar nu pot sa sugereze, ne eliberam, fie si pentru o clipa, de mizeria lumii, de diletantii care ne terorizeaza cu ignoranta si agresivitatea lor, uitam de sobolanii ciumei camusiene care devasteaza cu consecventa un spatiu - al nostru, din pacate - ce cunoaste rasul, de orice si oricand, dar nu bucuria, linistea si demnitatea.