Un neomaiorescian
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
„Traim intr-un soi de tragi-comedie culturala care ne da frisoane, fara insa a ne face mai gravi si mai responsabili sau a ne indrepta spre practica unui altfel de teatru.“
Sincer sa fiu, nici nu prea stiu cum sa incep. Nu am fost un apropiat al lui Gheorghe Craciun, insa nu pot sa-mi scot din cap ultima mea intalnire cu el. De vina e poate si un anume sentimentalism de care adesea mi-e greu sa ma debarasez: exista persoane care ma „castiga“ cu un simplu gest sau cu o vorba, chiar daca acestea nu ma privesc in mod direct. Asa s-a intamplat si cu Gheorghe Craciun. In noiembrie trecut, prozatorul a venit la Sibiu pentru a primi un meritat premiu literar. Am incercat sa profit de ocazie si i-am cerut un interviu pentru o revista din localitate. Gheorghe Craciun m-a refuzat politicos, dar ferm. Mirat, mi-au trecut prin minte cateva ipoteze fanteziste: ii sunt antipatic? revista in care urma sa apara textul are un tiraj prea mic? n-are chef pur si simplu? Mi s-a parut normal sa insist. Scriitorul s-a scuzat pe un ton ce trada o anume jena: „Stii, Andrei, nu vreau sa ma intelegi gresit, dar in ultimele luni am dat vreo trei interviuri si a aparut si un dosar despre mine... E mai mult decat se cuvine...“ Nu-mi venea sa-mi cred urechilor: intr-o vreme cand atatia scriitori dau din coate – unii se milogesc de-a dreptul, altii solicita ca pe un drept incontestabil – sa prinda un dosar, un interviu sau macar o cronica, fie si in cea mai obscura fituica literara, Gheorghe Craciun refuza un act firesc, pe motiv ca nu se cuvine. Raspunsul prozatorului suna aproape neverosimil.
intre wrestling si talk-show
Era, insa, cat se poate de verosimil. Si acest adevar se poate verifica cu usurinta citind cel mai recent volum al sau, „Teatru de operatiuni“. Cuprinzand studii, interviuri si eseuri publicate in anii postdecembristi, cartea e de o consecventa remarcabila, dat fiind caracterul ei fatalmente fragmentar. Ideea centrala e continuta chiar in metafora compozita din titlu: cultura romana din ultimii 15 ani e o combinatie insolita de razboi si spectacol, de wrestling si talk-show. Pe de o parte, prin chiar conditia sa, activitatea agentilor culturali presupune o perpetua stare de beligeranta: „Activitatea criticului si a eseistului ascunde, vrand-nevrand, o schita de actiune, o harta de amplasamente si intentii care da seama de o anumita pozitionare literara si culturala. Cel care-si asuma o pozitie are si o opinie critica, exprima o atitudine care il autodefineste, apartine unui front si apara o baricada.“ Pe de alta parte, perimetrul cultural al culturii romane actuale s-ar defini printr-o mistificare generalizata, care perverteste „sinceritatea“ demersurilor ideologice: „Traim intr-un soi de tragi-comedie culturala care ne da frisoane, fara insa a ne face mai gravi si mai responsabili sau a ne indrepta spre practica unui altfel de teatru.“
Din chiar definitiile citate, se poate observa ca analiza lui Gheorghe Craciun vizeaza doua niveluri distincte si adopta doua strategii complementare. Mai intai, e vorba de o critica „externa“, de tip „razboinic“, in care conflictul se poarta intre doua sisteme de valori diferite, castigatorul fiind stabilit pe calea „loviturilor“ argumentate. In al doilea rand, e vorba de o critica „interna“, de tip demitizant, unde rezistenta unui sistem ideologic se testeaza prin masurarea distantei dintre valoare si duplicatul ei caricatural; invinge, aici, nu acela care da lovitura de gratie, ci agentul care vine cu look -ul cea mai atractiv.
Acestea fiind zise, devine evident ca cele doua procedee nu stau pe acelasi plan. „Razboiul“ admite replici si contraatacuri, fiind o stare de lucruri asa-zicand normala. De altfel, acest lucru il constata insusi Gheorghe Craciun in exceptionalul eseu „Literatura, generatii si razboaie“, unde conflictul generatiilor e tradus in termeni militari. Pe langa faptul ca e singurul text al volumului proiectat in cheie ludica, articolul merita retinut pentru acuitatea observatiilor de amanunt: „razboiul“ generatiilor se poarta intotdeauna intre „imaturitatea antiliterara“ si „maturitatea literara“; „atacatorul“ are adesea doar un „sentiment difuz de grup“, urmand ca ideologia lui literara sa se cristalizeze ad-hoc, importanta „strategului“, care adesea e mai important decat armata s.a.m.d.
O critica de „profunzime“
In schimb, „teatrul“ e prin natura sa inautentic, presupunand o depreciere implicita a valorilor. Din acest punct de vedere, elocventa e analiza din „Fictiunea ideilor“, unde, pornind de la celebrul text pe care Culianu l-a scris in 1982, Gheorghe Craciun identifica in cultura romana o veritabila propensiune catre fictionalitate. Sustinuta de numeroase exemple, demonstratia reitereaza pe alte coordonate critica de „profunzime“ pe care Maiorescu o lansase „in contra directiei de astazi din cultura romana“: „[...] pana si in marile scrieri cu pretentii stiintifice si de eruditie rigoarea e invinsa de fantezie, raceala judecatilor discreditata de focul artei cuvantului, vointa de sistem spulberata de implacabile porniri divagationiste si destructurante. O buna parte din marii nostri specialisti in istoriografie, arheologie, filosofie, istorie si critica literara, lingvistica si istoria artei sunt, la urma urmei, niste admirabili scriitori de fictiune.“ Prin aceasta coordonata, diversificata si amplificata de-a lungul cartii de fata, Gheorghe Craciun se dezvaluie ca un spirit neomaiorescian (dar, culmea: unul mai catolic decat Papa, de vreme ce-i reproseaza precursorului sau esecul „in incercarea de a da literaturii romane un limbaj critic“) ce redeschide dupa un secol si jumatate dosarul „formelor fara fond“. Nu este, fara indoiala, un caz izolat si poate ca nu este lipsit de relevanta ca o atare atitudine se regaseste in gandirea mai multor ideologi brasoveni: Caius Dobrescu, Alexandru Musina, Ciprian Siulea si Sorin Adam Matei au preconizat in ultimii ani acelasi neojunimism insolit de la care se revendica si Gheorghe Craciun.
Numai ca, din pacate, autorul „Teatrului de operatiuni“ rateaza aici tocmai intr-unul din sectoarele in care isi dovedise altminteri o competenta de invidiat: critica actualitatii literare. Eroarea teoreticianului vine din aceea ca fictionalitatea nu inseamna automat falsitate. Mai exact, disocierea teoretica intre „realitate“ (valoare) si „aparenta“ (simulacru) nu presupune neaparat si disjunctia intre ele. E drept ca valoarea si succesul sunt adesea divergente, insa aceasta se intampla in chip pur empiric si nu prin natura lor. De altfel, chiar autorul cartii de fata adera la acest punct de vedere, intr-un pasaj caracteristic in mai multe privinte: „Scrierile neoconservatoare ale grupului paltinisean de azi au creat si ele o moda, produsa in mare masura de snobism si fascinatia fata de spiritul elitist. Fireste, moda isi are palierele ei de exigenta si de optiune tematica. Un caz singular e acela al lui Mircea Cartarescu, ale carui prezente editoriale si jurnalistice capata tot mai mult aspectul unui brand artistic-comercial. Ceea ce nu are cum sa afecteze calitatea reala a scrierilor sale.“ Fragmentul alatura doua fenomene similare, dar judecate cu doua unitati de masura diferite: Cartarescu si „Scoala de la Paltinis“. Ca in cazul primului „moda“ nu afecteaza „calitatea reala a scrierilor“ – se prea poate. Dar de ce s-ar intampla acest lucru in cazul paltinisenilor? Pentru a putea proba acest lucru, Gheorghe Craciun ar fi trebuit sa-i descopere primului o calitate care le-ar lipsi celorlalti. Ceea ce necesita o analiza extinsa a comportamentului actantilor respectivi. Or, aceasta analiza lipseste din „Teatru de operatiuni“.
Mai-mult-ca-prezentul
Mult mai convingatoare sunt, in schimb, relatarile „de pe front“ care descriu si, totodata, se implica in batalia canonica postdecembrista. Cum dosarul cu pricina e deja mult prea voluminos, nu e cazul sa incerc aici o dezlegare a acestui nod gordian care ar solicita un spatiu mai vast. Totusi, un lucru merita amintit: in chip previzibil, adeziunea lui Gheorghe Craciun merge catre optzecism. Numai ca acest lucru nu-l impiedica sa-si declare uneori „dezamagirea“ fata de congenerii sai; si, mai ales, nu-l impiedica sa aiba un desavarsit fair-play fata de „adversar“.
Mai interesanta e de urmarit atitudinea ideologului fata marile polarizari ale culturii romane dintotdeauna. Gheorghe Craciun repudiaza adesea mania „specifista“ a culturii autohtone, in special exaltarea etnograficului si a ruralitatii. Insa acest lucru nu-l conduce catre imbratisarea oportunista a ultimei mode. Dimpotriva, avertismentul prozatorului mi se pare pe deplin concludent in acest sens: „[...] sincronizarea prin arderea etapelor cu trendurile ideatice, artistice si metodologice ale lumii euro-atlantice e o arma cu doua taisuri. Ocultarea propriilor noastre adevaruri e implacabila intr-un astfel de demers. Excesul de sincronizare ne poate arunca in ridicol, in defetismul propriei noastre specificitati, in revolut.“
Prin urmare, Gheorghe Craciun nu e un „denigrator al valorilor nationale“, ci un spirit maiorescian animat de „vehementa constructiva“ pe care o regasea in scrierile lui Adrian Marino. Nu cauta clipa de fata, ci ceea ce el insusi numea „mai-mult-ca-prezentul“; nu sa pastiseze ultimele trend -uri, ci sa gaseasca – sau, de ce nu?, sa fie – „strategul“ capabil sa exorcizeze complexele „sincroniste“ ale literaturii noastre. Cine, cand si, mai ales, daca va reusi sa faca acest lucru, aceasta e o intrebare la care, din nefericire, Gheorghe Craciun nu ne mai poate raspunde...