Noime si talcuri
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura literara »
Autor: Nicoleta Salcudeanu
Interviul cultural, ca specie jurnalistica si nu numai, arata, azi, in toate felurile. Cel mai des seamana cu un schimb de mingi, in jocul de tenis. Tenis la perete, fiindca, indeobste, se prefera raspunsul scris, elaborat, la intrebari – la randul lor – scrise. Bruma de imprevizibil, spontaneitatea se pietrifica intr-un soi de basorelief de vanitati voalate si modestii atent jucate, din care atat intervievator cat si intervievat „dau“ bine. Tensiunea, pulsul dialogului se dilueaza intr-un menuet cu mereu aceiasi pasi de respectat. In cazul interviului vorbit, nici el ferit de conventional, lucrurile sunt mai suple si jocul devine ori unul inteligent si fascinant, ori un dezastru, siropos au ba. De domeniul dezastrului apartine, in paginile culturale ale ziarelor de azi, interviul bricolat si topit intr-un comentariu dezlanat, schematic si rudimentar, sport practicat in masa. In genere insa, cel ce ia interviul e un colocutor estompat, un om in umbra, un sparing partner. Nu e cazul lui Mircea Iorgulescu. El e un intervievator-jucator.
Noimele apartin ambilor interlocutori, pe cand talcurile par sa revina in exclusivitate autorului intrebator, obligat la o expresie condensata.
Volumul „Convorbiri la sfarsit de secol“ (Edit. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2006) e curat indreptar de jurnalism, fara sa-si aroge pedagogii. Ca om de gazeta si de radio (Radio Europa Libera, Radio France International), trecut prin presa romaneasca, dar si cea franceza, el se arata, in acest volum, in toate ipostazele (tehnice, deontologice, tactice) unui jurnalism de rafinata calitate. Cartea cuprinde doar o parte din interviurile realizate pentru Europa Libera, intr-o emisiune saptamanala de autor ce se intitula „Oameni, destine, istorie“, o carte de reconstituiri si restituiri, cum si emisiunea fusese. O prima lectie, pe cat de simpla pe atat de miezoasa, gasim in Cuvantul inainte. Titlul emisiunii, in momentul conceperii, ii suna emfatic. Astazi, „un titlu pe care il suspectam de un anumit patetism, el imi pare mai degraba exact. Mai mult decat califica, numeste“. Intr-o lume jurnalistica de azi inecata in metafora indoielnica si calambururi neinspirate, denominatia pura si simpla ar putea tine de-o prima lectie. O alta vorbeste despre cum se pregateste un astfel de produs (radiofonic sau scris). Mesajul e ingropat in mesaj, mesajul in alt mesaj si tot asa, pana la o concizie adanca, in care holograma talcului si-a noimei sa incapa. Cortina muzicala, un fragment vivaldian hipercunoscut, aparent un amanunt ancilar, contine ea insasi un limbaj sintetic, e ea insasi o eticheta: „alesesem inceputul de la «Le Quattro Stagioni» (pentru tinerii jurnalisti, «lupi tineri»: nu e vorba de pizza, n.m.), in interpretarea orchestrei italiene de camera Il Giardino Armonico. Aceasta orchestra folosea instrumente de epoca, autentice sau reconstituite, iar emisiunea mea era una de reconstituiri si de restituiri, prin mijlocirea confesiunilor autobiografice ale invitatilor“. Interviul in sine, iarasi, e pus „in pagina“ dupa un anumit ceremonial. E precedat nesmintit de o introducere prin care se face o prezentare succinta a invitatului, utila pentru cei carora numele acestuia nu le este familiar, fiindca sunt si din acestia, iar un jurnalist pur-sange nu-i ignora sau dispretuieste. Pentru presa grabita si suficienta a momentului, precautia pare redundanta si manierista. Dar nu, nu e, fiindca respecta si ea o norma profesionala de bun-simt: respectul fata de cititor-ascultator. „Nu dintr-o dispretuitoare supozitie de ignoranta porneau acele precizari. La originea lor se aflau, dimpotriva, respectul pentru cititorul presupus, lipsa de aroganta fata de el si o modestie, care nu era totusi umilinta, ce nu-ti permitea sa te crezi buricul pamantului si tocmai de aceea iti permitea sa fii tu insuti“. Trebuie precizat ca nu despre propria-i jurnalistica vorbeste Mircea Iorgulescu, ci despre un articol de Eugen Ionescu, din „Le Figaro“. Cat despre dialogul in sine („nu restaurat, n-aveam asemenea grandioase ambitii, ci folosit, pur si simplu, atata doar, folosit“), intr-o lume care ii uitase deprinderea, e si astazi inca o lectie de invatat. Cu atat mai mult cu cat, in urma traumelor istorice, lumea romaneasca ar trebui sa aiba vie si ascutita „certitudinea ca moartea dialogului duce la fanatism si la bezna spirituala“.
Interviurile sunt o exemplificare a cum simplele intrebari pot edifica un spectacol al ideii, aglutinand noime supraetajate, jucand pe intreaga scala a registrelor, de la ironie bonoma la simpatie iscoditoare. Intrebarile pot constitui si o retorica autonoma. Si totusi n-o fac, ele, uneori gata raspunse, tricoteaza continutul interviului intr-un mod vigilent, atent la vibratiile sunetului unic. Partenerul de dialog este escortat, insotit, tachinat fin uneori, dar in orice caz condus catre aspectul chintesential al personalitatii sale. Iscodirea, in maniera Iorgulescu, porneste de la o memorie impresionanta, o cunoastere aprig documentata si o flexibilitate remarcabila a dialogului. Cand interlocutorul pare sa fi scapat sensul sau suculenta intrebarii, este readus cu abilitate politicoasa, dar sireata, catre „capcanele“ acesteia, storcandu-se intreaga seva a particularitatii vivante. „Personajele“ cartii de interviuri se organizeaza, ele insele, intr-o galerie de caractere ce vin sa ilustreze obsesiile intelectuale ale jurnalistului, curiozitatile si incredintarile sale, jurnalist si istoric literar concomitent ce bantuie cu usurinta prin probleme literare, de istorie literara, de istorie pur si simplu. Biograficul este tiparul, este doar aparenta unor continuturi mereu nuantate, mereu surprinzatoare. Chiar si in dezacord tacit cu partenerul de dialog, iar intrebarea chiar ironica uneori, Mircea Iorgulescu este mereu in respect fata de opinia celuilalt. Persuasiunea e mentinuta in folosul sugestiei, a starnirii, iar nu in acela al valorizarii. In dialogul cu Monica Lovinescu bunaoara, cand tema discutiei atinge problema „elitismului“ postdecembrist, dezacordul e vizibil, M.L. vede in antielitism „un anti-intelectualism pagubos“, pe cand, razant si ironic, M.I. aminteste, intr-o doara, ca in tari din jurul nostru, foste comuniste, intelectualii se lasau inconjurati de „fochisti, ingrijitori de parcuri, spalatori de geamuri“. De-aici pana la a avea imaginea paltinisenilor inconjurati de sculeri-matriteri cu basca e doar un pas. Pe care, desigur, Mircea Iorgulescu nu-l face, dar puterea de sugestie a imaginii amorsate isi face efectul de sciziune din plin; fara sa pronunte macar o data numele lui Gabriel Liiceanu! in interstitiile textului scris se intuieste cel vorbit, respirarile, zambetele, pauzele incarcate. In interviul luat lui Nicolae Breban, cand acesta o ia pe aratura, in mod placut, trebuie spus, intrebarile se raspund singure, iar greutatea cade pe discursul insotitor. La intrebarea „in ce tari democratice Biserica este o institutie a Statului?“, Breban se lanseaza in consideratii generale, mai departe, tot mai departe de subiect (e simpatica si binecunoscuta locvacitatea autarhica a romancierului); atunci intrebarea revine, iar cand interlocutorul iarasi pare ca s-a ratacit de esenta acesteia, cade ghilotina re-reintrebarii chicos-rostogana: „Dar pentru un intelectual, Nicolae Breban, poate fi spatiul de stat comun cu spatiul bisericesc?“ intr-un sfarsit, Breban raspunde: „Nu, bineinteles ca nu“.
Personajele cartii sunt, toate, legendare, unele contradictorii, altele surprinzatoare, dar fiecare in parte de descoperit, ca arhive vii, in „Convorbirile...“ lui Mircea Iorgulescu. In orice caz, noimele apartin ambilor interlocutori, pe cand talcurile par sa revina in exclusivitate autorului intrebator, obligat la o expresie condensata. Un astfel de condens al ideii este spunerea memorabila: „Cred ca, spre deosebire de Cioran, care era foarte vital in deprimare, èugene Ionesco era foarte deprimat in vitalitate“. Cartea este o valoroasa piesa documentara, restituiri si reconstituiri facute in ramele unei strategii jurnalistice de un profesionalism fara cusur, ce incadreaza profiluri puternice proiectate pe canavaua unei veritabile istorii a literaturii contemporane. Ele sunt pacat de divulgat. Sunt chipuri, fiziologii, caractere ce asteapta sa fie descifrate de cititori.