Constructor
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Facandu-si un model din E. Lovinescu, Eugen Simion are totusi o formula ideo-critica sensibil diferita. Mentorul Sburatorului se concentra asupra literaturii contemporane lui, cartografiind-o atent, citind mii si mii de pagini de maculatura si asteptandu-l pana la sfarsitul vietii pe „marele izolat“, noul Eminescu care sa-i rasplateasca efortul benedictin. Desi cu studii clasice si perfect cunoscator al latinei, Lovinescu pretuia mai mult noutatea, pentru ca aceasta venea in sensul teoriei sincronismului; si, in compensatie, avea tendinta sa stirbeasca din prestigiul traditiei, accelerandu-i in avans invechirea.
Desi cunoscator si practicant al noilor metode critice (pluritematismul lui J.-P. Richard), Eugen Simion pune mereu noutatea literara in serii tipologice si in ierarhii valorice. Obiectul estetic nu e analizat in vid, ci intr-un cadru sincronic si diacronic mai larg, astfel incat statura lui sa se precizeze prin comparatie si contrast. Se formeaza o alianta intre critica si istoria literara, intre metodologiile si criteriile lor specifice. Critica este facuta cu o perspectiva istorica, in timp ce istoria e construita cu o grila reductiv-estetica, selectand exclusiv valorile autentice.
„Scriitori romani de azi“, numarand patru volume si mii de pagini, este exponentiala pentru tipul acesta de critica stabilizatoare, canonica: sumarul ei coincide, practic, cu tabla de valori a literaturii noastre, adaugandu-i precursorii si modelele din perioada interbelica. Eugen Simion nu deschide, ca Lovinescu, larg usile receptiei pentru toti veleitarii si nu analizeaza peste saptezeci de poeti pentru a dovedi decadenta unei epoci literare. Pe de alta parte, nu are nici voluptatea lui Calinescu de a face literatura pornind de la operele si existentele unor scriitori minori. El construieste – si, pentru a da o si mai mare soliditate constructiei, face din chiar scriitorii analizati niste puncte de rezistenta. Marin Preda, Nicolae Breban si Augustin Buzura, in proza, Nichita Stanescu, Marin Sorescu si Leonid Dimov, in poezie, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu si Valeriu Cristea, in critica noua, formeaza o armatura si dau o configuratie proiectului critic ce-i incorporeaza. Diferitele compartimentari tipologice (Poezia poeziei; Conceptualizarea simbolurilor; Poezia sociala si cosmica; Poezia politica; Ironisti si fantezisti…) demonstreaza lipsa de prejudecati tematice. Eugen Simion recunoaste si pretuieste valoarea estetica indiferent de programul ori ideologia supra-textuala a autorului. Obiectivitatea si echilibrul sunt niste caracteristici definitorii ale criticului, care se fereste, in general, de orice exces. E o natura „diurna“, rationalizanta si (auto)contructiva, o structura clasica obligata sa treaca de la contemplatie la actiune. Felul in care o face da cititorului un sentiment tonifiant, de confort psihologic. Criticul e un „traducator“ ideal al misterelor si intentiilor operei, un profesor care te invata nu literatura (caci aceasta nu se poate invata), ci cum sa citesti literatura, care sunt codurile ei. Solidaritatea cu lectorul – pe fundalul mai larg al solidaritatii cu valorile – este una dintre explicatiile autoritatii criticului, mai ales in lumea scolii.
Comentariile pe marginea operei de tinerete a lui Marin Preda sunt relevante pentru modalitatea critica a lui Eugen Simion. Perspectiva se modifica, avand mai intai un cadru larg (pentru a se inregistra, de sus, relieful operei) si ajungand apoi placata pe text (pentru ca acesta sa poata fi strabatut la pas). Exegetul prefera sa reciteasca, in prealabil, tot ce s-a scris semnificativ despre subiectul respectiv, pentru a sintetiza rezultatele si a le completa (sau a le amenda) prin punctul de vedere propriu. Acesta se impune cu o nota de orgoliu al delimitarii: „in afara lucrurilor cunoscute, comentate pe larg de critici“, lectura („atenta“) descopera un autor „inedit“: un nou Preda, inclinat spre fantastic si terifiant. Pana la argumentatia propriu-zisa, criticul invoca niste precedente ilustre: un Balzac romantic sau un Rebreanu metafizic – iesiti asadar, prin anumite elemente, din paradigma stricta a realismului. De fapt, realismul insusi nu exclude imaginativul si fabulosul, sondarea in constiintele tulburi; el isi creeaza o mitologie proprie, extrasa din „studiul starilor obsesive“. Desigur, acesta e un realism modern, in care tipologiile nu mai sunt perfect inchegate si studiate din exterior, ci privite si dinlauntru si analizate in act (cazul protagonistilor lui Nicolae Breban). „intalnirea din Pamanturi“ are, intr-adevar, un indice de modernitate: materialul rural e decupat nu pitoresc-folcloric, ca la samanatoristi, nici realist-naturalist, ca la Rebreanu, ci intr-o latura enigmatica, deschisa – prin lumea subconstientului – mai multor interpretari.
Analiza e dusa, in critica lui Eugen Simion, pana la punctul unor noi sintetizari. Totusi, exista si o latura acut-psihologica a discursului, reliefata atunci cand autorul se foloseste in mod mai creator de o opera, cand o explica si pentru a se explica pe sine. „Dimineata poetilor“, seducatoarea carte despre inceputurile poeziei noastre, e scrisa din acest unghi, cu bucuria comentatorului indragostit de obiectul studiului sau. Nu intamplator, el are acum un model in Roland Barthes, semiologul care nu uita, in analiza, „partea lui de placere“ si care nu se supune unei metode, pentru a nu-si limita libertatea de analiza si interpretare. In chiar interiorul structuralismului, imaginatia lui Barthes poate „sa zboare in chip capricios in jurul obiectului“. In locul unei introspectii menite sa precipite atingerea esentei textului, el prefera o „ratacire in nuante“, ca parte a unei strategii „curtenitoare“. Dar – observa bine criticul roman – ramane o nuanta de „voracitate“ in demersul lui Roland Barthes, o cruzime mai subtila: aceea de a dizolva, prin infinita nuantare, opera literara.
Cu asemenea rafinamente, critica lui Eugen Simion isi deschide, in masivul bloc exegetic al „Scriitorilor romani de azi“, o curte interioara in care teoria literara si placerea pura a lecturii se armonizeaza si se justifica reciproc. „intoarcerea autorului“, volumul de eseuri pe marginea relatiei creator-opera (scris intr-o epoca in care autorul se vedea alungat de structuralism din textul sau), nu putea fi realizat fara o preliminara retransare a criticului in propria subiectivitate. O intoarcere repetata, cu o anume periodicitate, parca pentru a compensa marele efort de obiectivare presupus de constructia critica si canonica a literaturii romane contemporane.