O istorie a literaturii in 137 de portrete (II)
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Ioan Holban se numara printre putinii critici si eseisti romani de azi care au in palmaresul lor nu doar o remarcabila bibliografie (in ceea ce-l priveste, carti consacrate unor clasici ca Ion Creanga, Hortensia Papadat-Bengescu, prozei criticilor sau literaturii subiective, ca si o sustinuta activitate publicistica in cele mai importante reviste ori in paginile culturale ale unor cotidiane), ci si o opera de cercetatori, in cadru institutionalizat, academic, in domeniul istoriei literare. El a facut parte din prestigiosul colectiv de la Institutul „Al. Philippide“ din Iasi al Academiei Romane, care a trudit, cateva decenii, pe vastul santier al Dictionarului-tezaur, al carui prim volum, cuprinzand literatura romana de pana la 1900, a aparut in 1979.
Critica lui Ioan Holban este una afirmativa, iar „Istoria“ sa nu doar o suita de portrete, ci si de exercitii de admiratie. O admiratie nu intotdeauna bine strunita critic.
Urmau sa fie editate tomurile privind mai intai perioada 1900 – 1950 (circa 10 mii de autori plus publicatii) si apoi intreaga epoca postbelica. In muntele de fise si documente de la institutul iesean, cea mai mare si mai completa baza de date privind istoria literara romaneasca existenta pana in prezent, ce avea sa fie valorificata, in buna parte, dupa Revolutie, intr-o alta constructie lexicografica de proportii – „Dictionarul general al literaturii romane de la origini pana in prezent“, initiat si coordonat de academicianul Eugen Simion –, si-au zidit literalmente viata cercetatori dintr-o spita nobila, astazi pe cale de disparitie. Este cu atat mai ciudat ca Ioan Holban ignora total in portretele ce compun „Istoria“ sa, biografiile. Ca si cum scriitorii ar fi numai niste personaje de hartie. Si cand constat aceasta abordare „extremista“, nu ma gandesc la fise biobibliografice care sa prefateze eventual analiza operei, ca intr-o lucrare lexicografica, ci la integrarea povestii vietii scriitorului in naratiunea critica, cu atat mai mult atunci cand este vorba de un portret al acestuia. Aventura operei nu poate fi despartita de povestea vietii, de biografie, chiar daca ele nu se confunda.
Raman la parerea, si la aceasta a doua si, dupa cum ne anunta criticul, penultima etapa, treapta, a lucrarii lui Ioan Holban, ca el se simte, asa-zicand, mai in largul sau printre prozatori, memorialisti, critici, eseisti. Nu ca n-ar avea „organ“ si pentru poezie, dar, poate si din cauza unei anumite inflatii a genului, indeosebi dupa 1990, in teritoriul liricii, cu sau fara ghilimele, ori formele de relief sunt mai greu de identificat, ori generozitatea cronicarului care i-a intampinat pe autori, la momentul aparitiilor editoriale, a ramas intacta si cand i-a randuit in „Istoria“ sa. Asa se face ca in lista lui Holban au intrat si cativa poeti, in opinia mea, de tot minori, chiar daca dupa 1990 au publicat, nu o data la edituri proprii sau de apartament, un vraf de carti, dar care nu depasesc faza de cenaclu ceva mai elevat, cu toate ca unii dintre ei se apropie sau au trecut deja de amiaza vietii. Lipsesc, cel putin deocamdata, poetii celei mai noi generatii, ca si prozatorii acesteia. Si la sectiunile (volumele II si III) Proza si Critica, Eseu, Memorialistica sunt destule lucruri surprinzatore. Nu poate sa nu sara in ochi, de pilda, faptul ca lui Dumitru Radu Popescu, unul dintre cei mai mari prozatori romani contemporani, i se rezerva acelasi numar de pagini ca lui Paul Georgescu, desi, fireste, nu criteriul cantitatii este cel mai relevant. Ciudat, la autorul „Vanatorii regale“ se face vorbire indeosebi despre cartile sale de eseuri, cu precadere despre volumul, de altfel excelent, „Actori la curtea printului Hamlet“. Portretul lui Constantin Toiu este axat pe tema insotitorului – romanele „insotitorul“, „Obligado“, „Caderea in lume“ –, textul parand a avea la baza o cronica la ultimul dintre cele trei. Oarecum simplificat apare si Norman Manea, romancier de top („unul dintre cei mai talentati si originali scriitori europeni din generatia sa“, cum a fost caracterizat in World Literature Today), autor, intre altele, al unei „carti grave si complexe“ (Matei Calinescu), in care autobiografia se imbina, intr-o formula epica ingenioasa, cu naratiunea romanesca la persoana a treia – „intoarcerea huliganului“. O surpriza poate fi considerata si prezenta printre prozatori a lui Cornel Nistorescu, articolul despre cunoscutul ziarist fiind intitulat „Meseria de nuvelist“ si avand ca obiect... cele trei carti de reportaje ale acestuia, ce-i drept remarcabile. Pentru Ioan Holban ele sunt creatii epice (nuvele): „Reportaje? Nicidecum. La frontierele literaturii? Nu, chiar in centrul ei.“ Nu este insa o surpriza prezenta prozatorului Ion Cristoiu, cu o fibra epica puternica si originala, din pacate aproape ignorata de insusi reputatul eseist si jurnalist. Un prozator important si putin citit, Mircea Ciobanu, isi gaseste in criticul de la Iasi un analist fin care demonstreaza convingator ca „Istorii“ – „reprezinta una dintre izbanzile prozei noastre contemporane“. Mai putin convingatoare mi se pare, insa, imaginea pe care ne-o ofera Ioan Holban asupra prozei lui Fanus Neagu, despre care ni se spune ca ar fi „chiar biografia omului ce a trecut prin istoria ultimilor saptezeci de ani, e insasi viata lui: frumoasa si cruda, crunta (sic!) si romantioasa, unica, prin feluritele experiente si tragicele efecte ale unei istorii nu construite, cat indurate: o viata de om, asa cum a fost“, preia criticul, finalmente, celebrul titlu al memoriilor lui Nicolae Iorga. Ma tem ca Ioan Holban pune cam prea mult tragism si cruzime intr-o biografie mai degraba senina.
La sectiunea Proza, printre marii absenti din editia I erau Marin Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura, George Balaita. Acum, volumul rezervat acestui gen se deschide chiar cu Nicolae Breban, dar ceilalti amintiti mai sus lipsesc in continuare. Potrivit declaratiilor criticului, portretele lor se afla inca pe sevalet. Admit ca scriitori de o asemenea anvergura necesita o analiza mai profunda. Dar ma intreb cu ce imagine asupra prozei romanesti contemporane va ramane elevul din clasele terminale care va rasfoi, la biblioteca, „Istoria“ lui Ioan Holban? intrebarea nu este retorica. Stiu ca datorita excelentului manager al Editurii TIPO MOLDOVA, poetul Aurel Stefanachi, „Istoria“ va ajunge, a si ajuns poate, in multe biblioteci, inclusiv cele scolare. E greu de crezut ca prezumtivul lector, aflat acum in clasa a XI-a sau a XII-a, va mai deschide vreodata o panorama asupra literaturii romane. Nici chiar una precum cea a lui Ioan Holban care va aparea, in editie completa, peste 2 – 3 ani. E bine ca el afla acum pentru prima si, probabil, ultima oara de... prozatorul Val Gheorghiu, dar mai profitabil ar fi fost sa fie informat despre marii romancieri romani precum cei pomeniti.
Textele, admirabil scrise, despre prozatori ca Mircea Nedelciu, Costache Olareanu, Gabriela Adamesteanu, Ioan Grosan, Bedros Horasangian ori despre critici si eseisti ca Ov. S. Crohmalniceanu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Zigu Ornea, Liviu Leonte, Ioana Em. Petrescu, Alexandru George, Cornel Ungureanu, Elena Loghinovschi, Mircea Scarlat, Dan C. Mihailescu, indeplinesc cu brio rolul de ghid autorizat.
Pe total general, ca sa preiau formula hazoasa a unui mare scriitor contemporan, critica lui Ioan Holban este una afirmativa, iar „Istoria“ sa nu doar o suita de portrete, ci si de exercitii de admiratie. O admiratie nu intotdeauna bine strunita critic. Condeiul lui Ioan Holban pare incarcat tot timpul cu energie pozitiva pe care o transfera, cu excesiva darnicie, asupra obiectului analizei. Ierarhiile sale sunt cel mult sugerate, nu stabilite transant, iar negatia lipseste cu desavarsire. E de inteles pana la un punct, de vreme ce, marturiseste el, nu scrie decat despre autorii care ii plac, pe ceilalti ignorandu-i pur si simplu. Ca unul care a lucrat timp de 10 ani de zile la cel mai vast, exhaustiv, lexicon al scrisului romanesc, el (trebuie sa) stie mai bine decat oricine ca nu orice autor este si scriitor...
O remarca speciala as face cu privire la titlurile profilurilor din „Istoria“ lui Ioan Holban, cele mai multe dintre ele – inspirate, incitante, definitorii. Cateva exemple din toate cele trei volume: „Viata postuma a marelui maestru“ (Stefan Aug. Doinas); „Rochia de inger“ (Ana Blandiana); „Pardalnica meserie de om liber“ (Mircea Dinescu); „Tablouri dintr-o expozitie“ (Nichita Danilov); „Istoria omului fara aripi“ (Matei Visniec); „Cinematograful interior“(Paul Georgescu); „O lume de semne“ (D. R. Popescu); „Istoria literaturii ca materie epica“ (Ion Cristoiu); „Personajul ca hermeneut“ (Ioan Grosan); „Clipa, ca o luna rece“ (Mihai Sin); „Un om de rascruce“ (Octavian Paler); „Monumentul Scriitorului Necunoscut“ (Florin Faifer); „Barometrul livrescului“ (Al. Cistelecan).
Intr-o convorbire din 2003, publicata in „Adevarul literar si artistic“, prilejuita de aparitia primei editii a „Istoriei“ sale, ii spuneam lui Ioan Holban: „Practici o critica afirmativa, critica este pentru dumneata un exercitiu de admiratie, dar important e si ce anume admiri...“ Iar el imi raspundea oarecum evaziv: „Vorba lui Alex Stefanescu: Hai sa ne bucuram impreuna de frumusetea literaturii!“
Sa ne bucuram, de ce nu ?! Sa petrecem chiar, ca la un bal. Numai ca, in literatura, ca de altfel si in realitate, nu toate balurile sunt precum cel al Natasei Rostova sau ca acela de la care Rastignac pleaca hotarat sa infrunte Parisul...