Revizuirea revizuirii
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura literara » carti, reviste, cafenele
Autor: Mircea Iorgulescu
Actualitatea fiind cum se poate vedea cand se lasa intunericul si se aprind luminile televizorului, sa ne sustragem un pic din mrejele ei, coborand in urma cu un secol – pentru a masura si mai bine progresul ce ne desparte de acele vremuri, la fel de indepartate si straine de ziua de azi ca si paroasa maimuta ancestrala de nobila ei descendenta umana din zilele noastre.
„N-a fost nimic la 1907, rascoala a fost inventata de comunisti, te compromiti daca nu te revizuiesti“.
Acum o suta de ani, in februarie 1907, incepea rascoala. Rascoala din 1907. Daca a fost. Daca n-a fost o inventie comunista.
Asa m-a prevenit, grijuliu, o persoana amica venita acum cativa ani la Paris. Nu ne mai vazusem din vremea ailalta. „Ar trebui sa te mai revizuiesti si tu!“, imi zise, cu directetea libertatii din vremurile noi. Sedeam, unde altundeva?!, la Bastilia, unde sunt cafenele multe si deverul e mare. Dar nu se face sa rezisti unde a fost luata Bastilia (va mai fi existand oare la Bucuresti strada „Caderea Bastiliei“?!). „Da, primesc, zisei, ma revizuiesc. Schimb tot. Acum, spune-mi la ce?“. „La 1907!“. La multe revizuiri ma asteptam sa fiu somat, dar „la 1907“ nicidecum. „Ce-am eu cu 1907?!“ „Am vazut la solduri cartea ta cu Istrati, m-am uitat si-am citit ca scriai ceva despre 1907“. Incercai o diversiune – „Ai cumparat-o?“. „Nu. Eu nu cumpar carti in care e vorba de 1907“. Era o fobie de vremuri noi, pesemne, nu i-o stiam. „Ei, nici lui Stalin nu-i placeau hartile Europei pe care figura Beneluxul!“. „Eu iti vreau binele si tu bati campii! N-a fost nimic la 1907, rascoala a fost inventata de comunisti, te compromiti daca nu te revizuiesti“. Asta era „Si de unde stii?“. „Am vazut la televizor. O discutie intre istorici. Manipulare comunista, asta a fost“. „Si cine erau istoricii astia?“. „Nu stiu, nu le-am retinut numele. Oameni tineri, curati si competenti. Buni, intelegi?, buni. Nu iarta nimic“. Eram invins. Trebuia sa recunosc, sa accept, sa-mi pun cenusa-n cap, inainte de a ajunge la ghilotina. Mai cazuse o Bastilie. „Da, zisei, da. Sigur ca da. Bineinteles.“ Persoana amica avu insa victoria generoasa – „Nu te supara, n-ai de ce, asa era pe-atunci, tu ai plecat, nu mai stii cum e, s-a schimbat perspectiva. De-asta ti-am si spus, e bine sa te revizuiesti“. Cafeaua mi se indulcise brusc, nu stiu de ce. Iar eu beau fara zahar.
* * *
In adevar, poate ca nici intr-un Stat, din Europa cel putin, nu exista atata extravaganta deosebire intre realitate si aparenta, intre fiinta si masca. [...]
[...] ia sa vedem acum ce politica, ce administratie, ce cultura intelectuala se fac in acest Stat. Partidele politice, in intelesul european al cuvantului, adica intemeiate pe traditiune, pe interese vechi sau noua de clasa si prin urmare pe programe de principii si idei, nu exista in Romania. Cele doua asa-numite partide istorice care alterneaza la putere, nu sunt, in realitate, decat doua mari factiuni, avand fiecare, nu partizani, ci clientela. [...]
Sa vedem acuma cum se fac in Statul roman educatia si cultura publica, in ce scop se fac si ce rezultate dau.
Toate scoalele, de la cele populare pana la Universitati – scoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moase, de muzica, de alte arte, facultati de toate ramurile culturii inalte – toate dau mai mult sau mai putin d’emblée absolventilor lor drepturi la dignitati si functiuni publice. Astfel scoala romana, in loc de a fi un mijloc de educatiune si cultura a poporului si a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de intaietate intre cetateni, de eftina parvenire, de scutire de indatoriri, de sporire de drepturi si privilegii. Si din ce in ce, din gradul cel mai de jos pana la cel mai de sus, scoalele sunt niste fabrici de functionari, de salariati publici si de avocati – o pletora de semidocti, fara caractere, fara omenie, adevarati cavaleri de industrie intelectuala, carora le trebuesc numaidecat onoruri, cat de multe, fara nici un merit, si castig cat de mare, fara multa osteneala.
Aceste fabrici alimenteaza oligarhia publica ce stapaneste exclusiv tara romaneasca. Din aceste fabrici iese si se primeneste si creste, in oarba lupta de concurenta pentru repurtarea rangurilor, distinctiunilor si profiturilor, oligarhia de aventura. An cu an, apar proaspeti pe arena publica, in poze teatrale, teoreticienii, reformatorii si patriotii, placizii fauritori de sistema noua, instigatorii exaltati, sovinisti, nationalisti, iredentisti, antisemiti, xenofagi, calarind pe intrecute fiecare pe calul sau de bataie, spre uimirea naivei trandave plebe, servanta oligarhiei. [...]
[...] Aici, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aici sunt slujbe pentru slujbasi, nu slujbasi pentru slujbe; biserici pentru popi si paracliseri, nu paracliseri si popi pentru biserici; gaste pentru hahami, nu hahami pentru gaste; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aici e, in fine, o patrie pentru patrioti, nu patrioti pentru o patrie...
***
Astfel scrisese, in 1907, „din primavara pana-n toamna“, Caragiale. Un veac se scurse de atunci. Putem asadar pentru ca sa spunem si noi : „Am luptat si am progresat: ieri obscuritate, azi lumina! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri intristarea, azi veselia!... Iata avantajele progresului!“
Si putem relua o viata normala, deschizand televizorul.