Diplomati si soldati: o alianta postmoderna (II)
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura politica » carnet diplomatic
Autor: George Maior
Misiunile internationale ale fortelor armate, explicit normative – in care existenta si legitimitatea sunt justificate prin abilitatea de a promova valori particulare oriunde in lume –, nu sunt chiar atat de noi, conceptual vorbind. Oricum, de la sfarsitul Razboiului Rece, pe fondul cresterii exponentiale a numarului si a obiectivelor misiunilor multinationale, ele au capatat insa o noua semnificatie. Revizuirea Strategica a Apararii Marii Britanii, de exemplu, vizeaza prioritatile normative ale asa-zisei Etici in Politica Externa (propusa de primele guverne Blair), afirmand ca un obiectiv cheie al fortelor armate este acela de „a fi o forta a binelui“.
Nu in ultimul rand, aspectul diplomatic al sferei militare se refera la circumstantele in care armata este folosita, direct sau indirect, ca un instrument explicit pentru o politica externa ampla. Este un rol complementar celui al apararii nationale, (tot asa cum eforturile diplomatice deschid oportunitati pentru pace si stabilitate) ce contribuie la cresterea instrumentelor folosite in afacerile externe pentru a promova interesul si valorile nationale. Componenta diplomatica militara difera de cea internationala normativa in termeni de accent. Astfel, normativul international rezulta din angajamentele formale pentru o viziune particulara a securitatii internationale. Componenta diplomatiei apararii vizeaza mai mult folosirea indirecta a fortelor armate pentru a raspunde problemelor legate de asigurarea securitatii nationale. In general, rolul diplomatiei apararii este indeplinit de catre oficiali civili, decidenti politici si cadre profesionalizate sau specializate din cadrul institutiilor militare. Dar trebuie subliniat si rolul crucial jucat in constructia diplomatiei apararii de catre comandantii militari din teatrele de operatii. Rolurile lor nu se limiteaza doar la dimensiunea operationala, ci se extind spre sfera diplomatica, asa cum este cazul elementar al indeplinirii functiei de negociatori cu partile aflate in conflict sau cu responsabili locali pentru etapele de reconstructie din faza post-conflict (cand m-am deplasat in Afganistan pentru a vizita trupele romane dislocate acolo, am putut constata direct imensele eforturi de negociere depuse de comandantii militari in raporturile cu autoritatile locale). In anumite circumstante, comandantii din teatre sunt, astfel, un contributor semnificativ la promovarea intereselor politicii externe.
Dupa cum subliniaza Tim Edmunds, in Europa Centrala si de Est evolutiile din mediul geostrategic, angajamentele internationale si obiectivul strategic al accederii in NATO si Uniunea Europeana au ajutat la delegitimizarea concentrarii traditionale asupra rolului clasic al apararii teritoriale, precum si la „erodarea“ functiei de „socializare“ atribuite serviciului militar obligatoriu (la care s-a renuntat si in Romania). Asistam, astfel, la dezvoltarea unor noi roluri sau, mai degraba, roluri percepute ca fiind noi, sub forma dimensiunilor diplomatice si normative. Daca la inceputul anilor ’90 nu exista, in mod real, o cultura a operatiilor sau a diplomatiei multinationale in cadrul organismelor militare, asa cum s-a intamplat in special in cazul fostelor puteri coloniale, cum ar fi Marea Britanie sau Franta, in ultimii zece ani o anumita traditie a implicarii internationale a aparut din cooperarea practica pe mai multe niveluri si din misiunile apartinand generic operatiunilor in sprijinul pacii. Acest proces poate fi considerat ca unul dual. Pe de o parte, participarea la operatiuni in sprijinul pacii a generat un nou tip de atasamente, comunicare si cooperare, de la cel mai inalt nivel, al deciziei, pana la cel operational, ceea ce a creat un nou mod de a gandi si percepe rolul armatei, atat in cadrul militar, cat si in cel societal. Pe de alta parte, aceste noi experiente au modelat si imbunatatit continuu substanta, forma si mijloacele implicarii militare in aceste tipuri de misiuni. De altfel, multe din fostele tari comuniste au ajuns, in prezent, la stadiul in care conceptualizarea unor noi tipuri de misiuni si responsabilitatile aferente acestora devin necesitati inerente in procesul reformei militare.
Perceptii si traditii in diplomatia apararii
Cu toate ca termenul „diplomatia apararii“ poate fi considerat ca o achizitie noua in domeniul securitatii si teoriei analitice a politicilor externe, practica a precedat conceptul. Folosirea reprezentantilor si atasatilor militari are desigur o traditie semnificativa, iar negocierile politico-militare, tratatele sau formele de asistenta au fost generate de natura interna a sistemelor militare moderne.
Terminologia a ajuns sa fie larg utilizata de catre planificatorii si strategii militari din tarile NATO la jumatatea anilor ’90. De pilda, ea a fost considerata drept o misiune a fortelor armate in cadrul documentului „Revizuirea Strategica a Apararii Regatului Unit din 1998“. Aceasta semnifica faptul ca diplomatia apararii a fost direct inclusa in procesul planificarii fortelor si a bugetului apararii, dat fiind faptul ca prima sarcina, chiar daca nu neaparat centrala, pentru diplomatia apararii a fost Programul „Outreach“ al asistentei militare britanice pentru tarile central si est-europene. Nu trebuie uitat ca o abordare similara a fost folosita de Statele Unite, inclusiv in perioada Razboiului Rece, desi ea a fost croita relativ diferit.
Conceptul de „diplomatia apararii“ denota dezvoltarea coerenta, pe mai multe niveluri, a cooperarii in domeniul militar si al securitatii interstatale, cu impact vizibil asupra urmatoarelor componente: consolidarea institutiilor, edificarea dialogului strategic si a schimburilor in domeniul informatiilor, promovarea stabilitatii prin cooperare si masuri de crestere a increderii si securitatii, imbunatatirea controlului democratic civil, a reformei militare, a instruirii si pregatirii militare. Este important sa subliniem faptul ca, desi actorii principali in diplomatia apararii sunt organismele militare, societatea civila poate fi implicata in abordarea problemelor legate de domeniul educatiei sau cercetarii sau in evaluarea eficientei programelor de cooperare. Mai mult decat atat, diplomatia apararii este parte intrinseca a politicilor privind securitatea nationala si, prin urmare, trebuie dezvoltata in coordonare cu politicile din domeniul relatiilor externe. Sau, mai departe, in domenii mai specializate, ea poate deveni principalul fir calauzitor.
Fundamental nu exista nici o diferenta intre logica interna a diplomatiei clasice si cea a diplomatiei apararii, ultima beneficiind doar de un set de instrumente suplimentare instituite in cadrul unui tip diferit de organizatie. Concret, elementele de diplomatia apararii includ, intre altele, cooperarea, parteneriatul militar, exercitiile, participarea in unitati multinationale, programele de asistenta, schimburile de informatii, activitatile atasatilor militari, elemente legate de controlul armamentelor, schimbul de personal etc.
De asemenea, exista diferente in ceea ce priveste modalitatile in care fiecare tara isi defineste si urmareste obiectivele legate de diplomatia militara. De exemplu, abordarea franceza in aceasta privinta include o viziune larga asupra instrumentelor disponibile, incluzand aici operatiunile de construire si mentinere a pacii. Acest lucru depinde semnificativ si de traditia nationala a Frantei de implicare post-coloniala in Africa, la inceputul secolului trecut. Alte cazuri, precum Danemarca si Elvetia, dovedesc ca eficienta poate fi atinsa si cu resurse reduse, prin folosirea pregatirii si instruirii militare ca instrumente de promovare a stabilitatii si securitatii.
Este fundamental de subliniat ca diplomatia apararii reprezinta mai degraba un proces decat un fapt in sine, cu impact deosebit asupra a doua tendinte interconectate: primul, democratizarea si reforma sectorului de securitate, si al doilea, crearea unui simt al comunitatii strategice de aparare la nivel regional si international, prin dezvoltarea aceluiasi limbaj, impartasirea acelorasi obiective si valori, precum si prin contributia directa la cresterea increderii si securitatii in domeniile de interes. Asa cum ambele procese sunt componente intrinseci ale efortului de ansamblu de construire a securitatii, diplomatia apararii poate fi considerata ca fiind asemenea unei misiuni a fortelor armate, desi nu implica in mod necesar o abordare conventionala privind folosirea mijloacelor militare (capabilitati de lupta) pentru a asigura sau impune pacea. Cu alte cuvinte, diplomatia apararii uzeaza de contactele militare existente la nivel interstatal pentru a influenta adoptarea deciziilor de catre diferite parti in domeniul securitatii si apararii.
Mai mult chiar, va trebui sa fim constienti de faptul ca, desi diplomatia apararii nu este o misiune inovatoare, ea a evoluat mult in paralel sau urmand un model similar celui al diplomatiei clasice sau al politicilor externe. James Rosenau nota ca, „la fel cum lumea devine tot mai complexa, contradictiile sale tot mai raspandite, iar informatiile tot mai relevante in administrarea afacerilor publice, cunoasterea devine tot mai mult o sursa a puterii“. Intr-adevar, abilitatea statelor de a se influenta reciproc prin folosirea capabilitatilor militare a fost tot mai mult inlocuita de abilitatea lor de a folosi informatia ca mijloc de a domina in situatii conflictuale (in acest context, unii vorbesc chiar de o diplomatie a sistemelor de informatii sau „intelligence diplomacy“). Similar, se manifesta o nevoie de a creste cooperarea intre structurile de decizie politica si informatii (militare sau generale) pentru a conecta necesarul de informatie cu nevoia de analiza si actiune politico-strategica in sfera externa.
Pentru a trage o prima concluzie, devine evident ca rolul institutiilor regionale si internationale in edificarea comunitatilor de aparare prin folosirea instrumentelor diplomatiei apararii poate fi circumscrisa logicii argumentelor neo-liberal institutionale, conform carora procesele multinationale ajuta statele sa-si coordoneze dezvoltarea intereselor prin reducerea „costurilor de tranzactie“, oferirea unui cadru pentru schimbul de informatii si facilitarea abordarilor de suma pozitiva.
In incheiere, trebuie subliniat ca asumarea de noi misiuni si angajamente pentru armata este, indubitabil, un pas inainte in transformarile sistemului militar. Procesele de cooperare multilaterala au o dubla semnificatie pentru noi. Pe de o parte, cooperarea inseamna exportul de stabilitate. De asemenea, cooperarea isi aduce contributia la transformarile si dezvoltarile interne. Din acest motiv, diplomatia apararii ar trebui considerata atat ca o misiune fundamentala a sistemului militar( post)- modern, cat si ca un instrument pentru promovarea mai ampla a unor interese si valori de securitate ample la nivel national si international. Tocmai de aceea, in final, as dori sa revin la un avertisment emis de Robert Cooper, care atunci cand se refera la raportul dintre diplomatie si afacerile militare afirma ca „Greselile in politica externa pot fi la fel de dezastruoase ca si greselile de razboi. Uneori este chiar dificil sa distingi intre cele doua“.