Castigurile colaterale
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura politica » societatea reala
Autor: Alfred Bulai
In razboiul din fosta Iugoslavie, acum mai bine de zece ani, americanii au monetizat o sintagma care a ajuns sa ne placa destul de mult astazi. Rachetele lor mai nimereau cate un autobuz cu civili, o scoala ori o ambasada si atunci singura scuza utilizata era aceea acoperita de sintagma minune: „pierderi colaterale“. Cu alte cuvinte, in razboiul dintre doi adversari, este posibil sa existe si alti pierzatori, care nu se lupta cu nimeni si nu fac parte din nicio tabara, dar care, potrivit combatantilor, este normal sa fie pierzatori intr-un conflict ce, in fapt, nu ii priveste.
Criza politica de acum nu doar ca nu este rea, dar ea reprezinta pasul inainte de care aveam nevoie pentru a intra in normalitate.
Zilele trecute a cazut un ministru. Mihai Razvan Ungureanu si-a prezentat demisia. Multi s-au grabit sa-l considere o victima a razboiului dintre palate. Pe undeva este stiut ca domnul Ungureanu era unul dintre ministrii liberali care se bucura de o anume simpatie a presedintelui si, prin natura pozitiei sale de sef al diplomatiei, era, mai mult sau mai putin, normal, sau poate chiar necesar acest lucru. Este, pe de alta parte, adevarat ca, daca nu existau tensiunile si disputele dintre palate, probabil ca faptul de a nu fi informat guvernul nu ar fi condus la demisie. Probabil ar fi fost un oarecare semn de intrebare asupra ministrului, anumite tergiversari, posibil unele declaratii contradictorii sau niste mici impunsaturi, dar, in final, nu s-ar fi ajuns la schimbarea sefului Externelor.
Daca stam bine sa reflectam la situatia arestatilor irakieni in sine, ea nu era una atat de senzationala pe cat a ajuns sa apara in ochii nostri astazi. Sunt convins ca multi romani sunt arestati in lume in fiecare an, sunt convins ca sunt suspecti de spionaj, anchetati sau urmariti si alti romani prin alte tari, de cele mai multe ori insa statele isi rezolva discret aceste probleme. Romanii nostri se pare ca au nesocotit niste regulamente, motiv pentru care au fost retinuti si anchetati multe saptamani. Nu stiu ce s-a intamplat de fapt si nu vreau sa imi spun si eu parerea privind aspecte despre care nu am niciun fel de informatii credibile.
Stiu insa ca imaginea publica a fost aceea ca doi romani, incalcand sau nu niste regulamente, au fost suspectati, retinuti si anchetati ca posibili spioni. Ministrul de Externe nu l-a informat decat pe presedinte si nu pe premier si se pare ca nimeni altcineva nu a fost informat. Trebuia sa informeze Guvernul? Probabil ca da, dar nu cred ca este atat de important nici macar acest lucru. De principiu, a informa este mai bine decat a nu informa, dincolo de niste sarcini precise de serviciu ale unui ministru de Externe, pe care nu le cunosc si care, dupa mine, conteaza prea putin pe fondul problemei.
Cred ca in acest episod s-a intamplat ceva care ne semnaleaza un anume orizont al normalitatii care se intrezareste in politica romaneasca. Contrar poate celor mai multi, cred ca actualele dispute, traduse aproape artistic de opinia publica ca „razboi intre palate“, sunt un semn de normalitate in orizontul fracturat ani de zile al politicii romanesti. Cu alte cuvinte, ideea este ca actuala criza politica, atat de blamata de jurnalisti, de politicienii de la putere sau din opozitie, de simpli cetateni sau de grupuri de intelectuali revoltati, nu doar ca nu este rea, dar ea reprezinta pasul inainte de care aveam nevoie pentru a intra in normalitate.
In primul rand, linistea politica din timpul altor guvernari, acordul tacit permanent si mai ales total netransparent al celor care conduc partide, institutii publice sau private este, in general, sursa majora de la care pleaca problemele unei societati. Esenta democratiei consta tocmai in existenta disputelor, intereselor, viziunilor si politicilor diferite. Este in interesul societatii ca liderii sa se monitorizeze reciproc, ca institutiile sa se urmareasca si, mai ales, sa semnaleze public orice defectiuni. Disputele sunt de dorit, chiar cand coboara stacheta civica sau cea a bunelor maniere, in fata climatului pacificator si linistit in care toata lumea se intelege cu toata lumea. Este mai mult decat grav ca toti liderii sa se inteleaga intre ei si mai ales sa se acopere tacit reciproc.
Disputele politice ne conduc in fapt la o mai mare vigilenta politica si civica, care este capabila sa aduca mai multa corectitudine, mai multe informatii despre treburile publice, despre oamenii care ne conduc sau ne reprezinta, despre problemele sau reusitele pe care le avem. In final vom avea, in timp, o societate tot mai sanatoasa in care disputa politica va deveni o componenta intrinseca vietii obisnuite.
Este adevarat ca foarte multi ani am trait intr-o societate in care disputele nu existau la nivel public, in care nici macar problemele oamenilor, comunitatilor sau institutiilor nu erau facute publice, am trait intr-o lume pacificatoare in care linistea si consensul erau valorile centrale. Din pacate, o parte a populatiei actuale a ramas cu un sistem de referinta al unei epoci in care acordul dintre toti cei care conduceau, consensul general, erau reperele fundamentale ale culturii politice. Ani de zile am luptat chiar pentru pace, pentru liniste, iar atunci cand am iesit din comunism am votat „un om pentru linistea noastra“.
Democratia, pluralismul, dreptul de manifestare libera a opiniilor sunt elemente vitale pentru existenta unei democratii. Pluralismul nu inseamna ca ne jucam de-a hotii si vardistii si, pe rand, schimbam rolurile. Democratia presupune dispute si, chiar este de dorit ca ele sa fie serioase, dure si, mai ales, sa fie desfasurate public, fara menajamente fata de populatie. Din pacate, unii inteleg normalitatea in sensul spalarii rufelor in familie, undeva, in vila nu stiu care, la o carciuma sau intr-un anumit birou. Nu cred ca aceasta este politica de care avem nevoie, ci, dimpotriva, cea de care trebuie sa ne despartim.
La urma urmei, este preferabil sa pierdem un ministru de Externe, poate chiar ca o pierdere colaterala, atat timp cat el este, dupa stiinta mea, primul dintre toti ministrii postdecembristi care a trebuit sa isi dea demisia pentru ca nu a avut grija de doi cetateni. Dincolo de dedesubturi, de razboaie sau dispute, ceea ce public a contat a fost lipsa de implicare administrativa in soarta a doi romani din Irak. Acesta este un mare pas inainte pentru populatia acestei tari. Un ministru foarte bun poate sa cada pentru ca nu s-a raportat asa cum ar fi trebuit fata de niste simpli romani. Nu conteaza, repet, culisele acestei povesti. In spatiul public acesta este motivul principal.
In acest sens, chiar daca este o pierdere colaterala in lupta politica, demisia domnului Ungureanu este un castig colateral cert pentru noi ceilalti, simplii cetateni.