Are cuvantul domnul Umbres
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Sa nu fim insa nedrepti. Tanarul imprudent care si-a permis sa arunce piatra in balta are cel putin un merit pe care nimeni nu i-l mai poate retrage: a starnit niste reactii memorabile, in afara de cele doua menite sa-l trimita, afectuos si pedagogic, in biblioteca, inapoi la Marx. Spun doua pentru ca a treia, a dlui Catalin Avramescu din „Dilema“, nu merita luata in seama: e o reactie aroganta si dispretuitoare venita de sus de tot, dintr-un balon elitist dezagreabil. Dl C. A. nu-si pune „problema“ cum o face, intristat, dl Andrei Plesu („Despartirea de problema“ – Dilema, 156/ 2007), ci stabilind din capul locului ca are de-a face cu niste „ignoranti perfecti (care) se incapataneaza sa iti demonstreze ceva despre care nu stiu nimic“. Dupa el, acel tanar imprudent s-a vazut calcat in picioare la o ora de varf de Liiceanu si Plesu“: nu mai era nevoie si de piciorul dlui Avramescu… Din fericire, insa, avem si reactii salubre, inteligente si civilizate, care, intrand in dezacord cu altele, cu aceleasi caracteristici „stilistice“ (stilul e omul), merita din plin atentia. „Dilema“ publica, spre lauda sa, o asemenea opinie in raspar argumentat cu aceea a domnilor Liiceanu si Plesu: „Intelectualii fata cu reactiunea“ de Radu Gabriel Umbres, al carui nume nu l-am mai intalnit in dezbaterile curente. De aceea, pesemne, e publicat la rubrica cititorilor „dilematici“, daca nu cumva – asa cum inclin sa cred – este vorba de un pseudonim. In fine, sa admitem ca dl Umbres nu e o… umbra (pseudonim) si sa-l ascultam: „Am asistat saptamana trecuta la o scena tragi-comica in care jupan Dumitrescu si Ipingescu observa cu stupefactie ca Rica Venturiano nu a mai combatut atat de bine ca de obicei. Mai mult, acesta din urma a indraznit sa se indoiasca de anatemizarea doctrinei politice care a mancat din sudoarea poporului timp de 50 de ani: comunismul. Din pacate, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu fac un numar de confuzii pentru care nu imi permit sa-i trimit in biblioteca. Mai repede i-as invita la un dialog spre a explica de ce confrunta un Marx din paie pe care ei insisi l-au creat spre a-l darama cu cateva truisme si vorbe de duh. Confuzia cea mai mare este intre criminalul experiment al bolsevismului si teoria marxista“. Urmand modelul istoriei contrafactuale din emisiunea celor doi filosofi, dl Umbres crede ca „in decembrie 1989, Karl Marx ar fi fost pe partea baricadei care vroia distrugerea unui regim totalitar ce sufoca orice forma de autoactualizare a umanitatii“. Sagace, cititorul „Dilemei“ observa procedeul, destul de banal, al unora dintre detractorii lui Marx: „cei care aleg o fraza ce-l transforma pe Marx fie intr-un revolutionar insetat de sange, fie intr-un antisemit, ceea ce pare grotesc pentru un cititor, chiar si novice, al textelor marxiste“. Am vazut ceva mai inainte cum, intr-un articol de doua pagini, Marx si Engels deveneau, dupa cateva citate din corespondenta lor tinereasca, doi antisemiti. Mai departe, cititorul – sau cine stie cine! – al „Dilemei“ ia partea tinerei gneratii, creditand-o cu un plus de inteligenta: „Argumentatia pe care am urmarit-o in emisiune este dogmatica si emotionala. Trecand din registrul «trimiterii la surse» (insa nu la toate sursele, ci la «ai nostri», printr-un name-dropping de efect), pana la trimiterea la parinti pentru etnografii traite, nimic nu este crutat spre a feri generatia tanara de pericolul stafiei. Sa fi oare aceasta generatie atat de infantila mental incat sa ii lipseasca discernamantul? Si daca ar fi asa, nu ar trebui ca elitele intelectuale sa le deschida mintea si sa educe capacitatea de alegere, in loc sa execute, fara drept de apel, doctrine politice in piata publica? Din pacate, domnii Plesu, Liiceanu, Mihaies et al. se raporteaza la marxism prin lumina experientelor proprii, ca efect de cohorta. <…> Drama personala nu poate justifica insa inchizitia scolastica la care este supus cel care se intreaba «ce este inca bun in comunism?»“. De ororile trecutului, mami, spune el, nu putem fi protejati prin „paternalismul ideologic, chiar daca este manat de cele mai bune intentii“. Sa observam totusi ca in emisiunea celor doi nu poate fi vorba de vreo „inchizitie“, fie ea si doar scolastica, ci, eventual, doar despre o lectie rau administrata (predata), cu o pedagogie contraproductiva, insa nu restrictiv-dictatoriala cum lasa sa se inteleaga informatul si spiritualul corespondent al „Dilemei“. Care, in final, se intreaba de ce „intelighentia din Romania (chiar toata?!) inabusa in fasa orice sansa de autoreflexie critica a intelectualilor de stanga pornind chiar de la Marx, care ar avea o legitimitate sporita de a denunta crimele stalinismului“. In paranteza fie spus, nu e oare aici o deplasare a discutiei catre pretentia abia ascunsa de a face din Marx un… anticomunist?! Caci „stalinismul“ de oriunde nu se combate cu Marx, dar cu tragerea la raspundere si pedepsirea celor vinovati de crimele oricarui regim dictatorial, de dreapta ori de stanga. Spre regretul cititorilor „Dilemei“, dl Andrei Plesu declara intr-un articol mahnit ca se „desparte de problema“: „Vreau sa verifici teoria prin practica. Nu marele rezervor de idei marete ale unei doctrine ma intereseaza. Dati-mi cateva fapte bune. Pana atunci ma despart de problema“. N-avem de unde sti daca Marx s-ar fi identificat el insusi, in practica, nu in teorie, cu ideea marxista: e bine ca n-a avut ocazia. Altii au intrupat-o, asa cum au vrut ori s-au priceput. Insa identificarea cuiva cu o idee in forma intruparii ei – cum ar veni: printr-o privare de libertate a ideii incarnate! – s-a dovedit cam peste tot nociva si funesta. Despre acest straniu fenomen e bine sa luam aminte la reflectiile unui mare prozator, Marin Preda: „Ideile sunt viata noastra! Ne facem despre noi insine si despre lume o idee, sau un sistem de idei, si nu renuntam la ele nici atunci cand vedem ca din pricina lor ni se destrama caminul, ne pierdem prietenii si, uneori, in conditii exceptionale, de convulsie sociala, ne pierdem chiar libertatea si viata. Compromisul cu ideile e un lucru tragic, fiindca omul simte instinctiv ca ideea aceea e chiar el <…> Dar curand aceasta identificare devine intolerabila. Incepem sa pretindem ca toti ceilalti sa adopte ideea noastra si devenim cu atat mai agresivi cu cat ni se sugereaza de ici de colo un compromis cu alte idei, ale altor oameni“.