Libertatea: mod de intrebuintare
articol aparut in Cultura, nr. 59 din 2007-02-15» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Cu 32 de ani in urma, am avut marea sansa sa vad, intr-un cinematograf din Bruxelles, un documentar neobisnuit: „Idi Amin Dada“. Personajul, fost sergent in armata britanica, a ajuns presedintele Ugandei si, dincolo de faptul ca era canibal, prin ororile si extravagantele sale a devenit unul din cele mai mediatizate personaje ale acelui timp. Foarte multi au dorit sa-l filmeze, dar, din cate-mi amintesc, dictatorul ii refuza cu indarjire, deoarece nu accepta decat cu conditia ca el insusi sa faca scenariul, regia, muzica si ultima vizionare pentru a cenzura ceea ce ar fi putut sa nu-i convina. Un documentarist elvetian, Schreiber, a avut marea inspiratie de a fi de acord cu pretentiile lui Idi Amin Dada, realizand astfel un film sfasietor, de o tristete fara margini, in pofida faptului ca fiecare secventa era o adevarata comedie. Oricum, presedintele ugandez se dadea cel mai bun inotator, dansator, compozitor, strateg militar, medic, ganditor si... iubitor de crocodili. Pe deasupra, s-a dovedit a fi si un conducator generos. Auzind ca Marea Britanie se afla in criza economica, s-a hotarat sa-i vina in ajutor. Pe un camp arid peste care ciulinii se rostogoleau in voie, batuti de vant, se improvizase o tribuna in fata careia un lung sir de oameni au venit cu ajutoare: capre, oi, radacini, fructe tropicale, ierburi si cu ceea ce credeau ei ca ar putea scoate din impas fosta mare putere coloniala. A aterizat apoi un elicopter si, din norii de praf starniti, a aparut salvatorul Marii Britanii pentru a lua personal darurile de la multimea zapacita care incerca sa-si recupereze animalele panicate de elicea aparatului. Era doar un mic episod din cele atat de numeroase care conturau o lume si un mod de a fi si de a gandi. Reporterul se interesase si de starea civila a presedintelui care marturisise ca a avut patru sotii, dar ramasese doar cu una deoarece trei s-au dovedit a fi fost… nerevolutionare! Asemenea catorva membri ai guvernului, ale caror sicrie erau filmate plutind pe Nil. Presa vremii mai scrisese ca teribilul personaj fusese surprins facand dragoste cu ministrul sau de Externe – o femeie ce putea fi oricand un autentic top model –, intr-o toaleta de pe Orly, dar conducerea aeroportului se grabise sa dea o dezmintire in sensul ca o asemenea cabina era improprie pentru actul cu pricina. Asa li se paruse francezilor, incapabili sa inteleaga la ce sacrificii te poate impinge iubirea fata de semenul tau de sex opus. Iar apoi s-a demonstrat si cu acest prilej ca nicio importanta personalitate nu se poate sustrage ochiului vigilent al presei si, fireste, al rautatii omenesti. Oricum, Idi Amin Dada ne-a oferit privilegiul de a-l vedea in toate ipostazele pomenite, inclusiv in aceea de sef al guvernului si, desigur, de mare strateg militar la centrul de pregatire al parasutistilor care, echipati pentru zbor, mergeau cu capul inainte pe un lung tobogan pentru ca apoi sa se rostogoleasca precum bostanii dintr-o caruta. La vremea aceea, marele dusman al dictatorului era presedintele Tanzaniei, Julius Nyerere, dar, pentru a evita un razboi sangeros, acesta din urma fusese invitat la un meci de box la care dictatorul ugandez urma sa boxeze cu o mana legata la spate, deoarece in tinerete practicase acest sport si, pentru infruntarea respectiva, doua brate i se pareau prea mult! Victoria trebuia decisa de lupta directa, nemijlocita, dintre cei doi conducatori si nu intre armatele tarilor respective. Gest de mare intelepciune politica! La sfarsitul unui film din care, uimitor, dictatorul a cenzurat foarte putin, semn ca ii lipsea cu desavarsire simtul ridicolului, cineastul elvetian indemna publicul la o grava meditatie asupra a ceea ce suntem. Oare ceea ce am vazut nu este, in realitate, decat propria noastra imagine usor deformata? ne intreaba Schreiber.
Nu cumva zace in fiecare dintre noi cate un mic dictator pe care cultura, educatia, mediul in care traieste nu ii permit intotdeauna sa se manifeste? Filmul nu mi-a venit in minte printr-un capriciu al memoriei sau pentru ca in acei ani scrisesem cu incapatanare despre asemenea personaje maligne ilustrate cu stralucire de literatura latino-americana. Cu exceptia dictatorului lui Augusto Roa Bastos – care provenea din el insusi –, toti ceilalti semanau perfect cu cel ce ne teroriza pe noi, romanii, in vremea respectiva, aveau cam aceleasi obiceiuri, si, se subintelege, acelasi anturaj domestic: vaca prezidentiala, mama prezidentiala: „Daca stiam ca ajungi presedinte, te dadeam la scoala!“ Etc.
Urmaresc cu atentie si cu imensa mahnire ceea ce se petrece in jurul nostru si ma grabesc sa marturisesc ca, in ciuda distantelor, in spatiu si in timp, unele personalitati care dau tonul in lumea politica romaneasca au structura si manierele dictatorului ugandez. Pentru ca orice tumoare maligna porneste de la o singura celula ignorata sau neextirpata la timp. Azi, ca si ieri, climatul instaurat de lichelele nationale – bascalia, batjocura, indiferenta – stimuleaza aparitia si proliferarea unor asemenea specimene. Iar acestea reusesc sa modeleze lumea dupa chipul si asemanarea lor, cu sprijinul numerosilor prozeliti din mediile asa-zis intelectuale. Din pacate, multi dintre intelectualii nostri au abdicat de la statutul lor pentru a servi interesele unui puternic al clipei. De altfel, pe cei mai multi Revolutia i-a gasit nepregatiti pentru o schimbare atat de radicala. In loc sa ridice calitatea limbajului politic, au coborat la nivelul unor politicieni nascuti peste noapte, adeseori din lasi, turnatori si laudatori ai fostei nomenclaturi. Alegandu-si in graba alti stapani, au uitat ca mai presus de orice ar fi trebuit sa puna interesele majore ale tarii. Mitingistii din primii ani postdecembristi s-au metamorfozat cu timpul in autori de apeluri si proteste cu substrat lucrativ, in folosul unor demnitari. Sigur, nu trebuie ignorat faptul ca defectele multora din acest spatiu geografic si spiritual sunt mai vechi decat comunismul si, fara un asemenea substrat, nu ar fi fost posibile dictaturile lui Gheorghiu-Dej si Ceausescu. Lingusitorii de azi nu sunt cu nimic mai prejos, nu sunt mai putin vocali decat predecesorii lor, iar felul in care se manifesta dovedeste cu prisosinta cat de adanc si de trainic s-a instalat comunismul cu fata balcanica in mintea si in practica anticomunistilor de azi. Acestia nu de democratie au nevoie acolo, in adancurile sufletului lor, ci de stapan, de un tatuc puternic, capabil sa le protejeze linistea, lenea si sterilitatea. Daca „iubirea“ pentru stapan ar fi dezinteresata, as incerca sa-i inteleg. Din pacate, insa, cu sprijinul lor, aiureala politica din acest moment a ajuns atat de mare incat, spre deosebire de Uganda, nici macar un meci de box intre cei doi „aliati“ DA nu ar rezolva nimic. „Ori de cate ori aud un discurs politic sau ii citesc pe cei care ne conduc ma cutremur la gandul ca ani de zile nu aud nimic in care sa vibreze un sunet omenesc. Vesnic aceleasi cuvinte spunand aceleasi minciuni“ – sunt vorbele lui Albert Camus. Cand infruntarile politice devin in fiecare zi tot mai palpitante si surprinzatoare, cand taberele se razboiesc si se impaca spre a se certa din nou in urmatorul moment, pe ce politician sau „intelectual angajat“ ii mai intereseaza tara ? O tara ce se goleste de valori si de forta de munca, o tara in care saracia si incultura ne indreapta cu viteza spre zona ireparabilului? Daca dupa 17 ani am devenit o mahala a Europei, ce ar mai putea sa urmeze? Cui sa facem un apel?