Vazand pentru prima data
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Apropierea dintre schije si lacrimi descopera trairi nebanuite. Asa a si fost.
– O iau spre gara, George, spuse tata. Mai asaza un sprit, ca-i ziua. S-au trezit orataniile curtii. Cand vorbesc necuvantatoarele intre ele, ne asculta ingerii. Maine le-am promis jucatorilor „Arlusului“ ca sosesc. Sa nu inceapa antrenamentul, ca vin la „Letea“. Daca se naste, petrecem. Vreau sa-l aud pe Rugiubei, mucalitul echipei, ce spune. Ma tachina mereu: „Cei care au fost raniti de rusi, nu mai pot avea doi copii. N-ati castigat Razboiul Sfant si i-ati mai si tradat pe nemti. Chiar daca ’mneata n-ai luat parte. Vom plati, iarasi, si pentru asta. Ca dupa 1917, cand am facut la fel.“ Sau pe Binder, neamt, get-beget, cu ochii lui curati, din puritatea albastra si profunda a marii. Noi am fost in stare sa le intoarcem ochii si sa nu ne mai hranim din valurile, benefice, teutone.
Lui ii dadeam banii de cheltuiala zilnica a baietilor din echipa in deplasari. La Bucuresti ma astepta singur, la 8 dimineata, in holul de la „Capitol“. Ceilalti mai dormeau. Pentru fiecare o suta de lei. Specificam mereu: „Pentru barbierit si tuns, prajituri la Capsa si spritul de dupa“. Si-l auzeam: „Sa va dea Dumnezeu sanatate, domnule judecator, ne ramane si pentru saptamana viitoare“...
Sorbi finalul spritului si continua. Luase, parca, linia barbiei in piept, a statuii de acum a lui Bacovia, din centrul Bacaului. Tacu un timp.
– Ma paste si pe mine lagarul reeducarii, George. Prietenul meu, ministrul Dumitriu mi-a soptit ca ar fi mai bine sa ma duc singur la munca de jos. Ma cauta sa ma infunde ciracii lui Ana Pauker, care furau de la Sascut si i-am condamnat. E adevarat, cat am fost pe front si-au facut mendrele. Tara de meteci si inainte de razboi. Din lupta lor pentru infulecare a suferit si va mai suferi neamul.
Mangaie un caine de la picioare si continua: „Mie, George, nu mi-a dictat, ca magistrat, decat litera legii si propria-mi constiinta. Am avut bani din familie cat aveam nevoie. Dar, din salariul de atunci, imi puteam permite sa-mi cumpar, lunar, cinci costume de la „Scherg“, zece camasi, cinci perechi de pantofi, zece cravate si sa mananc aproape in fiecare seara la restaurant. Pranzul era un sandwich, ca stateam pe dosare. Aveam in minte atentionarea Maresalului: „Nu e bine sa mananci mult sau sa bei in pauza zilei. Sa n-aveti camasile transpirate, pe scaun“...
– O sa vina asesorii, Petrica! Ei vor dicta sentintele. Tribunale bolsevice, nu va mai conta cata carte stii. Sa vezi ce suferinte ne mai asteapta, pronunta nenea George.
Arunca ceva si nenea Tica, doctorul: „Toate din somnul constiintei noastre“. Iarasi, ca un verdict.
Mezinul familiei Radulovici era divinizat de surori. Indiferent cat se certau intre ele, Tica era tabu. „Nu am conceput niciodata ca se poate casatori cu cineva din Valea Voievozilor“, stabilea mama.
Rosteau chiar, in motivarea artagului, ca nu pe aici veneau voievozii Curtii Domnesti! Adica pe Valea Ialomitei. Ci pe aceea a Dambovitei!... Aveau imaginatie sarbo – muntenegreana in a inventa, chipurile, argumente, chiar bizare, in sustinerea a ceea ce doreau.
De fapt, isi iubeau prea mult fratele, altfel dotat pentru medicina, si doreau sa nu se infunde in condamnarea urbei. Vedeau in el un profesor universitar la Bucuresti.
Tanti Maria, sotia lui Conu' George, aduse cafelele. Toti baura, in afara de nenea George, care declama superior:
– Se poate, am muncit atat sa ma imbat si vreti sa ma dezbat cu porcaria asta orientala? N-am procese azi. Ma intorc la Tagore si astept, acasa, progenitura cea mai reusita a neamului.
Vazand pentru prima data
Mi se pare chinuitor de asemanatoare nedescifrarea clipelor dinaintea mortii, ca si acelea cand, plecand de la san, vezi, deschizand prima data ochii. E o venire si o plecare din ceva care ne este, inca, de neinteles. Nu se poate sa nu fie, intre aceste... doar cateva clipe, o legatura mai mult decat... o viata. Ma provoaca mereu acest gand.
Incerc sa deslusesc. Vedeam, parca, pentru prima data. Eram intr-o camera mica, undeva la munte – sensul incercarii spre culmi al neatingerii noastre sperate. Parca sedeam pe un pat si eram alintat, dandu-mi-se o lingurita cu dulceata. Doar o senzatie infima, diferita de aceea a amarului vietii, ce ne urmareste. Pentru ca sunt nascut sa cred in oameni, cu orice risc. Si ei aveau sa ma insele mereu. Sensul comportamentului lor, nu ei, ca fiinte. Era multa veselie in jurul meu. Oameni tineri, sau poate inconstient de optimisti pentru vremurile pe care le traiau. Ii lega, cu siguranta, instinctul carnal, dimineata vietii. Vedeam, apoi, un culoar. Si camere insiruite, cu usile lor de aparenta intimitate, pe ambele parti. Ca pentru un neam usor de aliniat, la comanda pornirilor de afara. Eram vesel, radeam cu toti laolalta. Poate ca era si din cauza contaminarii pe care copiii o transmit celor din jur. Cu ei incepe mereu un alt timp.
Ma jucam cu o minge, undeva intr-un parc, racorit de brazi. In preajma, ursul dresat al copilariei.
Dupa aproape cincizeci de ani, pe „via Frattina“, in centrul Romei, urmasii dresorilor ursului de la Tusnad lansau acorduri peninsulare. Ei bine, invartitii si bogatii timpurilor decadente de acum dansau pe masurile imblanzitorilor de ursi de pe meleagul nostru. Mereu in flacari si acoperit de fum. Priveam si nu-mi venea sa cred!... Lumea este din ce in ce mai intoarsa dinspre logica. Instinctele ei dominante o condamna astfel.
Incerc sa mai deslusesc, prinzand alte contururi. Cred ca aveam spre patru ani. Era amiaza, primavara sau toamna, atunci cand culorile cazute din soare se aseamana. Acelasi circuit. Viata, prin nastere – primavara; moarte – prin ofilire, toamna. Il vom descifra vreodata? Din nastere spre moarte si invers. Dar care-i secretul acestei metamorfoze? Iar chiar daca pricepem jocul hemoglobinei, incercarea la care suntem supusi, inca, ne depaseste.
Parca-l vad, inca tanar, tatal meu incepuse sa fie indiferent la tinute. Un palton ponosit, bej-maro, in carouri, mainile mari, murdare de ulei. Nu apucase sa se spele. Venea de la reeducare!... Din doctor in Drept la Liège, parca peste noapte, devenise canditat in maistru sondor la „Schela Petroliera Viforata“. Acum in mana oamenilor muncii „oropsiti si exploatati“, ce veneau din consortiul occidental ce-i formase. Era supus la o eventuala... reeducare. Diabolic termen!...
Pana la urma, vreo zece ani, tata, la Viforata a trait in mare armonie si convingere cu acesti vesnic neadaptati ai meleagurilor noastre – muncitorii! Talpa tarii din acele momente discutabile, si-au pierdut instinctul de a roboti. Ea a fost doar inselata de toti cei care au condus-o in timp. Porniti, firesc, majoritatea din mijlocul lor. Teribil mecanism ineficient. Al distrugerii!... prin neintelegere.
Si ar exista o explicatie si mai veche. Atunci, demult, cu opt sau o mie de ani in urma, in triburile Europei centrale, daca erai ales sa conduci, trebuia, cu Sfintenie, sa ai grija de nevoile obstei care te-a ales!...
La noi, pentru ca ne-am apartinut noua foarte rar, ordinea impusa venind din afara, straina simtirii noastre, ne-am facut si ne vom mai face mereu chilipir personal din ajunsul la conducere.
De unde si vorba plina de blestem: „Ne este cel mai rau cand ne ocupam noi pe noi insine, trebuind sa ne si conducem!“...
Iar tata, murdar de ulei, simbolul capitalismului real pe care, insa, nu l-am cunoscut nici el, nici noi!?... doar al speculatiilor sale, avea, parca, un umor nebun.
Zambea, ne mangaia, adevarat, iar spalandu-se, parca devenea alt om. Si incepea o noua viata. Aceea a casei!...
– Pune masa, mami! Doar intre ei ii spunea Lila. N-am simtit niciodata unde ar fi trebuit sa cada, cu adevarat, accentul tandretei lor. Se vorbeau din ochi, erau doar doua camere, si un mare culoar in fata lor, dar n-am simtit niciodata acest lucru... Cu noi improvizau un spatiu total al bucuriei.
Eu si frate-miu aveam paturile imperecheate cap la cap. Pana pe la paisprezece ani dormeam cu Lila! In brate!... Aveam nevoie de caldura ei pentru o lume pe care, in bunavointa mea mostenita, ma pregateam sa o imbratisez. Ea fiind antrenata altfel, sa ma tradeze. Mereu si chiar frumos. Ii acopeream sanii si ma linisteam. Era o femeie inca foarte frumoasa. Ma tinea in brate cu o forta numai de mame stiuta, dandu-mi putere pentru micimile ce m-asteptau si peste care trebuia sa trec.
Punea masa. Venea cu farfuriile aburinde din bucatarie. Conu’ George, fratele nostru de familie, avea tabieturile lui inatacabile. Ajungea pe la patru de la tribunal. Pleda mai mult in civil. Stia carte. Se oprea, pe la doua, la „Hanul Galben“ sau la „Ivancea“ si lua o tuica cu doua masline si ceva cascaval. Sporovaia calculat. Se juca cu lumea, intreband-o. Raspunsurile erau interpretari pentru sine. Nu insista. Dupa ce vorbea, se asternea tacerea. Avea puterea ultimului cuvant pentru noi toti. Ne-a privit tot timpul condescent, cu ochii si mintea impartasitului sau, Tagore, crezand superior intr-o lume pe care n-o cunoastem si de care ne este frica. Avea linistea mortii in traire!...
Dormea doua ore, pana pe la sase, si isi facea invariabil „lectiile“. Adica procesele. Era de o meticulozitate diabolica. Desena mosteniri, cadastre. Trageam cu ochiul curiozitatii copilariei. Enunta principii de drept, mereu in josul schitei. Nu cred ca a pierdut vreun proces, vreodata. Se juca cu instantele, ca si tata, mai tarziu. Stiau carte! Iar asesorii, inventie diabolica ca institutie a bolsevismului, mai aveau, inca, bun-simt. Prinsesera mecanismele sau sculele unei decizii inventate de lupta perpetua – oameni contra oameni! Sau al si mai animalicului luptei de clasa. Doar o froma a neatentiei civilizatiei pe scara timpului. Dar aveau grija strafulgerarii educationale, inca nepierdute ca, in logica disputelor, actul dreptatii, trebuie sa fie izbavitor.
Dupa masa, pe la noua, nenea George citea. Manca foarte putin seara. Si avea obiceiul sa-si ingrijeasca bataturile. Lua un lighean cu apa, citea tot timpul, trei-patru sute de pagini pe zi. Parea un sfant! Lua briciul si-si curata singur bataturile. Il pandeam din geamul de peste pivnita si intram sa-l vad. Parea detasat, dar era infiorator de supus ritualurilor sale. Se-mpacase in condamnarea la viata! Si parca l-am auzit rostind: „Imi curat de noroi calcatura picioarelor, ca sa incerc, in lumea noastra, sa am senzatia ca imi pastrez sanatos creierul. Cu el doar adulmecam. Prin ce calcam: noroi iarna si praf vara“. De fapt, l-a rapus inima, din zbuciumul de sensibilitate extrema pe care nu a lasat pe nimeni sa-l inteleaga.
Poate doar pe mine, lasandu-ma, ca pe „cel mai reusit exemplar al familiei“. Pregatindu-ma mereu... „Bai Cornelica, viata este, la noi, o mare condamnare. Suferinta este continua. Nu o vom opri niciodata, desi suntem infiati de Maica Domnului“! Si asta am inteles-o mai tarziu, cand am fost la Vatican...
Masa familiei se termina in farmec, chiar daca nu simteam ca doar maica-mea, Lila, tinea in acele timpuri existenta casei. Ci mai tarziu. Totul avand ceva de basm. Era fericirea existentei impreuna. Parinti si copii. Singura celula adevarata a lumii in aer si la vedere. Ce are o caldura aparte, dumnezeiasca. De fapt, numai ea ne duce, mereu, mai departe.