Zlatna, orasul-victima
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Ca sa ajungi la Zlatna, asezare miniera veche, aproape uitata de lume si autoritati, de la Alba Iulia o iei spre munti pe un drum secundar, urmand Valea Ampoiului. Ceata si bruma care contureaza peisajele nu-mi mai par atat de deprimante; parca se verifica ceea ce spunea Sadoveanu, in una dintre multele lui povestiri despre natura si vanatoare, cu privire la natura ca manifestare a frumosului in sine. Daca la Micesti te uluiesc vilele matahaloase care au fost construite de locuitorii din Rosia Montana, locuitori care au acceptat targul cu Societatea „Gabriel“, pe masura ce inaintezi spre munti, vezi cum creste saracia motului. In curtile caselor minuscule, cocotate pe costise, la vedere, se desfasoara ritualul traditional al taierii porcului. Cam acesta ar fi drumul, care nu pare scurt. Apoi, dupa 40 de km de sosea ingusta, intri in Zlatna. Daca stii cate ceva despre istoria acestui oras al aurului te pot incerca spaimele inca de la intrarea in localitate (declarata oras in 1968), la vederea a ceea ce a mai ramas din combinatul de neferoase supus demolarii. Undeva, in nebuloasa ruinelor apocaliptice, un excavator se misca precum un melc. Esti parca in fata unui oras halucinant transformat in teatru de razboi sau ai impresia ca asisti la degajarea efectelor unui episod nuclear. Oricum, se ingroapa o istorie. Se ingroapa, „eliberandu-se“ locul de artefactele industrializarii.
Nu exista insa niciun proiect cu propuneri categorice referitoare la relansarea economica a zonei, evident in functie de capitalul economic al acesteia. In schimb, dupa ce au studiat superficial natura poluarii, autoritatile au hotarat inchiderea uzinei. La inceput, anul trecut, nici unul dintre angajatii ultimei concedieri colective nu a parut prea afectat.
Prabusire economica si catastrofa sociala
Atestata din 1747, manufactura industriala din Zlatna era specializata pe topirea minereurilor neferoase, in special aurifere. Iuresul revolutionar din 1848 a insemnat si distrugerea instalatiilor. Mai tarziu, in 1850, sub administratia austriaca, s-a reinvestit pentru functionarea unei noi exploatari metalurgice, care va deveni baza de plecare a fazei socialiste a industrializarii zonei, cu incepere din 1965. In anul 1984 incepe construirea unui combinat metalurgic de metale pretioase, cu capacitati tehnologice destinate pentru marea productie: un cuptor de topire a minereurilor in suspensie, doua linii pentru fabricarea acidului sulfuric, ateliere si instalatii pentru deservirea procesului de fabricare. Combinatul metalurgic avea o capacitate de prelucrare de 32.000 de tone de cupru pe an, valoarea de investitie ridicandu-se la nivelul anului 1989, cand s-a pus in functiune, la 3,6 miliarde de lei si avand un numar de personal de deservire a activitatilor de 2.500 de persoane. Exploatarea miniera din apropiere, cu sediul in oras, exploata minereuri complexe de aur, argint, cupru, plumb, zinc si sulf; ea implica munca a 1.200 de muncitori. Deci la inceputul tranzitiei postcomuniste combinatul era o investitie noua care putea fi profitabila daca ar fi fost bine manageriata sau macar cumparata de un investitor de buna credinta, interesat sa investeasca pentru prosperitatea localitatii si prezervarea mediului.
Inceputul decaderii postrevolutionare a debutat cu oprirea procesului de topire, ca efect al lipsei acute a concentratelor de pe piata (cel putin aceasta este explicatia oficiala). Urmeaza apoi un scenariu „clasic“ pentru ceea ce inseamna lichidarea industriei romanesti, a colosilor ei: combinatul se dezmembreaza bucata cu bucata cu barosul, iar ceea ce pare inca „operational“ se „conserva“, in fapt se vinde. In acest caz, uzina noua este cumparata de compania indiana „Allied Deals“; deoarece guvernarea cederista l-a considerat nerentabil, combinatul a fost vandut doar pe suma de 24 miliarde lei; vanzarea uzinei a insemnat concedierea a 1.500 de muncitori. Firma cumparatoare nu avea de gand sa reinvesteasca, ci sa lichideze in timp record investitia pentru a valorifica ce era viabil; drept care a demontat o parte din instalatii, le-a transferat la Baia Mare si a vandut imediat instalatiile ramase „Societatii S.C. Impexaura Tarnaveni“ (la pretul de 42 de miliarde de lei!). Firma din Tarnaveni (aceeasi pe care am mai pomenit-o si in cazul altor „lichidari“) a taiat instalatiile aproape noi, vanzandu-le ca fier vechi! Partea ramasa din traditionala exploatare metalurgica avand numele istoric al localitatii Ampellum a fost profitabila, cu toate greutatile intampinate pana la mijlocul anului 2001. In februarie 2004, a fost inchisa si „fabrica veche“: „Ampellum Zlatna“ intra in lichidare voluntara, intrucat datoriile uriase au facut imposibila vanzarea ei (Distrigaz Nord sistase alimentarea cu gaz, stopand agonia). Cei 1.100 de salariati care mai deserveau uzina au fost „disponibilizati“ (observ ca in Romania, cand este vorba de astfel de fenomene de masa nu se vorbeste de concedieri, ci se prefera formule mai tehnice; oare de ce?). Peste tot, acum, pe vechea platforma industriala se demoleaza cu barosul si autogenul. Se sapa si se „degajeaza cu utilajele specializate“. Pe resturi (fierul din structura constructiilor) se bat vanzatorii de fier vechi, rromii.
Sansele de redresare economica a zonei sunt reduse. Agricultura si agroturismul nu se pot practica cu succes din cauza poluarii mediului timp de 257 de ani. Doar „Simona“, o pensiune modesta de doua margarete, ofera 30 de locuri de cazare pentru cei dornici sa viziteze frumusetile naturii locului despre care doar concursurile organizate de „Prietenii Naturii“ si de cluburile de alpinism din Alba mai amintesc. Cheile Cibului, Cheile Ardeului, Cheile Mazii, Cheile Fenesului nu sunt destinatii favorite.
Somerii vechi si noi
Locuri de munca sunt si vor fi foarte putine in micile firme care, conform proiectelor, vor produce incaltaminte sport si tevi de polipropilena. Multe societati nu fac altceva decat sa accentueze criza zonei, exploatand irational potentialul forestier. Astfel, „Erika Star-Compania“ produce si comercializeaza „o gama variata de frize din lemn, lemn uscat de cea mai buna calitate“. Muncitorii „iesiti cu ordonanta“ in februarie 2006 (adica cu salarii compensatorii) au plecat sau incearca sa plece la munca in strainatate (pentru ei aderarea inseamna drept de munca in Occident), unii mai putin indrazneti cauta de lucru in Alba Iulia, cei mai varstnici traiesc din ajutor social (300 din 8.600 de locuitori). Rata somajului este una dintre cele mai mari din tara: 90%! Motivele oficiale invocate pentru a justifica inchiderea ultimei urme a industriei de alta data – Uzina de preparare a cuprului – au fost nerentabilitatea ei (nu am o cultura economica solida, dar destula ca sa pun intrebarea fundamentala – cum este posibil ca o firma profitabila in conditiile cresterii pretului la cupru pe piata externa devine „o gaura neagra“, in fapt o captiva a firmelor-capusa, firme care la Zlatna, ca si in alte multe parti din Romania „postindustriala“, au fost infiintate de membri ai administratiei acestor societati inca de pe vremea in care acestea apartineau „sectorului de stat“; exista o ancheta PNA vizavi de abuzurile care au dus la falimentarea uzinei, dar nimeni nu mai stie care este stadiul ei!) si poluarea. Autoritatile centrale nu au incurajat gasirea de solutii concrete, posibile si viabile care sa presupuna decontaminarea, dar si relansarea economica a zonei in functie de potentialul local existent. In cadrul negocierilor legate de aderarea europeana, Romania preconizeaza, la „Capitolul 22“, capitol care vizeaza protectia mediului inconjurator, realizarea unor proiecte prioritare de investitii in infrastructura de mediu, proiecte care ar insemna reabilitarea zonelor poluate. Concret, se propune aplicarea unui program-pilot care prevede ecologizarea „zonelor fierbinti“ Zlatna si Copsa Mica, indepartarea cauzelor contaminarii, reducerea efectelor deteriorarii grave a starii mediului cu consecinte asupra sanatatii oamenilor, economiei si capitalului natural al tarii, reabilitarea si extinderea retelei de canalizare si de alimentare cu apa, modernizarea sistemului de salubrizare, amenajarea raului Ampoi si a afluentilor sai. Nu exista insa niciun proiect cu propuneri categorice referitoare la relansarea economica a zonei, evident in functie de capitalul economic al acesteia. In schimb, dupa ce au studiat superficial natura poluarii, autoritatile au hotarat inchiderea uzinei. La inceput, anul trecut, nici unul dintre angajatii ultimei concedieri colective nu a parut prea afectat. Dupa cum afirma a A. P., muncitor, 55 de ani, „…cand am luat in mana 120 de milioane de lei vechi, am fost uimit, nu avusesem niciodata atatia bani“; nu l-am intrebat pe A.P. cum si-a administrat banii, cred ca nu era nevoie. Apartamentul modest si care reflecta un anume grad al depresiei (prin starea de delasare) proprietarului confirma ca A. P. a trait din acei bani si a cam ajuns la fundul sacului; salvarea o reprezinta cei doi fii care muncesc undeva in Italia; fiecare dintre ei ii trimite cate o suta de euro pe luna. A. P. este un caz fericit! In rest, jumatate dintre localnici depind de „venitul minim garantat al Guvernului“.
Se mai intampla insa ceva care ma uluieste. Desi administratia locala raporteaza corect numarul celor care ar trebui asistati, administratia centrala trimite mai putin de jumatate din suma necesara asistarii lor. Astfel, la propriu, destui zlatneni sunt „morti de foame“. Ca in vremuri de foamete si grea umilinta, pauperii cu fete cenusii asteapta la poarta primariei cerandu-si banii. Au ajuns proverbiale cuvintele unor jurnalisti care spun ca in Zlatna: „dupa ruinarea celor doua combinate de neferoase, mai lucreaza popa, postasul, politistul, invatatorul si cativa functionari considerati domni. Restul se impart in doua categorii – someri vechi si someri noi. Cei noi mai au in fata un an de plati compensatorii. Cei vechi fac cozi la primarie sa-si primeasca venitul minim garantat – cateva sute de mii de lei pentru familiile de 5-6 persoane. Au pus stapanire pe fostele locuinte de serviciu, dar nu mai au bani sa-si plateasca intretinerea. N-au apa calda si o parte din ei nici gaze. Blocurile cu someri vechi se identifica de departe dupa mirosul de excremente descompuse adunate in canalizarile infundate. Oamenii mananca din fierul vechi ramas in urma combinatelor privatizate. In desertul de ruginituri, fiecare familie are parcela ei. In zilele in care scot 100.000 de lei se considera norocosi. Copiii nu merg la scoala; merg la dezgropat fier.“ (vezi Adrian Cercelescu, Caterina Nicolae, „Somer de Zlatna“, in „Adevarul“, 11 martie 2005, editie online).
„No, io nu stiu, ca nu mi-s d’aici“
Disperarea, opacitatea si indiferenta iresponsabila a factorilor de decizie i-au facut pe multi localnici sa fie favorabili propagandei agresive si populiste a partidului Romania Mare (partidul a inaintat chiar si o motiune simpla patetica si doar atat); chiar si primarul a creat un mic scandal prin declaratii publice prin care anunta ca paraseste Partidul Liberal pentru a se inscrie in partidul lui V. C. Tudor! De altfel, deloc intamplator, filiala partidului Romania Mare functioneaza in partea mai bine conservata a unei cladiri grandioase din secolul XIX, dovada a prosperitatii trecute a asezarii; starea ei de avansata deteriorare este insa si dovada vie a profundei decadente contemporane. Vechile cladiri care ar fi putut da un aer particular orasului au fost demolate in timpul aplicarii politicii ceausiste de sistematizare a localitatilor. Acum, peisajul este dominat de blocurile cazone si paraginite, de casele cu aspect rustic (cele mai multe au fost construite dupa 1989). Multi dintre zlatneni nu parasesc inca orasul, stau in frig, fara lumina (multe blocuri sunt debransate de la reteaua de termoficare si de la cea electrica), in blocurile cu tencuiala cazuta; ferestrele cu lemnul invechit si cu vopseaua scorojita intregesc dezolant imaginea. Magazinele de la parterul acestor blocuri sunt de mult inchise (imi dau seama de acest lucru dupa grosimea stratului de murdarie si praf, precum si dupa mesajul perimat al multora dintre reclamele care mai supravietuiesc fragmentat pe geamurile acestor spatii comerciale abandonate). In fata lor sau pe zona verde acum neamenajata, niste caini comunitari stau apatici, aproape nemiscati. Alti caini costelivi si speriosi vietuiesc in vechiul cimitir romano-catolic. Mi-e si teama sa alatur imaginea lor de aceea a osemintelor pe care le-am intalnit rasfirate pe coama cimitirului; pentru mine, de altfel, nu a fost o zi prea buna, mai ales dupa ce fara sa bag de seama am calcat pe un fragment de maxilar (este adevarat, nu creez artificii narative, nu am plagiat vreo povestire gotica)! In centrul asezarii imi pare aproape amuzanta pozitionarea bustului prefectului Dobra langa biserica romano-catolica aflata la inceputurile unui greu definibil proces de restaurare. Axul centrului il constituie un parc in care nu se joaca niciun copil, parc patronat de bustul care reproduce conventional binecunoscuta reprezentare a lui Avram Iancu. O oarecare normalitate inspira doar biserica ortodoxa, alba si restaurata, deschisa. Este sambata, deci zi de parastas. Eu si insotitorii mei suntem intrebati de oamenii care improvizau grabiti masa pe care aranjau pomana traditionala, daca suntem „din biserica“, iar cum raspunsul nostru a fost negativ nu am fost invitati sa luam din pomana, lucru cam de mirare si nu prea. De altfel si cu alte prilejuri am constatat ca localnici sunt posomorati, necomunicativi. Accentul lor greoi se aude rar, caci vorbesc cu zgarcenie, eliptic.
In raul care imparte orasul, in albia aproape secata, plutesc resturi menajere. Este aproape firesc, caci unde domina deznadejdea, mizeria prospera. Tevile uriase care trec pe deasupra albiei cimentate in epoca ceausista sunt folosite acum de localnicii mai grabiti drept cai de acces. Dupa ce a ajuns astfel pe celalalt mal, un baiat cam de 12 ani, cu o legatura de lemne la subtiori, se indreapta inspre un bloc cenusiu si tacut din apropiere. Eu prefer sa trec peste podul care la cativa zeci de metri de scena descrisa asigura accesul pe malul opus. Sunt in cautarea cuiva care sa-mi puna o stampila pe delegatie. Deoarece spitalul local m-a speriat prin aspectul de citadela prafoasa (nimic nu intra, nimic nu iesea) am preferat sa ma indrept spre cladirea sediul Administratiei Financiare, o cladire curata, cu un drapel nou-nout si cu un gardian inocent (deoarece in mentionatul sediu nu era nimeni care sa-mi puna o stampila pe acte, l-am intrebat pe tanar daca poate sa-mi explice unde este sediul Politiei; am ramas perplexa cand gardianul mi-a spus „no, io nu stiu, ca nu mi-s d’aici“). Decat sa ma perind in nestire in cautarea Politiei zlatnene, am intrat intr-o farmacie, unde o doamna cu mina vesela (rara avis!) a acceptat sa-mi confirme sederea in Zlatna. Rafturile cu ambalajele sofisticate si aranjate intr-o dezordine gratioasa, caloriferul fierbinte m-au facut sa cred, pentru o clipa, ca civilizatia mai are o sansa la Zlatna. Au fost cateva secunde de reverie datorate asocierii unor imagini colorate. Atat!
Apusul identitatii
Din traditia culturala a orasului a mai ramas un concurs national de romante care se desfasoara cu o regularitate de invidiat din 1990 pana acum. Zlatna (germ. Schlatten, nume derivat din lb. slava, „zoloto“ insemnand „aur“), care a trait secole din mirajul aurului se afla acum in faza de stingere. Daca in perioada romana, Zlatna/Ampelum a fost un municipiu infloritor, ea a cunoscut apoi traiectoria pe care am intalnit-o si in cazul altor orase miniere, mai ales din Banatul montan: aplicarea in premodernitate si modernitate a descoperirilor din domeniu, colonizare cu muncitori (Principele Transilvaniei Gabor Bethlen a adus muncitori germani si slovaci pentru a lucra in mine si a deschis o scoala de minerit). Pentru romani, mai ales pentru moti, orasul minier a fost si inca este un loc al memoriei, caci pe aici au trecut capii rascoalei din 1784, Avram Iancu, care in perioada 1837-1847 a invatat la scoala din Zlatna; tot aici se odihnesc calugarul Sofronie (conducatorul miscarii populare antihabsburgice din 1759-1760), parintii prefectului pasoptist Dobra, eroii celor doua razboaie mondiale, ierarhi ai greco-catolicilor. Remarc ca desi orasul este pauper, aproape abandonat si oamenii apatici, monumentele identitare sunt relativ bine ingrijite. Despre gloria trecuta a orasului mai ofera palide informatii cultural-identitare Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ (una dintre cele mai reprezentative ctitorii romanesti din Transilvania, careia ultima renovare radicala, cea din 1858, i-a dat un aer gotic), muzeul de istorie bogat in colectii arheologice si etnografice legate de mineritul anticului Ampelum, cimitirele greco-catolic, ortodox, romano-catolic si reformat, cimitire care conserva prin lespezile funerare amintirea multiculturalitatii, memoria unor ofiteri „chezaro-craiesti“, inspectori minieri, eroi si martiri, patroni si mestesugari instariti. „Trecutul de pe deal“ pare uneori o povara insuportabila pe umerii zlatnenilor, care se mai identifica doar cu ceea ce national-ceausismul a mai conservat din acel panteon local mult mai bogat decat cel despre care amintesc insemnele emblematice, statuile si putinele manifestari civice si culturale.
De cativa ani, orasul este in faliment prelungit. Incet, incet, dar sigur, cedeaza toate institutiile, infrastructura, pleaca oamenii – „parca e un oras abandonat din Vestul Salbatic“, spunea un american care a vizitat vara aceasta Zlatna. In vara lui 2006, primaria risca sa falimenteze si ea (in toate declaratiile oferite presei centrale, primarul Silviu Ponoran afirma ca in fiecare saptamana se pune sechestru pe cate ceva aflat in administrarea primariei; este si cazul masinii de transportat gunoiul, masina scoasa la licitatie pentru recuperarea datoriilor). In primejdie era si statia de tratare a apei potabile, important obiectiv social (vezi articolul lui Liviu Vlad din „Gandul“, 7 noiembrie 2006), intrat si el in proces de privatizare!. Pentru vizitatori, pentru jurnalisti, orasul este in moarte clinica. Localnicii spera tot mai anemic, declaratiile electorale pot doar sa-i anestezieze temporar. Va fi oare orasul eutanasiat sau va fi lasat sa se stinga, fara demnitate, ca un bolnav de cancer?
O concluzie dureroasa
La plecare imi aduc aminte ca poetul Martin Opitz, in poemul didactic si descriptiv „Zlatna, oder von der Ruhe des Gemüths“ (1622), admira acest oras; il incantau viata si obiceiurile romanilor. Pentru poet, asezarea antica era un spatiu mirific, era „tihna a sufletului“! Astazi, orasul degradat de politicile comuniste ale „industrializarii si sistematizarii“ localitatilor, dar si de efectele iresponsabilitatii guvernarilor postdecembriste nu poate fi decat prilej de meditatii dureroase cu privire la temele decadentei si „ticalosirii“ vremurilor, vremuri carora le cad victime indivizii, dar mai ales comunitatile! La plecare, ceturile, alte ceturi, coboara asupra orasului. Cand m-a uitat in urma, pe geamul masinii, Zlatna era acoperita de nebuloasa.