„Unealta mea in sculptura, in afara de dalta si ciocan, este Spiritul“
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura interogatiei »
Autor: Constantin Lucaci in dialog cu Ana-Maria Avram
Constantin Lucaci, unul din cei mai mari sculptori ai epocii noastre, s-a nascut in 1923, in Bocsa Romana, Banat. Inca student, in 1950 realizeaza si expune la Salonul Oficial „Inotatorul“, capodopera de arta figurativa si de maiestrie clasca. Dupa absolvirea Institutului de Arta „Nicolae Grigorescu“ din Bucuresti, isi desavarseste formatia artistica la Perugia si Paris, participa la numeroase expozitii nationale si internationale, la Bienala de la Venetia, Anvers, Berlin, Belgrad, Cairo, Damasc, Ferrara, Roma, Milano...
Incepand cu 1974, cu ocazia expozitiei „Spatiu si Lumina“ – Bucuresti, Sala Dalles – se reveleaza lumii ca cel mai inovator si spectaculos artist plastic in otel inoxidabil. Aceasta materie, ca si metafora „Spatiu si Lumina“ – devin o constanta definitorie a artei sale. Invitat la „Fucina degli Angeli“ – din Venetia, alaturi de Max Ernst, Picasso, Chagall – Constantin Lucaci este totodata Laureat al Premiului Herder al Universitatii din Viena si Cavaler de Merit al Republicii Italiene. In calitate de dascal a format zeci de artisti la Academia de Arte din Cluj si a fost ani de-a randul membru in juriul international al Concursului bianual dedicat operei lui Dante, la Ravenna.
Constantin Lucaci este primul artist plastic roman caruia i se dedica in strainatate un Muzeu personal – inca din viata. In Italia, la San Francesco di Paola, in cadrul sarbatoririlor prilejuite de implinirea a 500 de ani de existenta a celebrului sit istoric si de arta, va avea loc, in aprilie, Vernisajul Muzeului Lucaci.
Intr-un evident contrast cu spiritul timpului, arta lui Lucaci e plina de speranta.
Speranta ca materia inerta poate fi spiritualizata, sublimata pana la transmigratia ei in Lumina. Speranta ca omul merita sa fie martor la aceasta Epifanie.
Desi nonfigurativ, Lucaci nu e niciodata abstract. Sculptura sa intruchipeaza „Ideile“ platonice, sau poate „monade“ ce-si desfasoara misterul intr-un spatiu multidimensional.
Dar originalitatea absoluta a artei sale mi se pare a fi „muzicalitatea“. Nu ma refer la sensibilitatea nepereche, la gustul si pasiunea de-o viata a artistului pentru muzica, ci la dimensiunea „temporalitatii“ – intrinseca sculpturii sale: caci pentru a intelege aceste fapturi de otel, trebuie sa le dai tarcoale, indelung, urmarind schimbarea luminii, oglindita pe suprafetele de-o perfectiune supra-umana, trebuie sa ti le inchipui rotindu-se intr-un timp sideral, si astfel re-creand „muzica sferelor“.
Ana-Maria AVRAM, compozitor
„Brancusi a fost un foarte mare sculptor al spatiului terestru (…) Eu apartin epocii ulterioare. Epocii spatiale, in care lucrarile mele nu mai tasnesc in spatiu, ci plutesc! Intr-un spatiu absolut, in infinit!“
Ana-Maria AVRAM: Constantin LUCACI, te-as intreba un prim lucru, pentru publicul care poate are nevoie de niste delimitari: Sculptura romaneasca a facut un prim pas decisiv spre universal prin doi sculptori interbelici – Constantin Brancusi si Paciurea.
Cum te situezi fata de acesti doi colosi ai sculpturii romanesti si universale? Desigur, Paciurea este mai putin cunoscut decat Brancusi – care nu a trait in Romania – dar si el, altfel, aduce in epoca ceva fundamental nou si diferit, o viziune plastica a fantasticului, o distantare de figurativ...
As vrea sa aflu de la tine, Constantin Lucaci, cum te situezi, la o alta generatie, fata de acesti piloni ai artei vizionare si prospective romanesti?
Constantin LUCACI: Sunt unii, mai putin priceputi in ale sculpturii, dar care isi dau importanta si trag, asa, o concluzie, si spun: „A! Lucaci isi slefuieste lucrarile ca si Brancusi, e un fel de Brancusi“....
A.M.A. : Sunt oamneni de specialitate cei care spun asta?
C.L.: Relativ de specialitate, dar la noi, specialitatea nu e cine stie ce...
A.M.A. : Deci, nu de specialitate ci de superficialitate...
C.L.: Cel mai bine m-a situat, à propos de Brancusi, Giorgio Segato, un critic notoriu de arta plastica din Italia, care mi-a scris o carte. Vreau sa citesc fraza, ca e mai simplu de inteles: deci, in 1983, cu ocazia expozitiei mele personale, deschise la Galeria „EdItalia“ din Roma, Giulio Carlo Argan l-a prezentat pe Constantin Lucaci la Televiziunea Italiana.
A.M.A. : ... Giulio Carlo Argan, ultracelebrul estetician si critic de arta!
C.L.: Si critic, si fiind si primarul Romei pe vremea aceea... dar continui sa citez din Segato: „I s-a dat astfel locul pe deplin meritat unuia din cei mai mari sculptori europeni. Continuator, pe de o parte, intr-o maniera absolut autonoma si originala, al lui Constantin Brancusi – parintele sculpturii contemporane – pe de alta parte un exceptional inventator de forme, legate de cultura erei spatiale, de o perceptie si o emotie aparte, a continuitatii spatio-temporale a materiei si a luminii“.
A.M.A. : Deci „continuator!“...Toti continuam pe cineva. Depinde doar cat de departe!
C.L.: Asta, eu recunosc ca e o foarte corecta apreciere, pentru ca e adevarat: primul care a facut sculptura simbolica si a renuntat la figurativ a fost Brancusi...
A.M.A. : Pe plan mondial. Trebuie subliniat asta!
C.L.: Sigur ca da!... Ma deranja foarte mult asemanarea cu Brancusi, facuta de mai multe ori..
A.M.A. : ... absolut superficiala...
C.L.: Desigur ca superficiala! Eu spuneam – inainte de Segato – cand incercau sa ma asimileze prin comparatia cu Brancusi – ca Brancusi a fost un foarte mare sculptor al spatiului terestru. La el, formele – cum sunt Pasarile Maiestre, Cocosii, – tasnesc in spatiu, au o tendinta de eliberare de gravitatie! Acesta era visul omului din epoca lui, care incerca sa se elibereze de Terra! Eu apartin epocii ulterioare; epocii spatiale: lucrarile mele nu mai tasnesc in spatiu ci plutesc! Intr-un spatiu absolut, in infinit!
A.M.A. : Deci lucrarile tale si-au castigat imponderabilitatea, ruperea de materia terestra, de gravitatie, de delimitarile spatio-temporale ale lumii de aici, catre o aprehensiune a cosmicitatii absolute...
C.L.: ... A Marelui Mister!...
A.M.A. : Dar pe planul pur al formelor sculpturale? ... ce ne-ai putea spune? Pentru ca, iata, nu exista nici un critic roman care sa fi realizat un studiu aprofundat despre tine. Multi au scris vorbe de duh despre opera ta, aproximari lirico-poetice, vorbe frumoase, dar nimeni n-a realizat un studiu aprofundat, serios, despre evolutia artei tale, despre coordonatele formale, vocabularul tau, tehnica ta de compozitie...
C.L.: Uite, imi pare rau ca trebuie sa spun, dar critica noastra este destul de superficiala...
A.M.A. : Imi pare si mie rau sa spun, dar si a noastra, critica muzicala, e cel putin la fel de superficiala. Ca peste tot, in toate domeniile, nu numai in sculptura...
C.L.: Extrem de superficiala! Marele Ion Frunzetti, om de vasta cultura, imi spunea: „Lucaci, nu pot sa scriu despre tine mare lucru! Pentru ca n-am in ce sertar sa te bag...“
A.M.A. : Asta este simptomatic pentru orice critica, nevoia de sertare...
C.L.: Critica noastra, (acum n-o mai urmaresc) nu facea altceva decat sa repete ce se mai scrisese despre altii si te incadra intr-o anumita miscare, intr-o formula...
A.M.A. : Uneori fortat...
C.L.: Erau foarte tari la Istoria Artelor, pentru ca aceea se invata, dar cand ei trebuie sa scrie o noua Istorie a Artei – ceea ce ar fi cazul astazi – nu mai sunt in stare! Totusi, ca sa fiu drept, Dan Grigorescu – eseistul, a fost singurul dintrte criticii romani care, atat – putin, cat a scris despre mine, a fost cel mai aproape de adevar. Trebuie sa fiu drept cu el si sa-i multumesc.
A.M.A. : Dar nici el n-a scris un studiu, hai sa-i zicem exhaustiv (desi nu acesta e cuvantul) despre un artist care continua sa ne surprinda cu creatia sa, neintrerupt!.
C.L.: Eu stiu. Mi-am dat seama de la inceput, ca sunt, in sculptura – nu romaneasca ci mondiala – un sculptor aparte...
II
„Acel inefabil al lucrarilor mele n-are volum, n-are forma, n-are lumina, n-are nimic!... E traire!“
A.M.A. :. Esti singular. Nu ai creat scoala...
C.L.: Am niste elevi care au invatat de la mine meseria, partea tehnica. Mimeaza formele mele – mai mult sau mai putin – dar nu intra in universul meu, care e greu, foarte greu de copiat, daca nu imposibil.
A.M.A.: Pentru un artist in devenire, care isi ia un model, problema nu este de a copia un univers ci eventual de a se regasi, de a avea o revelatie despre ceva ce, pana la urma, nimeni nu-i poate revela, caci trebuie sa se gaseasca el insusi...
C.L.: Asta e! Lucrarile mele nu sunt simple forme care se inscriu in spatiu. Sunt condensari de traire. Trairea asta care e...
A.M.A.: Mai zi o data! Deci: condensari de traire! Frumoasa definitie!
C.L.: Este de fapt vorba despre inefabil... Asta nu o poti explica, nu poti copia, nu poti face nimic!... Spre exemplu – epigonii. Eu nu am epigoni, din fericire – ei intotdeauna trag la arta facila. N-am vazut un mare artist, atat in muzica dar si in sculptura, care sa fi avut epigoni!
A.M.A.: Aici cred ca trebuie sa te contrazic! Ca sa-l mentionez numai pe Michelangelo; din imitarea epigonica a formelor lui, in pictura, apare manierismul, care incepe, incepe doar!, prin a imita cate ceva din alungirea formelor, din miscarea lor, la Michelangelo... Iar in domeniul muzicii, imitatorii lui Beethoven sau Wagner sunt puzderie, spre a da doar un exemplu...
C.L.: Epigonii, din pacate, sunt multi si ei creeaza moda.
A.M.A.: Asta asa este!... Deci dupa parerea ta artistul mare n-are epigoni...
C.L.: N-are epigoni, nu pentru ca e mare – ca asta ar trebui sa-i atraga – ci pentru ca, nefiind facil, e imposibil de imitat! Asta e parerea mea.
A.M.A.: Te referi la o experienta atat de personala incat nu mai poate fi imitata...
C.L.: Nu numai asta! Ci faptul ca acel inefabil al lucrarilor mele n-are volum, n-are forma, n-are lumina, n-are nimic!... E traire!
A.M.A.: Lucaci, vorbeste-mi putin despre procesul de creatie, cum se petrece el, cum lucrezi?
C.L.: Eu cand ma asez la planseta, in fata foii albe, nu ma gandesc cum sa fac, nici ce; ceea ce caut este o stare, si cand starea este, incep sa desenez cu febrilitate. Pe unele le repet, dar altele...
A.M.A.: SI totusi astepti starea!... Ce-o sa inteleaga un public care nu priveste arta din perspectiva directa a creatorului, care nu stie in ce masura transpiratia e importanta in arta, si nu ma refer neaparat la „transpiratia“ aceea fizica, atunci cand manuiesti polizorul, dalta, ciocanul, ci la aceasta permanenta decantare, la aceasta cautare, la aceasta luciditate: a nu te odihni in multumirea primelor rezultate... Astepti starea, dar o astepti provocand-o!
C.L.: ... Care nu vine singura, sigur ca nu! Si cum o provoc?
Incep sa desenez fara vreo noima; si incalzindu-ma la planseta – desenand, desenand – din liniile alea care nu-mi spun nimic, la un moment dat se coaguleaza ceva. Pentru mine, transpiratia asta – pe care o recunosc, desigur – e placere!
A.M.A.: Inspiratia, adevarat ca e indispensabila, dar trebuie creata starea pentru ca Muza sa te viziteze!
C.L.: E nevoie de o mare rabdare, sa nu demobilizezi, sa n-arunci creionul, sa zici ca nu merge si sa te duci sa te-mbeti!
Trebuie sa persisti, acolo, la planseta, pana esti multumit! Si asta face parte din – as zice eu, dupa Enescu – din marea disciplina a meseriei. Si fara disciplina nu faci nimic.
A.M.A.: Constantin Lucaci, cat de repede te multumesti? Nu pleci de la planseta pana cand nu esti multumit... Ei, cat de repede te multumeste un rezultat?
C.L.: Ma multumesc, de cele mai multe opri, pe etape.
La un moment dat sunt foarte multumit, in fine! – de un desen.
Bun!..., il pun de-o parte. Nu trec imediat la el. Astept sa se adune, acolo, la rand, o gramada de desene – ca eu lucrez – sa-i zicem – mai degraba „sezonier“, adica iarna mai mult desenez ( ca-i mai frig afara si nu pot poliza in curte).
Dupa ce s-au adunat un numar de desene care imi convin, ma apuc si fac armatura in sarma de otel...
A.M.A.: ... care e inca o alta forma de desen, in spatiu, de asta data...
C.L.: Deci, fac aceste armaturi – si, vezi bine, e plina curtea de ele: nerealizate!...
A.M.A.: ... desi concretizau desene care te multumisera...
C.L.: ... Si astept. Si pe drum, dupa ce am facut armatura, am gasit – nu ca nu ma mai multumeste, alta e povesetea: gasesc altele care ma multumesc mai mult. Gasesc o formula mai buna, mai interesanta! Si atunci pe unele le parasesc... Eu cred ca nu sunt nemultumit de lucrarile pe care renunt sa le transpun in otel. Doar ca intre timp apar altele de care sunt mai multumit...
A treia faza, dupa armatura, este forma in ipsos.
Daca as putea face o estimatie, as zice: cam 20, 30 la suta din ipsosuri le arunc!... Deci dupa ce am trecut prin trei faze!...
A.M.A.: ... si la experienta ta de astazi!...
C.L.: ... nu-mi mai place nici forma de ipsos!
Uite, am una mare – gata, in ipsos, de asta toamna, la care ma tot uit in fiecare zi si tot imi pun intrebarea... dar cred c-o arunc dracului!
Deci, asa cu aceasta multumire... pentru ca, din fericire, transpunerea in otel presupune o elaborare, o modelare cu ciocanul, apoi slefuirea – operatii foarte dificile si complicate – atunci nu-mi permit sa ma joc.
A.M.A.: te-ai putea oare juca in otel inoxidabil? E oare posibil?
C.L.: Poti sa dai rebuturi si in otel, mi se mai intampla, dar mai rar... Daca in faza de ipsos, sunt satisfacut de o lucrare doar pe jumatate, nu ma apuc sa o transpun in otel!
A.M.A.: Este deci atat de indelungat si laborios drumul de la intruparea mentala la opera ce-o contine!... Un dialog permanent intre „himera“ initiala si rezultatul proiectat... Ceea ce obliga la aceasta „selectie naturala“a creatiilor, absolut nemiloasa, operata de demiurgul lor!
III „Inainte de otel a fost granitul.“
A.M.A.: Sa trecem la o alta idee, Maestre: Inainte de otel a fost granitul.
De ce aceste materii – cele mai dure?
Cred ca – de altfel, cum spuneam inaintea acestui dialog – un artist se reprezinta cu tot subconstientul lui, e „psihanalizabil“ prin materia pe care si-o alege sa-l exprime, in care alege sa se exprime. E chiar prima alegere pe care o face dintr-un sir infinit.
Deci, ai ajuns la materiale dure, cele mai dure – si intai a fost granitul!
Exista oare materiale naturale mai dure decat granitul?
C.L.: Pe scara duritatii, unde diamantul prezinta duritatea 10, granitul se asaza cam la 7.
A.M.A.: Iar otelul? Inox-ul in care lucrezi azi?
C.L.: Depinde... Dar tot cam pe-acolo. Deci e foarte dur! De ce m-am apucat sa lucrez cu materiale foarte dure? Din foarte multe motive. Primul motiv este ca un material dur are o pretiozitate a suprafetei – si deci a formei – infinit mai mare decat unul mai putin dur. El reflecta lumina, creandu-ti acel Mister.
Sa luam, spre exemplu, o bucata de creta, sau de ipsos, a caror duritate e zero. Ipsosul absoarbe lumina – nu da nimic – in timp ce o piatra mai de calitate, cum ar fi marmora, care e relativ dura – incepe deja sa dea reflexii de lumina, sa aiba viata!
La mine – sa incepem cu granitul, pentru ca in granit m-am exprimat inainte de otel: la mine granitul a avut un rol foarte important si pentru posibilitatea de stilizare a volumelor – pentru ca nu-ti permite sa te joci, asa, cu modelaje à la Rodin. E alta viziune, mult mai arhitectonica. Granitul mi-a permis sa creez aceste forme...
A.M.A.: ... aceste forme nemodelate, daltuite si slefuite...
C.L.: Mai e ceva: duritatea lui iti impune un timp indelungat de executie, in care dispui de un ragaz pentru reflectie!
A.M.A.: Deci e vorba si de o disciplinare a trairii, de amanare, de tinere in frau a spontaneitatii...
C.L.: Se creeaza un dialog extraordinar de pasional, in care tu parca te iei la tranta cu...
A.M.A.: ... Cu imposibilul?
C.L.: ... Cu Absolutul!... Un dialog extraordinar intre tine si material. El iti da starea de creatie! Sigur ca tine foarte mult de temperamentul omului. Eu am acest temperament dur si-i rezist. Altii s-ar lasa repede de el ca de ceva imposibil!
A.M.A.: Cum se lucreaza el?
C.L.: Foarte greu!
In epoca noastra, de ani buni, au aparut tot felul de utilaje – discuri diamantate etc.. – care faciliteaza extraordinar de mult lucrul. Nu le folosesc.
Anumiti tineri nerabdatori – chiar foarte multi, in Occident – le folosesc. Ce realizeaza? As zice – nimic! Cu aceste discuri taie suprafete drepte, realizeaza forme geometrice – care, pana la urma devin obiecte! Fara incarcatura afectiva, fara dialogul cu dalta si ciocanul – acel dialog ritmic – pentru ca, sa stii, in afara de lumina, ritmul este intemeietorul operei de arta! Chiar ritmul acesta al cioplirii te duce la forma! Daca n-ai ritm...
A.M.A.: Ritmul este forma! Ritmul instituie forma! Ritmul si forma se determina una pe cealalta, fiind intr-o corelatie absoluta!
C.L.: Asa! Si chiar ritmul acesta al cioplirii, ritmul in care dai cu ciocanul e esential!
A.M.A.: Deci ciocanul si dalta! Tehnica vechilor egipteni in cioplirea granitului, nemodificata!
C.L.: Lovitura cu ciocanul si dalta am pastrat-o, numai ca, – sigur! – am pus in varful daltii niste oteluri mai dure – ale epocii noastre – pe numele popular „vidia“, otel pe care l-au inventat nemtii In timpul razboiului, ca sa strapunga tancurile rusesti. E deci de-o mare duritate!
A.M.A.: Dar in mod esential, gestul sculptural e acelasi!
C.L.: Acelasi! Doar ca egiptenii – si italienii la inceputul secolului – neavand dalti de vidia aveau sculele clasice, obisnuite, dar si un fierar langa ei. Dadea cioplitorul zece lovituri – se tocea dalta. Fierarul i-o facea la loc. Asa se lucra!
Prima data cand am abordat granitul si am facut bustul lui Brancusi – o lucrare destul de mare! – am luat un cioplitor de origine italiana care lucra in Romania, sa ma-nvete tehnica granitului; el, primul lucru, mi-a spus ca trebuie sa angajez un fierar! Pe urma, cunostintele mele tehnice m-au ajutat si am inlocuit fierarul cu otelurile dure din varful daltii.
O mica digresiune despre raportul intre artist si piatra pe care o ciopleste: cand eram foarte tanar, in orasul meu natal, Bocsa Romana din Banat, pe la 14-15 ani, am cunoscut un domn in varsta care era sculptor, cu scoli mari la Paris, de origine aristocratica. El m-a depistat si a inceput sa ma invete arta. Multe lucruri am invatat de la el...
A.M.A.: De tot felul! De cultura, de viata, de educatie...
C.L.: Am avut sansa ca am pornit cum trebuie de la bun inceput.... Si el cioplea: marmura, etcetera – la modul cel mai primitiv, cu niste dalti boante... Eu, de ziua lui, am vrut sa-i fac o surpriza: am gasit un motor de ventilator, m-am dus cu el prin uzina, de i-am pus un ax special si o piatra de polizat, cu stecher, cu priza – un aparat de ascutit daltile!.. Si m-am dus tantos de ziua lui sa i-l fac cadou. El de colo: „ce! ce-i asta?“... Eu, mandru, i l-am montat pe masa, si-i cer o dalta mai stricata. (El cum le ascutea? Avea o bucata de piatra de moara, cat se poate de ineficienta, intr-o lada cu apa. Isi aprindea tigara si freca vre-un sfert de ora)...
A.M.A.: ...ca in neolitic...
C.L.: ... pana se-ascutea... Deci iau eu dalta, o pun la polizor si-n trei secunde i-am ascutit-o! Se uita el la mine, asa, si-mi zice: „ia dracia aia si pleaca cu ea de aici! Ce, tu ai venit sa-mi iei mie timpul de gandire?“ El, frecand acolo, se uita la lucrare si gandea, o analiza!... à propos de dialogul cu materia...
A.M.A.: Ce ti-a adus pe plan artistic granitul? El te-a obligat la o simplificare a formei, la o modernizare, schematizare a figurativului. Formele s-au eliberat de „vibratiile“ modelajului, chiar de niste mici accidente, pentru a regasi o gravitate, o tinuta – prin ea insasi moderna – pe care ai obtinut-o, plecand de la vechii egipteni, dar si de la arta inceputului de secol – Mestrovic, italienii... Ai mers, in granit, la esentializarea formelor pana aproape de depasirea figurativului... Dar n-ai atins nonfigurativul totusi?
C.L.: A fost o perioada intermediara pentru mine, pe care evident ca nu am programat-o...
A.M.A.: Nu ai programat-o ca intermediara, ci a devenit, par la suite... A fost prima faza in care te-ai exprimat personal, plenar...
C.L.: Prima faza de eliberare de sub dictatul figurativului clasic. Figurativul granitului, asa cum spuneai, duce la marea simplificare a Egiptului, iar, pentru mine, la alta gandire! Totusi – intre marea Mistica a Egiptului si trairea mea a Marelui Mister pe care ti-l ofera Universul – nu-i o mare diferenta!
A.M.A.: Aceeasi aprehensiune a Orizontului Misterului...
C.L.: Pornind de la alte principii, dar misterul ramane! Fara el nu se face absolut nici o arta, nicaieri!
IV „De ce sculptura?“
A.M.A.: As vrea, Constantin Lucaci, sa-mi rememorezi fazele implinirii tale ca om si artist. Pentru ca ai fi putut la fel de bine sa fii un arhitect... un muzician – care e un alf fel de arhitect...
C.L.: Sigur ca da! Asta n-are nici un fel de importanta...
A.M.A.: De ce sculptura?... povesteste-mi putin, cum te-ai format?
C.L.: ... Uite.... cred ca a fost o intamplare. De ce? Cunoscandu-l pe sculptorul asta in varsta, de care vorbeam, am gasit lut – intr-un sat apropiat in care se faceau oale; si am inceput sa modelez. Eram foarte tanar, iar unchiul meu m-a bagat in uzina sa lucrez, si acolo m-am apucat sa fac gravura in otel! Ce crezi ca mi-a venit? Am luat un bloc de otel si o dalta si am inceput sa-mi fac autoportretul! Cioplind cu dalta direct in otel – ceea ce bineinteles ca e o nebunie! Nu l-am terminat si-mi pare rau ca l-am aruncat...
A.M.A.: ... o tehnica absolut originala!...
C.L.: ... si neconcludenta...
A.M.A.: Dar mie ce-mi spune asta? Ca inca de la inceput ai fost atras de materiile cele mai dure, mai imposibile...
C.L.: Era nebunia unui tanar care a vrut sa lupte – cum sa spun? – cu infinitul!... Bun, asta a fost! Dar daca vrei sa stii, apoi am luat-o ca toata lumea: cu desenul – asa se face la Belle Arte – cu modelajul – foarte mult am modelat! Ca dovada prima – si care a devenit celebra – lucrare a mea: Inotatorul – pe care l-am facut in anul trei de facultate, care a ramas in Istoria Artei. L-am facut modeland lutul iar apoi s-a turnat in bronz. Bronzul are efectele lui. Nu merge pe suprafete netede, arhitectonice, ci pe modelaj. Acolo, lumina si umbra dau viata operei, si le realizezi pe o suprafata faramitata, vibrata par le pouce, cum zicea Rodin. Se si vedea – asa era moda de la Rodin – sa se vada chiar amprenta digitala a mainii sculptorului...
Deci am trecut de faza asta – care a fost foarte necesara, pentru ca in faza asta am invatat sa construiesc forma umana. Eu am fost un mare figurativ la inceput! Si, ca paranteza, eu nu am parasit figurativul pentru ca il consider depasit. Figurativul nu va deveni depasit niciodata! Eu nu mai aveam ce spune in figurativ! Eu am trecut in alta sfera, in care figura umana propriu-zisa nu mai exista! Dar la inceput am facut figurativ – intai bronz. (Bronzul nu-l faci tu, il toarna meseriasii la uzina. Tu faci modelul in ipsos)... Dupa care am inceput sa cioplesc in marmora (in lemn n-am cioplit). Si, dupa marmora, am trecut la granit. Si dupa granit, la inox.
V „Spatiu si Lumina“
A.M.A.: Inox-ul acum... De cand inox? De cati ani? Prima expozitie – Sala Dalles, 1975, intitulata „Spatiu si Lumina“. De cand lucrai inox, deja?
C.L.: Cu vreo patru ani inainte, prin ’69-’70...
A.M.A.: Deja expozitia aceasta a revelat publicului un univers plenar, coerent, complet formulat si absolut personal...
C.L.: Universul meu interior a avut nevoie sa se exprime in inox, intrucat realizam cu el acea stare de imponderabilitate; prin faptul ca lumina se reflecta in formele convexe- concave luminate, care aparent distrug materialitatea, pare ca sculpturile mele plutesc in aer, nu au legatura cu Terra...
A.M.A.: Un univers cu totul singular, absolut diferit de al altor artisti care abordeaza – la noi sau aiurea – inoxul. Si sunt multi cei care il abordeaza.
C.L.: Iar revin la granit: dialogul cu granitul, pe care il aveam, cioplind, il am acum cu otelul. Eu iau bucata de otel si o formez in mana cu ciocanul! Eu am dialog cu ea, n-o bag la o masina – masina care-ti da ce poate. Ea nu are modelajul pe care il dau eu cu mana! Si, cu mana, ma uit mereu la efectul pe care mi-l da lumina! Si daca lumina nu-mi convine cum se reflecta – mai bat in partea cealalta, ca sa se mute lumina! Este o creatie acolo, de-asta nici nu am tehnicieni care sa ma poata ajuta.
A.M.A.: Dupa parerea ta, in toata sculptura se regaseste acest dialog cu lumina?
C.L.: Da! Nu numai in sculptura mea, ci in toata! Incepand de la antici si terminand cu arta noua. Pentru ca lumina este aceea care da volum! Fara lumina nu exista volum in spatiu.
A.M.A.: Am auzit rar sculptorii vorbind despre dialogul lor cu lumina. Pictura – desigur... pictorii vorbesc mereu despre acest dialog...
C.L.: .... e altceva...
A.M.A.: Evident ca e altceva, evident ca e alt grad de incifrare a luminii, in sculptura! Cine zice oare despre culoare ca e suferinta luminii?
Sculptura ta e un permanent dialog cu lumina si o metafora a luminii. E oare reflectarea ei – pe care o pune in valoare, pe aceste suprafete pretioase ca niste diamante – sau instituirea ei? Metafora ei?
C.L.: ... Asta este partea aia de care vorbeam – inefabila – care este inlauntru, care nu e coordonata de mine si nici programata. E rezultatul trairii pe care o am in momentul creatiei!
A.M.A.: Formele tale sugereaza miscarea. Cheaguri de energie in miscare. Energie si miscare. Privesc la aceasta „sfera“ extraordinara: sunt niste energii fabuloase care o trag, o imping, o sorb – foarte dramatice! Ele provin ca inspiratie, dupa mine, din fizica particulelor, din marile descoperiri care au revolutionat viziunea noastra despre Univers, nu atat de demult....
C.L.: Daca ar fi sa incep acum sa teoretizez demersul meu, ar fi si fals si inutil!
A.M.A.: De altfel, nici o opera de arta nu-i un model analogic al unei alte realitati, decat in sensul metaforei, al trairii...
C.L.: Lucrarile mele au aceasta traire a Genezei!... Pentru ca lumina s-a nascut prin Geneza. Geneza universala... Fapt cunoscut atat de fizica moderna cat si de Biblie. E aceasta stranie asemanare – acum mii de ani, cei care au scris Biblia au stiut asta.
Geneza – caci e o Geneza in toate lucrarile mele – este rezultatul unei emotii pe care o traiesc in fata Universului, a Misterului Universal. In fata timpului – care nu exista, ci e determinat, dupa Einstein, de viteza cu care se misca corpurile in spatiu...
A.M.A.: Iar noile aproximari ale fizicii moderne vin la ideea ca materia nu exista decat ca o concentrare diferita a diferitelor energii. Faze si nivele diferite de energie...
VII „ Am o mare stima pentru unii din colegii mei care fac figurativ.“
A.M.A.: Cum te situezi in peisajul contemporan, in familia ta de colegi, de confrati?
C.L.: Din ce in ce mai departat. Confratii mei, cu sau fara talent, cu sau fara realizari, se inroleaza in niste grupari sustinute de critici, in care eu n-am ce cauta!
A.M.A.: Dar de ce? Teoretizarea e un demers etic, pana la urma, clarificarea unor principii artistice e importanta. Sau nu?
C.L.: Ei nici macar nu fac teoretizari – le fac criticii... si uneori, pe deasupra...
A.M.A.: Pe cine stimezi intre colegi? Pentru cine ai respect, apropiere spirituala?...
C.L.: Uite, e mai bine sa nu le dau nume, dar am o mare stima pentru unii din colegii mei care fac figurativ. Dar cu onestitate, pricepere, care isi fac datoria in domeniul lor. Si atunci sigur ca-i stimez pentru onestitatea si talentul lor! Nu-i stimez – sau mai bine zis nu ma intereseaza, caci eu acum nu ma mai „aprind“ – pe acesti „epigoni“ de care iti vorbeam, si care nici macar nu sunt epigonii cuiva, ci ai unor curente occidentale – cum ar fi computerul...
A.M.A.: Computerul nu-i un curent, ci o unealta...
C.L.: La ei a devenit curent!... Evident ca atunci cand ai bagat la computer o „tema“ poti obtine „n“ variante echivalente! Mult mai multe decat prin mijloace intuitive. Aceste variante sunt seci, pentru ca eu – la orice varianta pe care o fac in desen, am o participare afectiva! Astelalte – nu-i nici o participare! Si fara aceasta incarcatura – e zero! Asta i-am spus-o, cu 20-30 de ani in urma, marelui matematician Moisil, care a venit la Uniunea Artistilor Plastici sa ne-nvete cum sa facem grafica cu computerul. A fost foarte bine, pentru ca ne-a explicat pentru prima data ce e aia un computer...
A.M.A.: ... Sigur ca erau si niste computere mult mai putin rafinate pentru – eventual – ceea ce un artist ar fi intentionat sa ceara de la ele. Intre timp, teoriile despre posibilitatile informaticii, dar si practica ei, in arta, s-au nuantat substantial.
C.L.: I-am spus lui Moisil: „Domnule Profesor, variantele astea pe care mie mi le da computerul sunt seci! Eu fac mult mai putine, dar cu incarcatura trairii! Si la fiecare mai modific ceva, in spiritul trairii mele!“
A.M.A.: Despre Scoala de Sculptura de astazi: ai fost implicat indeaproape, ai fost profesor ani de-a randul la Academia de Arte din Cluj, sectia Sculptura, cunosti deci acest peisaj, nu esti desprins de el. Care e contextul? Cum se pot duce mai departe niste idei: mestesug, disciplina, viziune, cultura?
C.L.: Ar trebui ca studentii sa aiba cultura necesara acestor viziuni! Ei nu o au. Au profesori carora, din pacate, le e doar frica sa nu fie depasiti!
A.M.A.: ... depasiti, in ce sens?
C.L.: In sensul ca toata lumea e la marea intrecere a Artei Moderne.
A.M.A.: A fi modern nu e o particula care se adauga la cartea de vizita, ci o forma de exprimare absolut fireasca!
C.L.: Ti-am mai spus-o: a fi figurativ de mare calitate nu-i o rusine, poate sa insemne ca esti un mare artist! Cu toate acestea, eu am parasit figurativul, cum spuneam, nu fiindca sunt impotriva, ci fiindca l-am depasit.
Adevaratii artisti cauta totdeauna perfectiunea. Si-au gasit o forma de expresie. Si eu caut perfectiunea. Perfectiune nu inseamna ceva finit si gata: am ajuns la punctul asta si am terminat! Ai ajuns la un punct al perfectiunii tale...
A.M.A.: ... Si ca ramai la el te chircesti in tine insuti.
C.L.: Nu exista decat perfectiunea ta! Perfectiune in absolut nu exista! Totdeauna exista alta, mereu mai departe! Vin altii si-o duc mai departe.
Artistul modern are sarcini suplimentare fata de artistul clasic, pentru ca, spre a ajunge la perfectiune el trebuie sa treaca prin toate fazele artei clasice, sa le cunoasca, si numai dupa epuizarea lor sa ajunga la propria viziune. Cei care pornesc de la nimic, la nimic ajung, intelegi?
VIII „Cautarea inseamna o adancire a unor lucruri deja gasite.“
A.M.A.: Exista acest poncif pana si in muzica, de pilda, ca un artist „experimental“ – care cauta, – face in general ceva neterminat. A experimenta ar fi, deci, sinonim cu neimplinitul, nedesavarsitul, niste incercari care nu se coaguleaza! Eu consider ca asta e o prejudecata fara premise logice.
C.L.: Ti se pare o prejudecata fiindca esti tanara, dar asta are niste origini deloc de neglijat, nu in sensul bun: pe la jumatatea secolului trecut era un curent important – in care fiecare facea ce-i trecea prin minte si se exprima generic cu sintagma „cautari“! Asta l-a facut pe Picasso sa sara-n sus si sa replice: „eu nu Incepand cu 1974, cu ocazia expozitiei „Spatiu si Lumina“ – Bucuresti, Sala Dalles – se reveleaza lumii ca cel mai inovator si spectaculos artist plastic in otel inoxidabil. Aceasta materie, ca si metafora „Spatiu si Lumina“ – devin o constanta definitorie a artei sale. Invitat la „Fucina degli Angeli“ – din Venetia, alaturi de Max Ernst, Picasso, Chagall – Constantin Lucaci este totodata Laureat al Premiului Herder al Universitatii din Viena si Cavaler de Merit al Republicii Italiene. In calitate de dascal a format zeci de artisti la Academia de Arte din Cluj si a fost ani de-a randul membru in juriul international al Concursului bianual dedicat operei lui Dante, la Ravenna.
Constantin Lucaci este primul artist plastic roman caruia i se dedica in strainatate un Muzeu personal – inca din viata. In Italia, la San Francesco di Paola, in cadrul sarbatoririlor prilejuite de implinirea a 500 de ani de existenta a celebrului sit istoric si de arta, va avea loc, in aprilie, Vernisajul Muzeului Lucaci.
Intr-un evident contrast cu spiritul timpului, arta lui Lucaci e plina de speranta.
Speranta ca materia inerta poate fi spiritualizata, sublimata pana la transmigratia ei in Lumina. Speranta ca omul merita sa fie martor la aceasta Epifanie.
Desi nonfigurativ, Lucaci nu e niciodata abstract. Sculptura sa intruchipeaza „Ideile“ platonice, sau poate „monade“ ce-si desfasoara misterul intr-un spatiu multidimensional.
Dar originalitatea absoluta a artei sale mi se pare a fi „muzicalitatea“. Nu ma refer la sensibilitatea nepereche, la gustul si pasiunea de-o viata a artistului pentru muzica, ci la dimensiunea „temporalitatii“ – intrinseca sculpturii sale: caci pentru a intelege aceste fapturi de otel, trebuie sa le dai tarcoale, indelung, urmarind schimbarea luminii, oglindita pe suprafetele de-o perfectiune supra-umana, trebuie sa ti le inchipui rotindu-se intr-un timp sideral, si astfel re-creand „muzica sferelor“.
Ana-Maria AVRAM, compozitor
„Brancusi a fost un foarte mare sculptor al spatiului terestru (…) Eu apartin epocii ulterioare. Epocii spatiale, in care lucrarile mele nu mai tasnesc in spatiu, ci plutesc! Intr-un spatiu absolut, in infinit!“
Ana-Maria AVRAM: Constantin LUCACI, te-as intreba un prim lucru, pentru publicul care poate are nevoie de niste delimitari: Sculptura romaneasca a facut un prim pas decisiv spre universal prin doi sculptori interbelici – Constantin Brancusi si Paciurea.
Cum te situezi fata de acesti doi colosi ai sculpturii romanesti si universale? Desigur, Paciurea este mai putin cunoscut decat Brancusi – care nu a trait in Romania – dar si el, altfel, aduce in epoca ceva fundamental nou si diferit, o viziune plastica a fantasticului, o distantare de figurativ...
As vrea sa aflu de la tine, Constantin Lucaci, cum te situezi, la o alta generatie, fata de acesti piloni ai artei vizionare si prospective romanesti?
Constantin LUCACI: Sunt unii, mai putin priceputi in ale sculpturii, dar care isi dau importanta si trag, asa, o concluzie, si spun: „A! Lucaci isi slefuieste lucrarile ca si Brancusi, e un fel de Brancusi“....
A.M.A. : Sunt oamneni de specialitate cei care spun asta?
C.L.: Relativ de specialitate, dar la noi, specialitatea nu e cine stie ce...
A.M.A. : Deci, nu de specialitate ci de superficialitate...
C.L.: Cel mai bine m-a situat, à propos de Brancusi, Giorgio Segato, un critic notoriu de arta plastica din Italia, care mi-a scris o carte. Vreau sa citesc fraza, ca e mai simplu de inteles: deci, in 1983, cu ocazia expozitiei mele personale, deschise la Galeria „EdItalia“ din Roma, Giulio Carlo Argan l-a prezentat pe Constantin Lucaci la Televiziunea Italiana.
A.M.A. : ... Giulio Carlo Argan, ultracelebrul estetician si critic de arta!
C.L.: Si critic, si fiind si primarul Romei pe vremea aceea... dar continui sa citez din Segato: „I s-a dat astfel locul pe deplin meritat unuia din cei mai mari sculptori europeni. Continuator, pe de o parte, intr-o maniera absolut autonoma si originala, al lui Constantin Brancusi – parintele sculpturii contemporane – pe de alta parte un exceptional inventator de forme, legate de cultura erei spatiale, de o perceptie si o emotie aparte, a continuitatii spatio-temporale a materiei si a luminii“.
A.M.A. : Deci „continuator!“...Toti continuam pe cineva. Depinde doar cat de departe!
C.L.: Asta, eu recunosc ca e o foarte corecta apreciere, pentru ca e adevarat: primul care a facut sculptura simbolica si a renuntat la figurativ a fost Brancusi...
A.M.A. : Pe plan mondial. Trebuie subliniat asta!
C.L.: Sigur ca da!... Ma deranja foarte mult asemanarea cu Brancusi, facuta de mai multe ori..
A.M.A. : ... absolut superficiala...
C.L.: Desigur ca superficiala! Eu spuneam – inainte de Segato – cand incercau sa ma asimileze prin comparatia cu Brancusi – ca Brancusi a fost un foarte mare sculptor al spatiului terestru. La el, formele – cum sunt Pasarile Maiestre, Cocosii, – tasnesc in spatiu, au o tendinta de eliberare de gravitatie! Acesta era visul omului din epoca lui, care incerca sa se elibereze de Terra! Eu apartin epocii ulterioare; epocii spatiale: lucrarile mele nu mai tasnesc in spatiu ci plutesc! Intr-un spatiu absolut, in infinit!
A.M.A. : Deci lucrarile tale si-au castigat imponderabilitatea, ruperea de materia terestra, de gravitatie, de delimitarile spatio-temporale ale lumii de aici, catre o aprehensiune a cosmicitatii absolute...
C.L.: ... A Marelui Mister!...
A.M.A. : Dar pe planul pur al formelor sculpturale? ... ce ne-ai putea spune? Pentru ca, iata, nu exista nici un critic roman care sa fi realizat un studiu aprofundat despre tine. Multi au scris vorbe de duh despre opera ta, aproximari lirico-poetice, vorbe frumoase, dar nimeni n-a realizat un studiu aprofundat, serios, despre evolutia artei tale, despre coordonatele formale, vocabularul tau, tehnica ta de compozitie...
C.L.: Uite, imi pare rau ca trebuie sa spun, dar critica noastra este destul de superficiala...
A.M.A. : Imi pare si mie rau sa spun, dar si a noastra, critica muzicala, e cel putin la fel de superficiala. Ca peste tot, in toate domeniile, nu numai in sculptura...
C.L.: Extrem de superficiala! Marele Ion Frunzetti, om de vasta cultura, imi spunea: „Lucaci, nu pot sa scriu despre tine mare lucru! Pentru ca n-am in ce sertar sa te bag...“
A.M.A. : Asta este simptomatic pentru orice critica, nevoia de sertare...
C.L.: Critica noastra, (acum n-o mai urmaresc) nu facea altceva decat sa repete ce se mai scrisese despre altii si te incadra intr-o anumita miscare, intr-o formula...
A.M.A. : Uneori fortat...
C.L.: Erau foarte tari la Istoria Artelor, pentru ca aceea se invata, dar cand ei trebuie sa scrie o noua Istorie a Artei – ceea ce ar fi cazul astazi – nu mai sunt in stare! Totusi, ca sa fiu drept, Dan Grigorescu – eseistul, a fost singurul dintrte criticii romani care, atat – putin, cat a scris despre mine, a fost cel mai aproape de adevar. Trebuie sa fiu drept cu el si sa-i multumesc.
A.M.A. : Dar nici el n-a scris un studiu, hai sa-i zicem exhaustiv (desi nu acesta e cuvantul) despre un artist care continua sa ne surprinda cu creatia sa, neintrerupt!.
C.L.: Eu stiu. Mi-am dat seama de la inceput, ca sunt, in sculptura – nu romaneasca ci mondiala – un sculptor aparte...
II
„Acel inefabil al lucrarilor mele n-are volum, n-are forma, n-are lumina, n-are nimic!... E traire!“
A.M.A. :. Esti singular. Nu ai creat scoala...
C.L.: Am niste elevi care au invatat de la mine meseria, partea tehnica. Mimeaza formele mele – mai mult sau mai putin – dar nu intra in universul meu, care e greu, foarte greu de copiat, daca nu imposibil.
A.M.A.: Pentru un artist in devenire, care isi ia un model, problema nu este de a copia un univers ci eventual de a se regasi, de a avea o revelatie despre ceva ce, pana la urma, nimeni nu-i poate revela, caci trebuie sa se gaseasca el insusi...
C.L.: Asta e! Lucrarile mele nu sunt simple forme care se inscriu in spatiu. Sunt condensari de traire. Trairea asta care e...
A.M.A.: Mai zi o data! Deci: condensari de traire! Frumoasa definitie!
C.L.: Este de fapt vorba despre inefabil... Asta nu o poti explica, nu poti copia, nu poti face nimic!... Spre exemplu – epigonii. Eu nu am epigoni, din fericire – ei intotdeauna trag la arta facila. N-am vazut un mare artist, atat in muzica dar si in sculptura, care sa fi avut epigoni!
A.M.A.: Aici cred ca trebuie sa te contrazic! Ca sa-l mentionez numai pe Michelangelo; din imitarea epigonica a formelor lui, in pictura, apare manierismul, care incepe, incepe doar!, prin a imita cate ceva din alungirea formelor, din miscarea lor, la Michelangelo... Iar in domeniul muzicii, imitatorii lui Beethoven sau Wagner sunt puzderie, spre a da doar un exemplu...
C.L.: Epigonii, din pacate, sunt multi si ei creeaza moda.
A.M.A.: Asta asa este!... Deci dupa parerea ta artistul mare n-are epigoni...
C.L.: N-are epigoni, nu pentru ca e mare – ca asta ar trebui sa-i atraga – ci pentru ca, nefiind facil, e imposibil de imitat! Asta e parerea mea.
A.M.A.: Te referi la o experienta atat de personala incat nu mai poate fi imitata...
C.L.: Nu numai asta! Ci faptul ca acel inefabil al lucrarilor mele n-are volum, n-are forma, n-are lumina, n-are nimic!... E traire!
A.M.A.: Lucaci, vorbeste-mi putin despre procesul de creatie, cum se petrece el, cum lucrezi?
C.L.: Eu cand ma asez la planseta, in fata foii albe, nu ma gandesc cum sa fac, nici ce; ceea ce caut este o stare, si cand starea este, incep sa desenez cu febrilitate. Pe unele le repet, dar altele...
A.M.A.: SI totusi astepti starea!... Ce-o sa inteleaga un public care nu priveste arta din perspectiva directa a creatorului, care nu stie in ce masura transpiratia e importanta in arta, si nu ma refer neaparat la „transpiratia“ aceea fizica, atunci cand manuiesti polizorul, dalta, ciocanul, ci la aceasta permanenta decantare, la aceasta cautare, la aceasta luciditate: a nu te odihni in multumirea primelor rezultate... Astepti starea, dar o astepti provocand-o!
C.L.: ... Care nu vine singura, sigur ca nu! Si cum o provoc?
Incep sa desenez fara vreo noima; si incalzindu-ma la planseta – desenand, desenand – din liniile alea care nu-mi spun nimic, la un moment dat se coaguleaza ceva. Pentru mine, transpiratia asta – pe care o recunosc, desigur – e placere!
A.M.A.: Inspiratia, adevarat ca e indispensabila, dar trebuie creata starea pentru ca Muza sa te viziteze!
C.L.: E nevoie de o mare rabdare, sa nu demobilizezi, sa n-arunci creionul, sa zici ca nu merge si sa te duci sa te-mbeti!
Trebuie sa persisti, acolo, la planseta, pana esti multumit! Si asta face parte din – as zice eu, dupa Enescu – din marea disciplina a meseriei. Si fara disciplina nu faci nimic.
A.M.A.: Constantin Lucaci, cat de repede te multumesti? Nu pleci de la planseta pana cand nu esti multumit... Ei, cat de repede te multumeste un rezultat?
C.L.: Ma multumesc, de cele mai multe opri, pe etape.
La un moment dat sunt foarte multumit, in fine! – de un desen.
Bun!..., il pun de-o parte. Nu trec imediat la el. Astept sa se adune, acolo, la rand, o gramada de desene – ca eu lucrez – sa-i zicem – mai degraba „sezonier“, adica iarna mai mult desenez ( ca-i mai frig afara si nu pot poliza in curte).
Dupa ce s-au adunat un numar de desene care imi convin, ma apuc si fac armatura in sarma de otel...
A.M.A.: ... care e inca o alta forma de desen, in spatiu, de asta data...
C.L.: Deci, fac aceste armaturi – si, vezi bine, e plina curtea de ele: nerealizate!...
A.M.A.: ... desi concretizau desene care te multumisera...
C.L.: ... Si astept. Si pe drum, dupa ce am facut armatura, am gasit – nu ca nu ma mai multumeste, alta e povesetea: gasesc altele care ma multumesc mai mult. Gasesc o formula mai buna, mai interesanta! Si atunci pe unele le parasesc... Eu cred ca nu sunt nemultumit de lucrarile pe care renunt sa le transpun in otel. Doar ca intre timp apar altele de care sunt mai multumit...
A treia faza, dupa armatura, este forma in ipsos.
Daca as putea face o estimatie, as zice: cam 20, 30 la suta din ipsosuri le arunc!... Deci dupa ce am trecut prin trei faze!...
A.M.A.: ... si la experienta ta de astazi!...
C.L.: ... nu-mi mai place nici forma de ipsos!
Uite, am una mare – gata, in ipsos, de asta toamna, la care ma tot uit in fiecare zi si tot imi pun intrebarea... dar cred c-o arunc dracului!
Deci, asa cu aceasta multumire... pentru ca, din fericire, transpunerea in otel presupune o elaborare, o modelare cu ciocanul, apoi slefuirea – operatii foarte dificile si complicate – atunci nu-mi permit sa ma joc.
A.M.A.: te-ai putea oare juca in otel inoxidabil? E oare posibil?
C.L.: Poti sa dai rebuturi si in otel, mi se mai intampla, dar mai rar... Daca in faza de ipsos, sunt satisfacut de o lucrare doar pe jumatate, nu ma apuc sa o transpun in otel!
A.M.A.: Este deci atat de indelungat si laborios drumul de la intruparea mentala la opera ce-o contine!... Un dialog permanent intre „himera“ initiala si rezultatul proiectat... Ceea ce obliga la aceasta „selectie naturala“a creatiilor, absolut nemiloasa, operata de demiurgul lor!
III „Inainte de otel a fost granitul.“
A.M.A.: Sa trecem la o alta idee, Maestre: Inainte de otel a fost granitul.
De ce aceste materii – cele mai dure?
Cred ca – de altfel, cum spuneam inaintea acestui dialog – un artist se reprezinta cu tot subconstientul lui, e „psihanalizabil“ prin materia pe care si-o alege sa-l exprime, in care alege sa se exprime. E chiar prima alegere pe care o face dintr-un sir infinit.
Deci, ai ajuns la materiale dure, cele mai dure – si intai a fost granitul!
Exista oare materiale naturale mai dure decat granitul?
C.L.: Pe scara duritatii, unde diamantul prezinta duritatea 10, granitul se asaza cam la 7.
A.M.A.: Iar otelul? Inox-ul in care lucrezi azi?
C.L.: Depinde... Dar tot cam pe-acolo. Deci e foarte dur! De ce m-am apucat sa lucrez cu materiale foarte dure? Din foarte multe motive. Primul motiv este ca un material dur are o pretiozitate a suprafetei – si deci a formei – infinit mai mare decat unul mai putin dur. El reflecta lumina, creandu-ti acel Mister.
Sa luam, spre exemplu, o bucata de creta, sau de ipsos, a caror duritate e zero. Ipsosul absoarbe lumina – nu da nimic – in timp ce o piatra mai de calitate, cum ar fi marmora, care e relativ dura – incepe deja sa dea reflexii de lumina, sa aiba viata!
La mine – sa incepem cu granitul, pentru ca in granit m-am exprimat inainte de otel: la mine granitul a avut un rol foarte important si pentru posibilitatea de stilizare a volumelor – pentru ca nu-ti permite sa te joci, asa, cu modelaje à la Rodin. E alta viziune, mult mai arhitectonica. Granitul mi-a permis sa creez aceste forme...
A.M.A.: ... aceste forme nemodelate, daltuite si slefuite...
C.L.: Mai e ceva: duritatea lui iti impune un timp indelungat de executie, in care dispui de un ragaz pentru reflectie!
A.M.A.: Deci e vorba si de o disciplinare a trairii, de amanare, de tinere in frau a spontaneitatii...
C.L.: Se creeaza un dialog extraordinar de pasional, in care tu parca te iei la tranta cu...
A.M.A.: ... Cu imposibilul?
C.L.: ... Cu Absolutul!... Un dialog extraordinar intre tine si material. El iti da starea de creatie! Sigur ca tine foarte mult de temperamentul omului. Eu am acest temperament dur si-i rezist. Altii s-ar lasa repede de el ca de ceva imposibil!
A.M.A.: Cum se lucreaza el?
C.L.: Foarte greu!
In epoca noastra, de ani buni, au aparut tot felul de utilaje – discuri diamantate etc.. – care faciliteaza extraordinar de mult lucrul. Nu le folosesc.
Anumiti tineri nerabdatori – chiar foarte multi, in Occident – le folosesc. Ce realizeaza? As zice – nimic! Cu aceste discuri taie suprafete drepte, realizeaza forme geometrice – care, pana la urma devin obiecte! Fara incarcatura afectiva, fara dialogul cu dalta si ciocanul – acel dialog ritmic – pentru ca, sa stii, in afara de lumina, ritmul este intemeietorul operei de arta! Chiar ritmul acesta al cioplirii te duce la forma! Daca n-ai ritm...
A.M.A.: Ritmul este forma! Ritmul instituie forma! Ritmul si forma se determina una pe cealalta, fiind intr-o corelatie absoluta!
C.L.: Asa! Si chiar ritmul acesta al cioplirii, ritmul in care dai cu ciocanul e esential!
A.M.A.: Deci ciocanul si dalta! Tehnica vechilor egipteni in cioplirea granitului, nemodificata!
C.L.: Lovitura cu ciocanul si dalta am pastrat-o, numai ca, – sigur! – am pus in varful daltii niste oteluri mai dure – ale epocii noastre – pe numele popular „vidia“, otel pe care l-au inventat nemtii In timpul razboiului, ca sa strapunga tancurile rusesti. E deci de-o mare duritate!
A.M.A.: Dar in mod esential, gestul sculptural e acelasi!
C.L.: Acelasi! Doar ca egiptenii – si italienii la inceputul secolului – neavand dalti de vidia aveau sculele clasice, obisnuite, dar si un fierar langa ei. Dadea cioplitorul zece lovituri – se tocea dalta. Fierarul i-o facea la loc. Asa se lucra!
Prima data cand am abordat granitul si am facut bustul lui Brancusi – o lucrare destul de mare! – am luat un cioplitor de origine italiana care lucra in Romania, sa ma-nvete tehnica granitului; el, primul lucru, mi-a spus ca trebuie sa angajez un fierar! Pe urma, cunostintele mele tehnice m-au ajutat si am inlocuit fierarul cu otelurile dure din varful daltii.
O mica digresiune despre raportul intre artist si piatra pe care o ciopleste: cand eram foarte tanar, in orasul meu natal, Bocsa Romana din Banat, pe la 14-15 ani, am cunoscut un domn in varsta care era sculptor, cu scoli mari la Paris, de origine aristocratica. El m-a depistat si a inceput sa ma invete arta. Multe lucruri am invatat de la el...
A.M.A.: De tot felul! De cultura, de viata, de educatie...
C.L.: Am avut sansa ca am pornit cum trebuie de la bun inceput.... Si el cioplea: marmura, etcetera – la modul cel mai primitiv, cu niste dalti boante... Eu, de ziua lui, am vrut sa-i fac o surpriza: am gasit un motor de ventilator, m-am dus cu el prin uzina, de i-am pus un ax special si o piatra de polizat, cu stecher, cu priza – un aparat de ascutit daltile!.. Si m-am dus tantos de ziua lui sa i-l fac cadou. El de colo: „ce! ce-i asta?“... Eu, mandru, i l-am montat pe masa, si-i cer o dalta mai stricata. (El cum le ascutea? Avea o bucata de piatra de moara, cat se poate de ineficienta, intr-o lada cu apa. Isi aprindea tigara si freca vre-un sfert de ora)...
A.M.A.: ...ca in neolitic...
C.L.: ... pana se-ascutea... Deci iau eu dalta, o pun la polizor si-n trei secunde i-am ascutit-o! Se uita el la mine, asa, si-mi zice: „ia dracia aia si pleaca cu ea de aici! Ce, tu ai venit sa-mi iei mie timpul de gandire?“ El, frecand acolo, se uita la lucrare si gandea, o analiza!... à propos de dialogul cu materia...
A.M.A.: Ce ti-a adus pe plan artistic granitul? El te-a obligat la o simplificare a formei, la o modernizare, schematizare a figurativului. Formele s-au eliberat de „vibratiile“ modelajului, chiar de niste mici accidente, pentru a regasi o gravitate, o tinuta – prin ea insasi moderna – pe care ai obtinut-o, plecand de la vechii egipteni, dar si de la arta inceputului de secol – Mestrovic, italienii... Ai mers, in granit, la esentializarea formelor pana aproape de depasirea figurativului... Dar n-ai atins nonfigurativul totusi?
C.L.: A fost o perioada intermediara pentru mine, pe care evident ca nu am programat-o...
A.M.A.: Nu ai programat-o ca intermediara, ci a devenit, par la suite... A fost prima faza in care te-ai exprimat personal, plenar...
C.L.: Prima faza de eliberare de sub dictatul figurativului clasic. Figurativul granitului, asa cum spuneai, duce la marea simplificare a Egiptului, iar, pentru mine, la alta gandire! Totusi – intre marea Mistica a Egiptului si trairea mea a Marelui Mister pe care ti-l ofera Universul – nu-i o mare diferenta!
A.M.A.: Aceeasi aprehensiune a Orizontului Misterului...
C.L.: Pornind de la alte principii, dar misterul ramane! Fara el nu se face absolut nici o arta, nicaieri!
IV „De ce sculptura?“
A.M.A.: As vrea, Constantin Lucaci, sa-mi rememorezi fazele implinirii tale ca om si artist. Pentru ca ai fi putut la fel de bine sa fii un arhitect... un muzician – care e un alf fel de arhitect...
C.L.: Sigur ca da! Asta n-are nici un fel de importanta...
A.M.A.: De ce sculptura?... povesteste-mi putin, cum te-ai format?
C.L.: ... Uite.... cred ca a fost o intamplare. De ce? Cunoscandu-l pe sculptorul asta in varsta, de care vorbeam, am gasit lut – intr-un sat apropiat in care se faceau oale; si am inceput sa modelez. Eram foarte tanar, iar unchiul meu m-a bagat in uzina sa lucrez, si acolo m-am apucat sa fac gravura in otel! Ce crezi ca mi-a venit? Am luat un bloc de otel si o dalta si am inceput sa-mi fac autoportretul! Cioplind cu dalta direct in otel – ceea ce bineinteles ca e o nebunie! Nu l-am terminat si-mi pare rau ca l-am aruncat...
A.M.A.: ... o tehnica absolut originala!...
C.L.: ... si neconcludenta...
A.M.A.: Dar mie ce-mi spune asta? Ca inca de la inceput ai fost atras de materiile cele mai dure, mai imposibile...
C.L.: Era nebunia unui tanar care a vrut sa lupte – cum sa spun? – cu infinitul!... Bun, asta a fost! Dar daca vrei sa stii, apoi am luat-o ca toata lumea: cu desenul – asa se face la Belle Arte – cu modelajul – foarte mult am modelat! Ca dovada prima – si care a devenit celebra – lucrare a mea: Inotatorul – pe care l-am facut in anul trei de facultate, care a ramas in Istoria Artei. L-am facut modeland lutul iar apoi s-a turnat in bronz. Bronzul are efectele lui. Nu merge pe suprafete netede, arhitectonice, ci pe modelaj. Acolo, lumina si umbra dau viata operei, si le realizezi pe o suprafata faramitata, vibrata par le pouce, cum zicea Rodin. Se si vedea – asa era moda de la Rodin – sa se vada chiar amprenta digitala a mainii sculptorului...
Deci am trecut de faza asta – care a fost foarte necesara, pentru ca in faza asta am invatat sa construiesc forma umana. Eu am fost un mare figurativ la inceput! Si, ca paranteza, eu nu am parasit figurativul pentru ca il consider depasit. Figurativul nu va deveni depasit niciodata! Eu nu mai aveam ce spune in figurativ! Eu am trecut in alta sfera, in care figura umana propriu-zisa nu mai exista! Dar la inceput am facut figurativ – intai bronz. (Bronzul nu-l faci tu, il toarna meseriasii la uzina. Tu faci modelul in ipsos)... Dupa care am inceput sa cioplesc in marmora (in lemn n-am cioplit). Si, dupa marmora, am trecut la granit. Si dupa granit, la inox.
V „Spatiu si Lumina“
A.M.A.: Inox-ul acum... De cand inox? De cati ani? Prima expozitie – Sala Dalles, 1975, intitulata „Spatiu si Lumina“. De cand lucrai inox, deja?
C.L.: Cu vreo patru ani inainte, prin ’69-’70...
A.M.A.: Deja expozitia aceasta a revelat publicului un univers plenar, coerent, complet formulat si absolut personal...
C.L.: Universul meu interior a avut nevoie sa se exprime in inox, intrucat realizam cu el acea stare de imponderabilitate; prin faptul ca lumina se reflecta in formele convexe- concave luminate, care aparent distrug materialitatea, pare ca sculpturile mele plutesc in aer, nu au legatura cu Terra...
A.M.A.: Un univers cu totul singular, absolut diferit de al altor artisti care abordeaza – la noi sau aiurea – inoxul. Si sunt multi cei care il abordeaza.
C.L.: Iar revin la granit: dialogul cu granitul, pe care il aveam, cioplind, il am acum cu otelul. Eu iau bucata de otel si o formez in mana cu ciocanul! Eu am dialog cu ea, n-o bag la o masina – masina care-ti da ce poate. Ea nu are modelajul pe care il dau eu cu mana! Si, cu mana, ma uit mereu la efectul pe care mi-l da lumina! Si daca lumina nu-mi convine cum se reflecta – mai bat in partea cealalta, ca sa se mute lumina! Este o creatie acolo, de-asta nici nu am tehnicieni care sa ma poata ajuta.
A.M.A.: Dupa parerea ta, in toata sculptura se regaseste acest dialog cu lumina?
C.L.: Da! Nu numai in sculptura mea, ci in toata! Incepand de la antici si terminand cu arta noua. Pentru ca lumina este aceea care da volum! Fara lumina nu exista volum in spatiu.
A.M.A.: Am auzit rar sculptorii vorbind despre dialogul lor cu lumina. Pictura – desigur... pictorii vorbesc mereu despre acest dialog...
C.L.: .... e altceva...
A.M.A.: Evident ca e altceva, evident ca e alt grad de incifrare a luminii, in sculptura! Cine zice oare despre culoare ca e suferinta luminii?
Sculptura ta e un permanent dialog cu lumina si o metafora a luminii. E oare reflectarea ei – pe care o pune in valoare, pe aceste suprafete pretioase ca niste diamante – sau instituirea ei? Metafora ei?
C.L.: ... Asta este partea aia de care vorbeam – inefabila – care este inlauntru, care nu e coordonata de mine si nici programata. E rezultatul trairii pe care o am in momentul creatiei!
A.M.A.: Formele tale sugereaza miscarea. Cheaguri de energie in miscare. Energie si miscare. Privesc la aceasta „sfera“ extraordinara: sunt niste energii fabuloase care o trag, o imping, o sorb – foarte dramatice! Ele provin ca inspiratie, dupa mine, din fizica particulelor, din marile descoperiri care au revolutionat viziunea noastra despre Univers, nu atat de demult....
C.L.: Daca ar fi sa incep acum sa teoretizez demersul meu, ar fi si fals si inutil!
A.M.A.: De altfel, nici o opera de arta nu-i un model analogic al unei alte realitati, decat in sensul metaforei, al trairii...
C.L.: Lucrarile mele au aceasta traire a Genezei!... Pentru ca lumina s-a nascut prin Geneza. Geneza universala... Fapt cunoscut atat de fizica moderna cat si de Biblie. E aceasta stranie asemanare – acum mii de ani, cei care au scris Biblia au stiut asta.
Geneza – caci e o Geneza in toate lucrarile mele – este rezultatul unei emotii pe care o traiesc in fata Universului, a Misterului Universal. In fata timpului – care nu exista, ci e determinat, dupa Einstein, de viteza cu care se misca corpurile in spatiu...
A.M.A.: Iar noile aproximari ale fizicii moderne vin la ideea ca materia nu exista decat ca o concentrare diferita a diferitelor energii. Faze si nivele diferite de energie...
VII „ Am o mare stima pentru unii din colegii mei care fac figurativ.“
A.M.A.: Cum te situezi in peisajul contemporan, in familia ta de colegi, de confrati?
C.L.: Din ce in ce mai departat. Confratii mei, cu sau fara talent, cu sau fara realizari, se inroleaza in niste grupari sustinute de critici, in care eu n-am ce cauta!
A.M.A.: Dar de ce? Teoretizarea e un demers etic, pana la urma, clarificarea unor principii artistice e importanta. Sau nu?
C.L.: Ei nici macar nu fac teoretizari – le fac criticii... si uneori, pe deasupra...
A.M.A.: Pe cine stimezi intre colegi? Pentru cine ai respect, apropiere spirituala?...
C.L.: Uite, e mai bine sa nu le dau nume, dar am o mare stima pentru unii din colegii mei care fac figurativ. Dar cu onestitate, pricepere, care isi fac datoria in domeniul lor. Si atunci sigur ca-i stimez pentru onestitatea si talentul lor! Nu-i stimez – sau mai bine zis nu ma intereseaza, caci eu acum nu ma mai „aprind“ – pe acesti „epigoni“ de care iti vorbeam, si care nici macar nu sunt epigonii cuiva, ci ai unor curente occidentale – cum ar fi computerul...
A.M.A.: Computerul nu-i un curent, ci o unealta...
C.L.: La ei a devenit curent!... Evident ca atunci cand ai bagat la computer o „tema“ poti obtine „n“ variante echivalente! Mult mai multe decat prin mijloace intuitive. Aceste variante sunt seci, pentru ca eu – la orice varianta pe care o fac in desen, am o participare afectiva! Astelalte – nu-i nici o participare! Si fara aceasta incarcatura – e zero! Asta i-am spus-o, cu 20-30 de ani in urma, marelui matematician Moisil, care a venit la Uniunea Artistilor Plastici sa ne-nvete cum sa facem grafica cu computerul. A fost foarte bine, pentru ca ne-a explicat pentru prima data ce e aia un computer...
A.M.A.: ... Sigur ca erau si niste computere mult mai putin rafinate pentru – eventual – ceea ce un artist ar fi intentionat sa ceara de la ele. Intre timp, teoriile despre posibilitatile informaticii, dar si practica ei, in arta, s-au nuantat substantial.
C.L.: I-am spus lui Moisil: „Domnule Profesor, variantele astea pe care mie mi le da computerul sunt seci! Eu fac mult mai putine, dar cu incarcatura trairii! Si la fiecare mai modific ceva, in spiritul trairii mele!“
A.M.A.: Despre Scoala de Sculptura de astazi: ai fost implicat indeaproape, ai fost profesor ani de-a randul la Academia de Arte din Cluj, sectia Sculptura, cunosti deci acest peisaj, nu esti desprins de el. Care e contextul? Cum se pot duce mai departe niste idei: mestesug, disciplina, viziune, cultura?
C.L.: Ar trebui ca studentii sa aiba cultura necesara acestor viziuni! Ei nu o au. Au profesori carora, din pacate, le e doar frica sa nu fie depasiti!
A.M.A.: ... depasiti, in ce sens?
C.L.: In sensul ca toata lumea e la marea intrecere a Artei Moderne.
A.M.A.: A fi modern nu e o particula care se adauga la cartea de vizita, ci o forma de exprimare absolut fireasca!
C.L.: Ti-am mai spus-o: a fi figurativ de mare calitate nu-i o rusine, poate sa insemne ca esti un mare artist! Cu toate acestea, eu am parasit figurativul, cum spuneam, nu fiindca sunt impotriva, ci fiindca l-am depasit.
Adevaratii artisti cauta totdeauna perfectiunea. Si-au gasit o forma de expresie. Si eu caut perfectiunea. Perfectiune nu inseamna ceva finit si gata: am ajuns la punctul asta si am terminat! Ai ajuns la un punct al perfectiunii tale...
A.M.A.: ... Si ca ramai la el te chircesti in tine insuti.
C.L.: Nu exista decat perfectiunea ta! Perfectiune in absolut nu exista! Totdeauna exista alta, mereu mai departe! Vin altii si-o duc mai departe.
Artistul modern are sarcini suplimentare fata de artistul clasic, pentru ca, spre a ajunge la perfectiune el trebuie sa treaca prin toate fazele artei clasice, sa le cunoasca, si numai dupa epuizarea lor sa ajunga la propria viziune. Cei care pornesc de la nimic, la nimic ajung,