Artefactul antropologic intr-o viziune postmoderna asupra Traditiei locale
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura vizuala »
Autor: Mihai Rusen
Modalitatile de expunere si perceptia culturala asupra artefactelor traditionale au inregistrat modificari de substanta, aplicabile deja la nivelul interpretarii acestui tip de obiecte – in linii mari, este vorba despre obiectul/artefactul traditional si relatia sa cu postmodernitatea, perceput intr-un cadru mai larg al Traditiei locale privite nu ca un reper osificat, ci, mai degraba, ca un proces evolutiv, extrem de complex, pe care viziunea artistica de tip postmodern il integreaza propriei evolutii. Aceasta incercare de sinteza asupra domeniului abordat este, intr-o masura considerabila, sprijinita pe documentarea fotografica realizata in Muzeul Taranului Roman. Putem afirma ca acesta are calitatea culturala a unui fenomen autonom, cu un potential si o calitate a demersului care nu trebuie sa ramana unicat – este un exemplu pentru interpretarea postmoderna de tip interdisciplinar; o rezolvare in cheie culturala, estetica si subiectiv asumata a unui domeniu stiintific umanist, pentru ca studiul sistematic al manifestarii obiectuale a unei Traditii locale cere, fara discutie, rigorile si reperele analitice ale unei stiinte; virtuozitatea acestui tip de abordare presupune combinarea studiului obiectiv, stiintific si a interpretarii datelor in repere subiective, dar perfect justificate de tendintele culturale actuale.
Locatia muzeului merita un comentariu separat, pentru ca presupune transformari, recuperari si evolutii culturale, inclusiv de ordin spiritual, cu implicatii in imaginea de ansamblu a fenomenului. Dupa cum se stie, cladirea muzeului a fost construita in perioada interbelica, avandu-se in vedere un scop identic destinatiei actuale. Constructia a fost finalizata spre sfarsitul anilor ’40, cand noile considerente ideologice au transformat cladirea intr-un muzeu al Partidului Comunist si miscarilor adiacente. Ca urmare, transformarea recenta intr-o institutie muzeala vie, cu scopul recuperarii si interpretarii intr-o viziune actuala a Traditiei locale, are si valoarea unei exorcizari a sitului arhitectural continator si o recuperare/actualizare a stiintei umaniste care, in aceeasi perioada postbelica, se transformase intr-o structura culturala osificata – de tip „etnografie si folclor“.
Fara indoiala, Muzeul Taranului Roman este un muzeu de autor – un exemplu clasic (in sensul impunerii in constiinta culturala a momentului) pentru ceea ce se poate intampla atunci cand un demers de acest gen este incredintat unei personalitati care are viziunea momentului cultural si capacitatea realizarii ei efective, suplinind precaritatea financiara cu puterea si calitatea unei viziuni culturale; la urma urmei, cand spiritul este indeajuns de puternic, celelalte conditionari, chiar si financiare, sunt doar detalii cu rezolvare individuala. Din punctul de vedere al stiintei efective care se ocupa de obiectul si artefactul traditional, Horia Bernea a incalcat toate tabuurile – si bine a facut, pentru ca salturile calitative in viziunea si interpretarea unui fenomen cultural sunt apanajul acestui tip de puternica personalitate artistica; am vazut in exponatele respective potentiale obiecte sculpturale, cu o incarcatura spirituala considerabila, care predispune la o interpretare creativa in reperele proiectului pe care il desfasuram. Horia Bernea a procedat, din punctul de vedere al stiintei muzeale, pe bazele unui sistem empiric – in sensul bun al termenului, intr-un mod creativ; fara sa fie conditionata de structuri rigide sau de un sistem de referinta specific, pregatirea sa interdisciplinara a oferit posibilitatea unei viziuni originale; s-a procedat empiric, dar corect instinctual – nefiind structurat de sistemul muzeal clasic, avand viziunea necesara, intuieste, pe baza unei experiente artistice de o viata, ceea ce trebuie facut; care este noul limbaj pe care artefactele trebuie sa-l emita (pentru ca pur si simplu il contin) si, mai ales, cum trebuie paginate spatial exponatele. Demersul lui Horia Bernea s-ar putea compara cu aventura celebrului Heinrich Schliemann – bunul negustor care isi urmeaza o viata pasiunea secreta si descopera Troia, acolo unde arheologii clasici asigurasera ca nu exista.
Viziunea si interpretarile lui Horia Bernea se explica prin contextul postmodern – datorita apetentei (bine controlate) pentru transgresarea limitelor intre domenii diferite, dar cu aceleasi puncte de referinta. Viziunea asupra Traditiei este certificata de abordarea sa ca evolutie, ca miscare continua, declasificata, iar obiectele si sistemul de expunere afirma clar degradarea fenomenului initial, mai ales ceea ce s-a pierdut. Muzeul ne obliga sa observam, chiar daca e neplacut, ca lucrurile s-au schimbat, ca inocenta si incarcatura spirituala/simbolica a artefactelor au fost neglijate in favoarea utilitarismului tipic sfarsitului de secol XX. Intersant este ca, desi obiectele/artefactele postbelice ale genului s-au schimbat radical ca forma si material, totusi principiul, incarcatura spirituala care le-a generat pare sa fie inca prezenta. Chiar daca devotiunea autentica s-a pierdut la artefactele postbelice, muzeul pare sa afirme ca variantele contemporane imita macar spiritul care inca mai actiona in artefactele de inceput de secol XX. Deci Traditia a supravietuit, iar procesul de evolutie/involutie continua; cursul viitor al fenomenului depinde in intregime de noi.
Muzeul Taranului Roman expune, cu statutul implicit de obiect/artefact, structuri de mari dimensiuni, de obicei in aer liber, fiind incadrate in genul de exponat arhitectural sau tehnologie rurala: biserica de lemn, casa taraneasca sau instalatiile tehnologice.
Biserica de lemn, care pare sa fi trecut printr-un proces de degradare considerabil, este expusa ca obiect principal si umple literalmente una din salile principale ale muzeului. Cu aspectul sau de arhitectura navala arhaica, obiectul parea, intr-adevar, o corabie, putand fi considerat, in plan simbolic, arca spiritului care identifica traditia crestina.
Casa taraneasca nu este foarte impresionanta ca obiect in sine, desi modul de expunere la interior este extrem de original iar pasarela permite observatia tridimensionala. Dar e de retinut un element de detaliu: fragmentele de sindrila, cu forme diverse, expuse pe calcanul modulat al zidurilor de interior, apoi ritmul format la nivelul superior al peretilor, care defineste spatiul generat de casa/obiect, exprimand ceva inexprimabil prin cuvinte. Senzatia personala, subiectiva, a intuit prezenta unui fel de ezoterism local al Traditiei, ceva in felul scrierilor si interpretarilor lui Vasile Lovinescu.
Elementele de tehnologie taraneasca, de mari dimensiuni (instalatii de macinat cereale, angrenaje, structuri complexe realizate din lemn) par interpretari si aplicatii locale ale unor principii tehnologice de larga circulatie. De remarcat, in acest caz, e circuitul de observare, extrem de spatial, cu pasarele adosate zidurilor, care permit studierea complet tridimensionala a exponatelor si diverselor unghiuri de perspectiva. Ca urmare, nu mai e vorba de un obiect/simbol care poate fi receptat vizual in orice mod, pentru ca exprima acelasi lucru, ci de tehnologie, pentru care studiul trebuie sa fie, in primul rand, analitic.
Aceste obiecte/artefacte de mari dimensiuni sunt individualizate, ca expunere, de prezenta materialului si a culorilor specifice (foita de aur aplicata pe pardoseala din jur). Pretiozitatea placarii cu foita de aur a pavimentului din imediata vecinatate a obiectelor alterneaza cu o nuanta de rosu atent aleasa; efectul vizual de contrast, specific picturii religioase, este coplesitor.
Intentia comunicata indica prezenta implicita a sacrului, a spiritualitatii din cadrul obiectului/artefactului expus, care scapa, astfel, de regula perceptiei observatorului modern.