Romancierul-poet
articol aparut in Cultura, nr. 30 din 2006-07-13» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
„Unui romancier i se poate ierta sa n-aiba stil, culoare lexicala, dar el trebuie sa fie scriitor, adica trebuie sa dea oricarui fapt pe care pune mana o astfel de structura incat acela sa nu se mai poata explica decat ca un mod al personalitatii sale. Constructia, autenticitatea, masivitatea, sentimentul de viata, toate acestea sunt conditii de amanunt si adesea simple iluzii critice. Fundamentala ramane putinta de transfigurare a lumii, de absorbtie a ei in lumea interioara.“ Un fragment din textul calinescian „Document si transfigurare“ (aparut in „Adevarul literar si artistic“, in mai 1936) reprezinta un ideal punct de pornire in analiza romanelor argheziene, asumat si intens subiective.
Personajele sunt o pasta moale, in care viziunea pamfletara a scriitorului lucreaza prin deformare.
In afara cadrului polemic al discutiei critice (G. Calinescu sustinea, impotriva adeptilor lui Proust, ca romanul autohton trebuie sa parcurga mai intai si sa epuizeze faza balzaciana), el contureaza o perspectiva inedita, un nou mod de intelegere a genului epic. Forjata la scoala realismului obiectiv, convingerea cititorului obisnuit este ca romanul edifica o lume ce „reda“ realitatea propriu-zisa. Autorul ar realiza, astfel, o transpunere si o transmutatie a elementelor si faptelor de existenta, aducand „viata“ in paginile fosnitoare ale cartii si invitandu-ne sa descoperim paralelisme, omologii, simetrii cu experientele noastre biografice. Textul reflecta existenta, lumea inconjuratoare se regaseste in universul artistic.
Dar acest univers secund, de hartie, se afla in registrul fictiunii si trebuie inteles ca atare. Daca realitatea socio-istorica poate fi modificata, cu efort individual si colectiv, prin actiunea omului, lumea fictiunii capata, la randul ei, structura si infatisarea pe care i-o ofera creatorul. El poate alege orice configuratie epica, in conformitate cu lecturile, modelele si predispozitiile sale, in acord cu propria sensibilitate si un accent reflexiv personal. Nu exista un singur tip de roman, adecvat unui model originar si imuabil, fata de care toate celelalte exemple si ipostaze epice sa reprezinte niste abateri. Nu avem o regula stricta, intarita inclusiv prin exceptiile de la ea. Pe acelasi fir rasucit al originalitatii sale explozive, Calinescu il racordeaza pe Stendhal la Vergilius si Ariosto, subliniind ca romanul e continuarea epopeii si ca, prin urmare, „adevaratul romancier ramane un poet“. Desi asertiunile criticului sunt verificabile documentar, istoriceste exacte, percepem in ele o doza de exagerare, un impuls retoric ce tinde sa topeasca diferentele dintre genuri (epic si liric), pentru a sublinia complexitatea fecunda a literaturii in intregul ei.
Este necesara, insa, o asemenea viziune mai cuprinzatoare asupra romanului, pentru ca operele lui Arghezi („Ochii Maicii Domnului“, „Cimitirul Buna-Vestire“, „Lina“), ca si capodopera lui Mateiu I. Caragiale, „Craii de Curtea-Veche“, sa nu fie inlaturate, prin exces „purist“, din cuprinsul genului. Cei doi romancieri atat de originali fiind, de altfel, foarte diferiti unul de celalalt. Mateiu I. Caragiale realizeaza cu infinita migala, nu numai stilistica, un plan simbolic fara de care intamplarile de la suprafata romanului sau nu pot fi decodate. Fiecare dintre personajele principale reprezinta o fateta a spiritului nostru, iar intalnirea „crailor“ echivaleaza cu un inventar sui-generis al calitatilor si defectelor omenesti. Scriitura artista si parabola complicata se presupun reciproc, intr-o carte in care nimic nu este intamplator si totul reverbereaza simbolic. Spre deosebire de acest labirint romanesc, accesibil prin utilizarea unor chei si coduri de lectura, creatiile epice ale lui Arghezi au un coeficient liric, de poezie pura, ce le transforma radical planul de referinta si comprehensiune. Logica secventelor e data nu de cauzalitatea stransa a evenimentelor, ca in romanul realist balzacian, ci de jocul umorilor si expresivitatilor creatoare. Observam, intr-adevar, o „transfigurare a lumii“ si o „absorbtie a ei in lumea interioara“: Arghezi topeste contururile realitatii istorice si dilata in chip monstruos, precum Goya, liniile unor personaje, obtinand o fabuloasa galerie de portrete caricaturale.
Trasaturi si comportamente grotesti, diformitati fizice si malignitati sufletesti apar si la Hortensia Papadat-Bengescu (in ciclul Halippilor), numai ca aici ele sunt un reflex de obiectivitate, nu de subiectivitate epica. Apartin, cu alte cuvinte, personajelor insesi, sunt date ale lor constitutive, descrise cu un ochi rece de medic chirurg. La Arghezi, ororile biologiei si bolgiile spiritului se incadreaza si se explica in planul de conceptie al scriitorului, care le atribuie, in mod voluntar, „eroilor“ grotesti. Personajele sunt o pasta moale, in care viziunea pamfletara a scriitorului lucreaza prin deformare.
Caracterul antologic al unei scene de roman poate fi asadar obtinut pe doua cai diferite: fie prin sintetizarea unor date general-umane, usor recognosibile in jurul, ca si in interiorul nostru; fie, dimpotriva, prin deformarea constienta a unui contur tipologic, pana cand acesta devine de nerecunoscut, nonrealist – o proiectie memorabila a imaginatiei creatoare.