Rafinamentul simplitatii
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura spectacolului » adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Nu te stupefiaza prin alambicata viziune regizorala. Nu cere un efort concentrat de decriptare. Nici tehnici hermeneutice anume. Nu estetizeaza. Nu incifreaza. Nu simbolizeaza. Si totusi, spectacolul „Pescarusul“ de A.P. Cehov, in regia lui Andrei Serban, de la Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu lasa in urma o senzatie greu de gasit in teatrul romanesc: a adevarurilor tare simple. Nimic fortat. Nimic incarcat de imagini. Nicio afisare de virtuti si excelente regizorale. Doar adevaruri in miscare.
Intr-o vesnica miscare, fara contururi fixe. Exact ca panourile colorate, de forme si marimi diferite, care nu figureaza nimic anume, dar totusi se lasa, in rastimpuri surprinzatoare, in fundalul scenei. In scenografia lui Andu Dumitrescu, care mai cuprinde dreptunghiul textil, cu o singura latura in care zabovesc pene de pescarus. In interiorul acestui dreptunghi de un alb imaculat si parca nu prea – iertat sa fie paradoxul! –, sunt asezati spectatorii. Pe scena, evident, unde, la doi-trei metri, coboara minicortina din teatrul lui Constantin. Aceasta si zgomotul clopotelului asociat pe tot parcursul spectacolului cu arta scenica se numara printre infim de putinele simboluri ale montarii care, la rigoare, ar putea fi citita si ca meditatie asupra teatrului si tipurilor umane care il populeaza. Fie vocile personajelor, fie cate o pirueta neclara razbat de dincolo de decor, din spatele texturii semi-opace a peretelui. Atmosfera de neterminat, de opera la care nu s-a pus punct, de lucru in defasurare, cu final deschis, respira din spectacol, ca si din decorul lui Andu Dumitrescu. Nimic din intepeneala cehoviana, din tipurile umane clasice, din aburii grosi ai stereotipurilor. Dimpotriva, spectatorul inhaleaza rafinamentul simplitatii. Fiecare personaj baleiaza uman intre calitati si slabiciuni. Omenescul-mult-prea-omenescul e, probabil, cheia de lectura a lui Andrei Serban.
Dincolo de spalarea dramei cehoviene pana ce raman doar sensurile cele mai simple (evident, si cele mai percutante!), imensa reusita a montarii lui Andrei Serban sta in suita de recitaluri. „Pescarusul“ nu are vreo coaja surprinzatoare, la care sa trebuiasca sa decriptezi vajnic; in schimb, propune o suita de adevaruri, atat de usor de recunoscut, care decurg, intr-o proportie covarsitoare, din mijlocul cel mai la indemana: interpretarea actorilor. Regizorul la maturitate pare sa fi inteles lectia cu „scuturarea podoabelor“ si, dupa cum s-a vazut din prima reprezentatie oficiala, unde au intrat doi, uneori chiar trei actori pe fiecare rol, meritul echipei conduse de Andrei Serban a fost ca 95% dintre interpreti sa fi atins nivelul performantei. Si, mai ales, al simplitatii: partituri din care au fost spalate toate „efectele“ teatrale obisnuite, usurele, primitiv spectaculoase. Iar afirmatia isi pastreaza valabilitatea de la cei mai neexperimentati actori pana la marile nume ale scenei romanesti. Astfel ca hermeneutul, spectatorul elitist, deprins sa scotoceasca printre apele maloase ale simbolurilor din celelalte montari ale teatrelor noastre, se trezeste cam fara obiectul investigatiei la „Pescarusul“ lui Andrei Serban. E nevoie doar de putina atentie si sensurile infloresc singure, natural cumva. Cauza sta si in actualizarea urmarita cu cerbicie, de la excelenta adaptare facuta de Maria Dinescu, la costumele de azi, inspirate, ale Mariei Miu, pana la problemele discret adaptate zilei pentru fiecare personaj. De pilda, daca pana acum Masa era construita cu un dramatism de se incretea carnea pe spectator, aici, eroina pierde mult din inclestare spre a deveni un personaj confuz, macinat de lipsa de sens. Caci de perceptia sensului, nu de iubire e ea lipsita aici, mai ales in interpretarea Ralucai Iani care, spre deosebire de stridentele Ofeliei Popii sau Dianei Fufezan, are un fel natural de a domina scena, cu o extraordinara prezenta, pe cat de taciturna si grea, pe atat de naturala si plastica. O alta cheie de lectura a montarii e distantarea fata de excesul de emotionalism, de plans feminin redundant, al carui purtator, in montarea aceasta, e Dorn: un doctor care priveste cu luciditate analitica si usor cinism (lesne de exprimat prin vocea seaca a actorului Cornel Raileanu) toate manifestarile patetice, fie feminine – Arkadina plange, Polina plange, Masa se da cu capul de podea si plange –, fie masculine, din tanguirile lui Medvedenko sau Sorin (cu Marian Ralea, al carui personaj, semi-loser, plin de caldura, devine adorabil datorita bonomiei). Supralicitarea limitei labile dintre emotia autentica si ipocrizie, in partea a doua, mai ales in ceea ce ii priveste pe Arkadina (care plange si ea atat de usor cand i se cer bani) si Trigorin, bine antrenati in gimnastica afectelor, functioneaza ca pandant pentru excesul voit de teatralitate din interpretarea divei din prima parte sau pentru amintitele deversari emotionale ale Masei si Polinei.
In triunghiul Nina-Arkadina-Trigorin, Andrei Serban speculeaza tocmai acel omenesc-mult-prea-omensc: duplicitatile, micile aranjamente afective, caldutul la care se reduce, pana la urma, dragostea. Cu o remarcabila performanta, Andreea Bibiri renunta la penibilele ingenuitati sinonime cu „pescarusa“ pentru a fi, pur si simplu, seducatoare. Scena cand, semi-constient, Nina Zarecinaia il seduce pe Trigorin ramane printre marile momente ale spectacolului. In Nina, Andreea Bibiri respira pasiune, valtoare, curiozitate, incandescenta. Fara ca actrita „sa miste o mana“, aerul din jurul sau se umple de seductie si Trigorin (cu Adrian Matioc sigur pe mijloace, convingator si credibil 100%) e, omeneste vorbind, fara scapare. Daca in Arkadina, Mariana Presecan, cu o infatuare dramatica voita, accentueaza mai curand gracilul si febrilitatea, Maia Morgenstern, prezenta dominanta, isi re-demonstreaza celebra forta exploziva, chiar cand joaca alaturi de fiul sau din piesa si din viata, Tudor Aaron Istodor. Acesta, hotarat talentat, dar inca fara multe nuante, duce acelasi rol ca si Adrian Neacsu, mult mai stapan pe tehnica. Viata in mers e haloul intregului spectacol, fara oprire sau timp pentru concluzii. Viata cu toate culorile ei. Unul dintre cele mai colorate „exemplare“ e Samraev, personaj rotund, plin, consecvent, mitocan cat trebuie in interpretarea lui Dan Grosu, care emana adevar in fiecare secunda.
Daca „Pescarusul“ lui Andrei Serban ramane in memoria spectatorului e pentru ca regizorul, indepartand artificialul obisnuit, dramaticul voit caricaturizat in prima parte, imagineaza o viata mult mai dinamica decat cea obisnuit cehoviana. Relatiile dintre personaje se deruleaza pe nisipuri miscatoare, refuzand sa intre in forme fixe. Cu alte cuvinte, raman vii. Iar lucrul acesta se intampla atat de rar in mult prea schematicul teatru romanesc.