Jocul dublu al memoriei.
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura psi »
Autor: Izabela Ghita
Actualitatea lui Freud in hipermodernitate
Suntem in hipermodernitatea care ne altereaza granita eului nostru social si care ne expune identitatea nu numai in paradoxalul „eu sunt altul“, ci si intr-un dublu joc al memoriei. Identitatea este expusa intr-un dublu sens; ea este mai intai afisata, (ex-) pusa, ca serie, imagine, reprezentare, afiliere, dar mereu ca memorie individuala sau colectiva, mai apoi ea este expusa pericolului de a fi desfiintata in chiar acest joc dublu al memoriei....parti ale identitatii noastre ne raman necunoscute, facandu-ne sa fim in acelasi timp un eu si un altul. Paradoxal, este astfel prinsa in propria noastra identitate alteritatea, caci chiar in noi insine ascundem un strain.
Realitatea acestui joc ne permite o intoarcere de la Lacan la Freud pentru a redescoperi dimensiunea ambivalent constient-inconstienta a eului. Dincolo de orice semnificant lacanian, afirmatia lui Freud ca „nimic nu este mai statornic decat sentimentul de noi insine, sentimentul propriului eu“ ne plaseaza pe linia dintre identitate si alteritate, autenticitate si inautenticitate, ca pe o muchie fragila pe care insasi aceasta intoarcere este expusa in acelasi dublu sens.
In doua randuri, Freud prezinta structura aparatului psihic in topici diferite, dar pastrand un schematism tripartit. Prima topica separa aparatul psihic in constient, preconstient si inconstient, in timp ce a doua distinge intre un supraeu, un eu si un sine. Un pericol, sesizat de insusi Freud, ar fi acela de a urma imboldul de a suprapune cele doua topici si de a obtine, calchiind, un supraeu constient, un eu preconstient si un sine inconstient. Inca din „Totem si Tabu“, suntem avertizati asupra unei asemenea erori, care este in primul rand o eroare de metoda, caci cu totul intamplator se spune despre sine adevarul ca este inconstient si cu totul arbitrar se spune despre supraeu adevarul partial ca este constient.
Suntem tentati sa asimilam propria identitate la nivelul eului, care „ne apare ca o realitate independenta, unica si bine diferentiata de restul existentei“. In aceasta tentatie, identitatea se construieste constient in spatiul unei istorii personale pe baza a ceea ce stim despre noi, a ceea ce stim ca ne constituie unicitatea propriei existente si a experientelor traite in ea. Psihanaliza, spune Freud in „Angoasa in civilizatie“, ne arata insa ca „aceasta aparenta este inselatoare, ca, dimpotriva, eul rupe orice limita precisa, prelungindu-se intr-o zona psihica inconstienta, pe care noi o numim sine si careia eul nu-i serveste propriu-zis decat de fatada“. In acest punct, in care ni se arata ca eul, care este conceput ca fiind la granita sinelui cu lumea, isi are radacina in inconstient, suntem pusi in situatia sa admitem ca insasi identitatea noastra depaseste limita constienta a ceea ce stim despre noi si intra intr-o zona necunoscuta si totusi a noastra.
Identitatea ramane intim legata de memorie. Aceasta din urma pastreaza „urmele evenimentelor“ traite si retinute intr-o „conditie psihologica speciala“ si „se poate spune ca individul are intotdeauna cunostinta de ele, in sensul ca materialul refulat“, adica expulzat la un moment dat din constient „nu-i este strain“. Poate de aici si tentatia de a concepe identitatea indeosebi ca pe ceea ce ne putem reprezenta constient despre noi pe baza amintirilor care ne constituie. Dar acest „nu-i este strain“ nu presupune totusi faptul ca parti ale identitatii noastre ne raman necunoscute, facandu-ne sa fim in acelasi timp un eu si un altul. Paradoxal, este astfel prinsa in propria noastra identitate alteritatea, caci chiar in noi insine ascundem un strain.
Jocul dublu al memoriei consta astfel in iluzia ca numai ceea ce ne amintim in mod constient ne constituie, restul fiind pierdut si, totodata, in intoarcerea refulatului, adica in intoarcerea urmei amintirii uitate ca rest resimtit ca strain.
Stranietatea sau strainatatea elementului refulat este explicabila, in termenii lui Freud, prin faptul ca urmele faptelor uitate au caracterul insularitatii, fiind izolate prin „contradistribuire“ atat in inconstient cat si in constient atunci cand ele revin la acest nivel. Acest caracter le face incapabile sa intre in relatie cu celelalte procese intelectuale si sa ramana ca un corp strain chiar si atunci cand in diverse conditii (slabirea cenzurii, cresterea intensitatii instinctelor legate de materialul refulat, evenimente recente care determina impresii similare faptului uitat sau aparitia unui proces morbid care ataca „asa-numitul“ eu) refulatul patrunde in constiinta. Ajuns in constiinta, materialul refulat produce efecte care vin in identitatea noastra ca alteritate.
Asadar, daca nu tot ceea ce apartine eului este constient si daca memoria nu cunoaste uitare facand posibila nu numai acumularea de amintiri constiente, ci si recuperarea amintirilor expulzate in inconstient, atunci identitatea pe care suntem tentati sa o concepem la nivelul eului trebuie sa se supuna acestui joc al memoriei de a ne pune la dispozitie pe noi deopotriva ca noi si ca altul. Identitatea se construieste in spatiul „virtual constient“ al eului (caci, spune Freud, „eul este esentialmente preconstient“, intelegand prin acesta ca eul este locul in care elemente inconstiente pot deveni constiente) ca mixtura de cunoscut si necunoscut, de accesibil si potential accesibil (sau chiar inaccesibil), de identitate si alteritate. Astfel, jocul dublu al memoriei, deopotriva ca joc constient si inconstient, ne plaseaza in spatiul predilect freudian al ambivalentelor.
Eul ca fatada a sinelui poate fi gandit ca masca in spatele careia se afla adesea un strain. Strainul era vazut in antichitate ca acel individ din afara unei cetati. Prin extrapolare, strainul de aici este cel ce se manifesta izolat in raport cu procesele intelectuale constiente. Distinctia pe care o faceau anticii (in speta grecii) era intre autohton (auto-chtone – chtone = pamant profund – cel care se naste si locuieste un pamant – ca trimitere la origine si la ocuparea unui spatiu) si strain (metec sau xenox, care tine de gea – suprafata pamantului –, dar nu si de chtone ). Metecul ramanea strain chiar daca era primit si ospatat in cetate. Mutatis mutandis, materialul refulat revenit in constient ramane un astfel de metec. Dar in acelasi timp, antichitatea a produs si doua imagini ale unei strainatati echivoce in care autohtonul devine metec in propria cetate. Este vorba de Dyonissos si de Oedip. Dyo-nissos, cel ce a iesit la lumina zilei prin doua porti, este un „autohton“ prin origine (mama sa Semele era o auto-chtone, apartinea pamantului), dar nu este asimilat ca atare. Oedip insa este alungat din cetate inca de la nastere pentru a nu implini profetia si pentru a nu comite paricidul. El este recuperat intr-o alta cetate in care, desi metec, este crescut ca un auto-chtone. Intors in cetatea de bastina, el ramane fata de aceasta un metec, desi este de fapt un auto-chtone. Comite paricidul si incestul din pozitia metecului, a strainului, caci constient nu stie ce sau cine este.
Freud retine cazul lui Dyonissos in alt context mult prea putin relevant pentru noi. Oedip insa prezinta aceasta interesanta particularitate de a nu sti sau de a-si asuma o alta identitate. Faptul ca Oedip este cuprins de sentimentul vinovatiei il legitimeaza pe Freud sa creada ca de fapt, inconstient, el stie si ca o perspectiva in care memoria sa nu poata retine si transmite mai departe ceea ce a stocat nu este plauzibila.
O astfel de perspectiva ar presupune repetarea actului initial de un numar infinit de ori si ar face imposibil progresul civilizatiei. Povestea filmului „Memento“ (r. Christopher Nolan, 2001) readuce, in hipermodernitatea noastra, aceasta problematica, demonstrand, o data in plus, veridicitatea teoriei freudiene. Memoria personajului principal sufera o disfunctie majora, fiind redusa exclusiv la caracteristicile memoriei de scurta durata. Incapabil de a-si aminti pana si numele, personajul se vede nevoit sa stocheze informatii (incluzand evenimente, identitati, norme care sa-l ghideze in actiunile sale) notandu-le pe fotografii sau tatuandu-le pe corpul sau. Tendinta este evident aceea de a reduce caracterul repetitiv al evenimentelor si de a face posibil progresul.
Identitatea noasta este prinsa, printr-un dublu joc al memoriei, in ambivalenta lui a sti si a nu sti deopotriva. Dar este hipermodernitatea noastra in punctul acceptarii acestei ambivalente? Sau ea incepe sa ne expuna clivati ca un corp tatuat pe care citim lucruri ce nu le recunoastem?
Actualitatea lui Freud in hipermodernitatea noastra sta poate in aceea ca am mai putea inca spune: „despre tot ceea ce nu este trecut in codul numeric personal si mai ales ce se va intampla atunci cand granitele vor fi sterse, intrebati-l pe Freud!“