Comunismul: inauntru si afara
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
In fond, poate de aceea renegarea epocii comuniste este dureroasa – pentru ca e imposibil sa ne extirpam din memorie „comunismul“ pentru a ramane cu o ipotetica „viata-in-comunism-dar-fara-comunism“.
Printre problemele dezbatute frecvent in presa culturala a deceniului trecut se numara si aceea privind necesitatea scrierii unui „roman al comunismului“; mai exact, urgenta de a lansa pe piata un megapachet fictional care sa dezvaluie ororile comise sub l’ancien régime. Motivul unei asemenea revendicari („prozatorii ne-au deformat istoria, prozatorii s-o repare“) este suficient de cunoscut; ca si faptul ca, la aproape doua decenii de la caderea ceausismului, proiectul amintit nu numai ca nu s-a concretizat, ci devine, odata cu trecerea anilor, din ce in ce mai utopic. Astfel incat demascarea sistemului, cata este, tot in romanele aparute in timpul comunismului trebuie cautata.
Mai interesante decat motivele care l-au generat sunt insa cauzele care au impiedicat executia programului. Multi se asteptau, si nu fara oarecare temei, ca Marele Roman al Comunismului sa fie semnat de unul din veteranii generatiei ’60; dar, dupa caderea regimului, acestia si-au abandonat vechile teme, reorientandu-si interesul catre societatea de tranzitie. Fara indoiala, e vorba aici de o alegere; dar si de o fatalitate. Caci a condamna regimul dupa prabusirea lui ar parea un act de curaj post-festum: daca scriitorii respectivi aveau cu adevarat ceva de spus in aceasta privinta, de ce o spun acum – si nu atunci?
Altii si-au pus sperantele in prozatorii optzecisti, aflati la inceputul anilor ’90 in plina putere creatoare. N-a fost sa fie, si nu e de mirare ca s-a intamplat astfel. Dupa ce au combatut mai bine de un deceniu canoanele realismului, era putin probabil ca textualistii nostri sa mai atace o tema care le impunea sa-si asume un set de conventii ce li se parea iremediabil compromis. Dovada sta chiar „Pupa russa“ a lui Gheorghe Craciun: un roman excelent, in care transpare insa o fisura neta intre invocarea determinismului ideologic si ipostazierea unui „etern feminin“ sustras contingentelor de orice fel.
Comunismul:
De aceea, misiunea de a da o proza viabila despre lumea comunista le-a fost pasata tinerilor afirmati in ultimul deceniu. Zis si facut: anul trecut au aparut doua titluri de top care trateaza, dintr-o perspectiva asumat autobiografica (sau, daca vreti, autofictionala), tema copilariei sub comunism: „Baiuteii“ fratilor Florian si „Nascut in U.R.S.S.“ de Vasile Ernu. Atata doar ca ambele volume aduc un element neasteptat, desi pe deplin explicabil: reprezentarea epocii nu se desfasoara sub forma unui rechizitoriu moral si ideologic, ci ca o calma imersiune in apele memoriei; autorii lor privesc inapoi nu cu manie, ci cu un ochi tandru si melancolic; apusul unei epoci este contemplat nu ca o eliberare din chingile unui sistem totalitar, ci ca o pierdere a Paradisului infantil.
Astfel, „Baiuteii“ e un duplex narativ care consemneaza o cascada de „miracole“ traite intr-un timp care isi cam pierduse busola. Insa niciunul din ecourile istoriei „mari“ nu pare sa razbata in blocul din Drumul Taberei. „Razboaie“ copilaresti si iubiri juvenile, cate o drama familiala, descoperirea treptata si euforica a lumii, magia cotidianului – acestea sunt evenimentele pe care le traiesc Filip si Matei. Insa ele sunt totul. Cel putin pentru ei. Caci – spune unul dintre frati –, „cat priveste lucrurile care s-au dus, s-au consumat, au expirat, s-a ales praful de ele, li s-a pus cruce s.a.m.d. <…>, sunt de parere ca ele nu trebuie desconsiderate“. Bref, pentru eroii cartii de fata, comunismul nu inseamna un timp al terorii, ci pur si simplu copilaria „vesela si nevinovata“.
Acestea sunt datele. Cat priveste procesarea lor, m-a surprins faptul ca interpretarile romanului s-au dispus in jurul a doua atitudini. „Baiuteii“ a fost unanim elogiata – si pe bune dreptate. Numai ca unii comentatori („corecti“ dpdv ideologic) s-au grabit sa disocieze „comunismul“ de „viata in comunism“: mitizata in carte ar fi, chipurile, doar „viata“, in timp ce „sistemul“ s-ar vedea pus sub obroc. Ceilalti, mai putin „corecti“, au incercat sa gaseasca un pretext pentru a reabilita cunoscuta teza ca „totusi, comunismul nu a fost chiar asa de rau“ etc.
Ambele interpretari mi se par insa eronate; ele pacatuiesc fie printr-o disociere arbitrara, fie printr-o confuzie grosiera.
Inauntru…
O sa incep cu disocierea arbitrara, care se refera la raportul dintre „comunism“ si „viata in comunism“: nicaieri in carte nu apare o asemenea distinctie. Ba, mai mult, cei doi naratori incurajeaza cat se poate suprapunerea celor doua. Si nu e vorba aici doar de insertiile fugitive, in care fratele mare se joaca „de-a Nicu si Elena“ sau asculta „Europa Libera“ doar ca sa-si oftice tatal vitreg. Ci de scenarii ceva mai complexe, bunaoara acelea in care fratele cel mic incearca sa impiedice amestecul bagaciosilor in treburile interne ale nisiparului:
„Era genul acela de jungla imprejmuita cu roti de cauciuc injumatatite, in care felurite triburi (de grupa mica, mijlocie sau mare) erau lasate de izbeliste de catre zeii lor, care se retrageau sa croseteze intr-un loc sacru (o bancuta la umbra), atat de ferit incat ai fi jurat ca nici nu exista. Patratul ala cu nisip se transforma atunci, in absenta divinitatilor, intr-o patrie miniaturala cu razboaie de independenta, realizari marete si fascisti hrapareti. Fascistii soseau intotdeauna de la nisiparele vecine, aruncau vorbe de ocara, insultau muncitorimea, pe toti acei bravi sapatori de galerii si tunele, care trudeau prin forta bratelor si sudoarea fruntii pentru propasirea, bunastarea si mandria colectivului. Orice gest (bunaoara acela de a pasi peste granita de cauciuc) era considerat ca o agresiune de tip imperialist, o incalcare a tratatelor de pace, o manusa aruncata in obrazul razboinicilor, carora nu le mai ramanea nimic de facut decat sa puna mana pe arme si sa opreasca hoarda invadatoare.“
Fragmentul de mai sus exemplifica destul de concludent atitudinea personajului: nu exista Buni (care pot fi, in anumite conditii, comunisti) si Rai (care pot fi, in aceleasi circumstante, „fascisti“); exista pur si simplu comunisti (care sunt invariabil buni) si „fascisti“ (care sunt fara exceptie rai). Altfel spus: nu exista o Mitologie Abstracta pe care s-o aplicam, in functie de situatie, unor entitati concrete; exista pur si simplu mituri – pe care le putem accepta sau respinge. Nu exista, in fine, notiuni ideologice sau morale pe care sa le despachetam/impachetam dupa bunul nostru plac; exista doar pachete care vin ambalate de-a gata.
In fond, poate de aceea renegarea epocii comuniste este dureroasa – pentru ca e imposibil sa ne extirpam din memorie „comunismul“ pentru a ramane cu o ipotetica „viata-in-comunism-dar-fara-comunism“.
…si afara
Nu exista, asadar, un „comunism“ desprins de „viata in comunism“. Exista, insa, un Matei I diferit de Matei II, un Filip I diferit de Filip II, un eu-de-acum diferit de un eu-de-atunci. Si in aceasta consta confuzia de care aminteam: in faptul ca, desi in lectura romanului s-a facut o disociere arbitrara intre „comunism“ si „viata in comunism“, nu s-a facut o alta disociere, cu adevarat necesara, intre cei doi autori si cei doi protagonisti. Personajele (Matei I si Filip I) sunt niste fani ai comunismului; autorii (Matei II si Filip II) sunt departe de a fi asa ceva.
De altfel, atitudinea autorilor (maturi) e sugerata in cateva episoade-cheie. Mai intai, chiar in fragmentul citat. Perspectiva naratorului e una ingenua; in schimb, vocea sa nu e astfel. Iar aceasta distantare se observa in amestecul de euforie si ironie care sustine relatarea, in temperarea entuziasmului pueril prin limbajul „versat“ al adultului. Apoi, e vorba de acel featuring care se deruleaza de-a lungul intregii carti. Regula jocului e simpla: unul isi lanseaza mingile, celalalt trebuie sa le returneze in terenul „adversarului“. Si invers. Astfel incat naratiunea seamana cu o partida de ping-pong in care cei doi naratori isi „corecteaza“ replicile. Rand pe rand, fiecare „baiutel“ isi asuma cate un rol bine definit: privirea empatica sau privirea critica, demonul analogiei sau demonul logicii, mitul sau „ideologia“. Unul tese cu rabdare panza amintirii, celalalt o destrama prin cateva taieturi calculate.
In fond, tocmai aceasta tensiune a relatarii (care mai aluneca uneori catre simpla dexteritate epica) e fenomenul care ilustreaza cel mai bine dilema identitara a protagonistilor: „ei“ (Matei II si Filip II) sunt acum „afara“, cunoscand toate relele comunismului si la adapost de ele; „ceilalti“ (Matei I si Filip I) au ramas „inauntru“, prinsi intr-o lume pe care nu o cunosc in profunzime. Dar „ei“ pot exista cu adevarat fara „ceilalti“? Si, mult mai grav, oare pot „ei“ sa-i recupereze pe „ceilalti“ altfel decat sa accepte in intregime acea lume, cu inconstienta ei feerica, dar si cu viciile ei ascunse, pe care, vai, „ei“ le cunosc acum atat de bine? Aceasta e intrebarea.
O intrebare ce nu-si gaseste un raspuns transant in paginile „Baiuteilor“. Si nu e rau ca se intampla astfel – in fond, orice inclinare a balantei, intr-o parte sau intr-alta, i-ar fi imprimat cartii un caracter tezist. Asa, insa, volumul fratilor Florian ramane unul din cele mai convingatoare romane despre comunism. Un roman care, e drept, nu dezbate, nu argumenteaza, nu trage concluzii, dar ne aduce inainte o problema grava: vointa (si, mai ales, capacitatea) noastra de a renunta la ceea ce suntem.