Ape adanci
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura literara »
Autor: Daniel Cristea-Enache
In liga intai a prozei tinere romanesti Bogdan Popescu este o referinta care, deocamdata, lipseste. In listele de autori valorosi pe care le alcatuiesc membrii diferitelor jurii sau criticii convocati la anchete literare, numele lui apare foarte rar, si cand este totusi mentionat, se fac auzite voci „avizate“: „Dar nu stii ca Bogdan O. Popescu este poet?“ Bineinteles, e vorba despre doi autori, unul ceva mai cunoscut, altul parand a exista printr-o mica eroare de transcriere...
Legitimarile exterioare, rumoarea, buna receptare, dosarul de presa, discutiile critice si distinctiile literare au rolul lor, dar ele nu trebuie sa conditioneze actul viu al lecturii, impunandu-ne ierarhii de-a gata, evaluari si clasificari facute pe necitite. Cred ca am intins destul fitil in aceasta introducere pentru ca, de acum incolo, sa-l cititi pe Bogdan Popescu.
O parte de vina pentru aceasta situatie o are – sa admitem – si prozatorul nostru, extrem de ghinionist (manuscrisul primului sau volum a asteptat mai multi ani sa fie editat), dar si atat de increzator in resursele scrisului sau, incat n-a considerat necesar sa faca cel mai marunt gest in directia autopromovarii. Numerosi colegi de breasla au invatat lectia reclamei, a PR-ului, a marketing-ului si isi sprijina opera (mai consistenta sau de tot subtire) prin colaborari publicistice si editoriale, interviuri in reviste, participari la mese rotunde, lansari si intalniri cu publicul, emisiuni de televiziune, bloguri... Profita de orice ocazie, luand contextul dat si transformandu-l in oportunitate. Prea greoi pentru asemenea jocuri sau plictisit de ele, ca orice creator adevarat cufundat pana peste cap in universul sau artistic, Bogdan Popescu reprezinta, intr-o lume culturala ametita de ambalaje, o exceptie. Nu este singura, dar mi se pare printre cele mai pregnante.
E insa, fara indoiala, si vina criticii noastre de intampinare ca un asemenea prozator i-a trecut printre degete. Oricate scuze am invoca, e greu sa justificam cecitatea ori, pur si simplu, dezinteresul fata de un debut editorial atat de original („Vremelnicia pierduta“, Editura Univers Enciclopedic, 2001), recompensat cu Premiul Academiei si reeditat pe suport electronic de LiterNet (2004). Un cronicar adevarat cauta febril, scotoceste prin volume si se bucura ca de un succes personal atunci cand descopera o carte buna a unui autor mai putin sau deloc cunoscut. Legitimarile exterioare, rumoarea, buna receptare, dosarul de presa, discutiile critice si distinctiile literare au rolul lor, dar ele nu trebuie sa conditioneze actul viu al lecturii, impunandu-ne ierarhii de-a gata, evaluari si clasificari facute pe necitite. Cred ca am intins destul fitil in aceasta introducere pentru ca, de acum incolo, sa-l cititi pe Bogdan Popescu.
In „Vremelnicia pierduta“, sub titlul neinspirat, aparent samanatorist, descopeream o lume a povestirii cu contururi schimbatoare si, in rama acesteia, un univers fantastic dens. In „Cine adoarme ultimul“, registrele sunt mixate cu si mai mult rafinament prozastic. Constatam dispunerea naratiunii pe doua mari planuri (realist si fabulos), autorul lucrandu-si minutios fiecare scena in sensul unei dualitati sui generis. Ceea ce poate fi citit intr-un cod al verosimilitatii elementelor existentiale se schimba deodata, daca privim tablourile dintr-un alt unghi, in „lumina-ntunecoasa“ a fantasticului. La un nivel avem asadar structurile tipologice si biografice, culoarea personajelor si a intamplarilor prin care ele trec, stofa aspra a vietii in Satul cu Sfinti din campia lipita de malul Dunarii. La celalalt nivel, supra- ori infra-real, palpita tot ceea ce scapa grilei rationale si comportamentelor deduse din ea. Esecul unor romancieri cu gustul fantasticului vine tocmai din supralicitarile in aceasta directie. Nu e suficient sa aglomerezi fapte fara noima si gesturi ridicol-hieratice pentru a modifica desenul interior al prozei. Glisarea de la un plan la altul se dovedeste pe cat de usoara pentru cititor, pe atat de dificila pentru autor, obligat nu la jonglerii, dar la transmutatii. Gabriel García Márquez („Un veac de singuratate“), Stefan Banulescu ori Mircea Cartarescu („Orbitor“) sunt modelele lui Bogdan Popescu in aceasta privinta, in timp ce cu Eugen Barbu („Groapa“) si, partial, cu Marin Preda intra in rezonante de ordin realist. Sa vedem cum.
Putem imparti romanul, la modul didactic, in trei mari structuri narative, care comunica unele cu altele si converg, inspre final, dupa ce autorul ne-a obisnuit cu alternarea lor. Primul cadru e cel mai larg si, aparent, obiectiv. Lucrurile sunt vazute si expuse de catre un narator impersonal, care nu se simte obligat sa justifice faptele. Doar le „inregistreaza“ si le comunica, pe un ton neutral sub care se ascund, uneori, mari grozavii. Cel ce Doarme in Codrul vanat si tremurat de Apa Mortilor de la Miazanoapte („mintea ce lucreaza singura, de nimeni strunita“) si balaurul stapanind peste Valea Putului, Tusa cu Ploconul si Sfanta de pe Vale, ambele cu puteri magice, dracii veniti claie peste gramada, intr-un car fara cai, la inceputul romanului si diavolul care, ingrijit ca un ied de nea Mitu Pacatosul, i se urca acestuia in spinare, intr-o halucinanta convietuire, toate aceste fapturi sunt evocate ori descrise cu cat mai multa exactitate, desi cu pupila marita. In acest prim „sertar“ al cartii incap mai ales scene din trecut, intamplari din copilaria „decreteilor“ pulsand inca in memoria lor afectiva. Baiatul cam nevolnic al Directorului de scoala sateasca, molaticul „Ectoras de la oras“, cum il striga tovarasii de joaca, este printre personajele depozitare ale acestui trecut si care, la randul lor, se lasa intr-o buna masura continute de universul vechii varste. Experientele infantile si puberale, perceptia proaspata a copilului care a fost, il fac pe Repetentu' de azi (de fapt, restantier la un examen de Facultate), de ani douazeci si trei, sa tina larg deschisa aceasta poarta catre vechile intamplari. Al doilea „sertar“ al romanului, cu scrisorile pe care el i le adreseaza unui bun prieten bucurestean, contine atat amintiri din copilarie (aventuri, asa zicand, rurale), cat si experiente ulterioare, din perioada liceului facut in Capitala sau a armatei indurate barbateste. Revenind in vacanta in Satul cu Sfinti si constatand, dezolat, cat de mica, de ingusta a devenit lumea ce inainte i se parea extraordinara, Ectoras de la oras inoata in apele adanci si calde ale rememorarii, incercand sa-si faca amicul partas la niste experiente, in fond, incomunicabile.
Sunt sase scrisori in total (daca am numarat bine), intr-o suita fragmentata pe care o regasim, totusi, de fiecare data in tonalitatea ei generala. Melancolia epistolierului nu-i incetoseaza privirea, sau, daca o face, prozatorul (pentru care tanarul erou reprezinta un alter-ego) reuseste sa-si pastreze luciditatea si calmul observatiei. O cu totul alta stilistica, o combinatie de ironie muscatoare si patetism egocentric, intalnim in „lectiile“ tinute de Marin Foiste, profesor suplinitor, poet si pictor, intelectualul neinteles al satului. Un personaj memorabil, care tine o serie de prelegeri (tot sase) despre istoria asezarii, din negura veacurilor si hat, pana dupa Revolutia autohtona din 1989. Una dintre preocupatiunile lui Foiste e sa-l demaste pe Repetentu' de la oras, fiul Directorului care ii da lui ore de suplinitor. Este de inteles: intelectualul „venetic“ (oamenii acestia din Campia Dunarii, iuti la manie si rai de gura, nu-i au la inima pe venetici) il concureaza prin simpla lui prezenta, il pune in umbra, il diminueaza pe scena satului. Si ca un semn de ambitie, el tine niste prelegeri formidabile in epicitatea si dinamica lor, amestecand legende si episoade reale, adevaruri istorice si mistificari, informatii stiintifice si barfe locale, ironii la adresa elevilor si imnuri de slava propriei personalitati. Acest al treilea si ultim cerc al romanului e poate cel mai captivant, prin continutul lui, dar mai ales prin mobilitatea deosebita a conferentiarului. La sfarsit, cand aflam ca lectiile lui au fost tinute in vacanta, intr-o sala de clasa complet goala, ne intristam, dar ne si bucuram ca profesorul suplinitor n-a renuntat din atata lucru.
O legatura secreta, subterana pare sa existe intre aceste doua personaje, studentul care in loc sa invete pentru restanta scrie misive si se teme ca i le intercepteaza Marin Foiste si intelectualul en titre din Satul cu Sfinti, care, desfasurand sub ochii nostri istoria asezarii, nu uita niciodata sa-l puna la adevaratul lui loc (insignifiant) pe baiatul Directorului. Finalul ridica in dreptul celor doi eroi niste semne de intrebare, doua enigme contopite intr-un acelasi mister. Dar pana atunci, Bogdan Popescu are grija sa stranga, cu rabdare, toate firele derulate de-a lungul si de-a latul romanului sau. La debut, proza lui avea un desen neregulat, incalcit de meandrele povestitorilor (unul fiind nea Mitu Pacatosul, ingrijitorul scolii pe care il regasim si aici, intr-un rol mai discret). Acum ea este construita si deconstruita pana la ultimul oscior de mamut, intr-o adevarata demonstratie de virtuozitate. Se spune despre a doua carte a unui autor ca este proba cea mai dificila. Bogdan Popescu o trece cu brio, scriind un roman de larga respiratie care se citeste pe nerasuflate.
Cine adoarme ultimul? De data acesta, cititorul.