„Un fel de jurnal“ (II)
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Daca tot e vremea bilanturilor, trebuie spus ca anul trecut ne-a procopsit, in materie de critica literara, nu numai cu cateva debuturi interesante si un proiect promitator initiat de Cartea Romaneasca, ci si cu reintoarcerea unor autori „grei“ in critica si teoria literara romaneasca: Paul Cornea, cu „Interpretare si rationalitate“, respectiv Matei Calinescu, „Eugène Ionesco: teme identitare si existentiale“. Cu toate acestea, nu pot sa nu remarc decalajul dintre receptarea primei carti, trambitata pozitiv in toate revistele literare de la noi, si tacerea zgomotoasa care a inconjurat volumul al doilea. Ar fi prea de tot sa sugerez ca, aparuta la o editura mai modesta, cartea lui Matei Calinescu nu ar fi devenit, din aceasta cauza, o prioritate pe agenda trendy a criticilor nostri. Mai corecta ar fi, poate, explicatia ca diferenta de receptare s-ar datora tematicii propriu-zise a cartilor: in timp ce prima e o lucrare ambitioasa care isi propune, cu rezultate fata de care am cateva rezerve, sa rezolve toate problemele legate de interpretare in general, proiectul lui Matei Calinescu e mai restrans si mai modest.
Metoda e, inevitabil, diferita: daca prima carte inventariaza de la altitudine, prin aglutinare, diferite teorii legate de interpretare, a doua e o discutie aplicata si subtila nu asupra operei lui Eugène Ionesco in intregime, ci asupra modului in care isi face loc tema identitara in aceasta. O diferenta, in primul rand, de decupaj. Fireste, paralela dintre cele doua lucrari poate parea exagerata si artificiala. Ceea ce incercam sa reliefez, totusi, e succesul la critica romaneasca a unor lucrari care radiografiaza teme „mari“ si probleme „fundamentale“, indiferent de modul in care sunt tratate – in detrimentul unor mostre de hermeneutica fina, cu rezultate mult mai spectaculoase. Semn ca ne grabim sa premiem mai degraba ambitia sau efortul unei lucrari, decat aportul ei propriu-zis.
Eugen Ionescu vs Eugène Ionesco
Daca ati crezut pana acum in imaginea dramaturgului monolitic si intransigent, care-si reneaga pana la capat, in binecunoscuta maniera din „Nu“, identitatea romaneasca, veti avea o surpriza: studiul de fata il recupereaza exemplar pe Ionescu din relieful lui Ionesco. Lucrarea porneste de la ipoteza seducatoare a conflictului dinamic intre identitatea romaneasca si identitatea franceza a scriitorului. Autorul isi numeste personajul, dupa caz, ba Eugen Ionescu, ba Eugène Ionesco – semn ca stie, in fiecare moment, unde se situeaza pe harta complexa a identitatilor dramaturgului. Si daca le postuleaza ca doua identitati distincte, e nu pentru a le izola, ci, dimpotriva, pentru a le aproxima cat mai corect transformarile si intersectarile. Caci, sub „umbrela“ acestei dualitati, se adapostesc cateva identitati periferice, care-i permit lui Matei Calinescu, un specialist al nuantelor, corectii succesive. Interesanta mi s-a parut, in dialectica foarte subtila a cartii, explicatia reapropierii lui Eugène Ionesco de Romania, ca cetatean francez, prin antipatia, impartasita cu intelectualul roman, fata de comunism : „In mod paradoxal, fara a-si abandona identitatea franceza, Eugene Ionesco a devenit, fara s-o declare ca atare, mult mai „ro-man“, si prin extensie cetatean simbolic est-european, decat fusese inainte“. Prin urmare, „a fi roman“ sau „a fi francez“ sunt, in viziunea lui Matei Calinescu, niste categorii largi, care includ o serie intreaga de optiuni de ordin politic, cultural, psihologic, familial etc. Intr-un asemenea discurs nuantat, identitatea profunda a lui Eugène Ionesco devine o problema ce nu poate fi redusa la o mana de stereotipii.
Din desfolierea minutioasa a fantasmelor identitare ale lui Eugène Ionesco se articuleaza o evolutie cu destule pete oarbe, dar in acelasi timp foarte coerenta: daca in piesele din anii ’50, imediat dupa plecarea din Romania, aversiunea fata de „tara tatalui“ era tradusa pregnant intr-un avangardism hard, piesele din anii ’60 reflecta, deja, o „transparenta identitara totala“; in schimb, anii ’80 reprezinta reconcilierea imaginara cu o Romanie onirica. Volumul ar fi ilustrat un happy-end rotund, daca Matei Calinescu n-ar deturna, intr-o maniera savanta si teatrala, finalul cartii: asa cum reiese din ultimele piese, adevarata identitate a lui Eugène Ionesco nu e nici macar cea de francez, urmarita pe linie matriarhala, ci una mai abstracta si mai vaga: „Patria lui Ionesco nu e decat superficial Franta: e o metafora a misterului existential, a unui paradis identitar visat, a unui secret care, daca ar fi patruns, n-ar putea avea decat o singura consecinta: caderea in banalitate“. Eclipsata de imaginea acestei identitati abstracte, antinomia dintre „Hades“-ul romanesc si „paradisul“ francez se dizolva sub ochii cititorului.
Fotografie in miscare
In ciuda perspectivei echilibrate si conciliatoare, „Teme existentiale si identitare“ nu e o carte comoda, care sa incerce, in vreun fel, repararea orgoliului romanesc cu privire la „cazul“ Eugène Ionesco. Dimpotriva, criticul vine in sprijinul scriitorului care isi reneaga radacinile literare romanesti. Lucrurile sunt transate destul de clar, intr-o lunga discutie asupra piesei „La Cantatrice chauve“, prilej pentru Matei Calinescu de a oferi un adevarat regal de subtilitate. Criticul propune un close up interpretativ pe textul din 1950, care inchide in el un paradox: e ultima piesa scrisa in romaneste, publicata ulterior sub numele „Englezeste fara profesor“, si in acelasi timp, prima piesa tradusa partial, de scriitorul insusi, in franceza. Text de rascruce, „La Cantatrice chauve“ devine o punere in abis a metamorfozei identitare, momentul privilegiat in care criticul il „prinde“ (ca intr-una din fotografiile acelea care, deformate, mai surprind urmele miscarii) pe Ionescu transformandu-se in Ionesco. Aici, concluzia lui Matei Calinescu e, nu folosesc cuvinte mari, eclatanta: avangardismul si efectul de stranietate a piesei, dovedeste cu probe stilistice criticul, provine din traducerea literala a unor expresii romanesti. Daca in romana, „Englezeste fara profesor“ era doar o remarcabila scriere parodica, cu cateva jocuri interesante de limbaj, in franceza, aceasta devine o capodopera a destructurarii limbajului ca atare. Universalitatea piesei deriva, asadar, din calchierea / „desfigurarea“ limbii romane, sub impulsul stridentei aversiuni identitare fata de Romania.
Oricat de putin ne-ar placea, asadar, concluzia lui Matei Calinescu e destul de clara si reconfirma, fara fasoane impaciuitoare, teza statutului periferic al culturii romane: „La Cantatrice chauve“ e o opera importanta a literaturii franceze si chiar o capodopera; in versiunea ei romaneasca, „Englezeste fara profesor“ e o opera incidentala si foarte interesanta, in masura in care prefigureaza destinul literar al piesei franceze“. Numai ca argumentatiei mai vechi in acest sens a lui Eugène Ionesco insusi, autorul „Temelor identitare“ ii aduce o proba in plus, conceptul de „anxiety of influence“, formulat in anii ’70 de Harold Bloom: fara integrarea intr-un corpus literar din care fac parte autori precum Rabelais, Jarry sau Beckett, dramaturgia scriitorului de origine romana ar fi ramas, ea insasi, un accident.
Prin ipoteze false, catre adevar
Daca n-ar spune lucruri esentiale despre Eugène Ionesco, l-am putea suspecta pe Matei Calinescu de faptul ca vorbeste despre sine. Pentru cine a citit „Un fel de jurnal“ (aparut la Polirom in 2005), impresionanta marturie despre experientele de exilat ale lui Calinescu insusi, e destul de evidenta coincidenta tematica a celor doua carti: reticenta fata de fariseismul intelectualilor vestici de stanga; problematizarea trecerii, ca scriitor, dintr-o limba in cealalta si posibilitatea autotraducerii; cosmarurile sau sperantele reintoarcerii in tara de origine etc. Personajul din umbra al cartii, care isi asaza confesiunea palimpsestic, peste cea a lui Ionescu / Ionesco, e Matei Calinescu insusi. De altfel, fara a renunta la probleme teoretice foarte delicate, intregul studiu imprumuta retorica sfatoasa si degajata a jurnalului. Constient de faptul ca orice carte importanta de teorie e, cum ar spune francezul, une confession manquée, autorul isi rezerva placerea de a degusta si de a comenta pe larg un simbol sau o aluzie bine ingropata in text. In acest cadru teoretic aerisit, Calinescu nu se teme nici de suprainterpretare (o deplasare identitara e citita, de pilda, in modificarea, de la o editie la alta a piesei „La Cantatrice chauve“, a iaurtului „romanesc“ in iaurt „bulgaresc“), nici de golurile din interpretare – autorul se declara, uneori, dezarmat in fata descifrarii „corecte“ a unor simboluri. Semn ca Matei Calinescu poseda rara subtilitate de a se retrage din jocul hermeneutic atunci cand acesta ameninta sa devina gest procustian. In plus, ceea ce mi se pare cu adevarat important in constructia criticului, erorile si „pistele“ abandonate pe parcurs nu sunt decat etape liminare, necesare unei adecvari superioare: „Dialectica interioara pe care o sugerez e, desigur, total ipotetica – dar ca ipoteza de lucru (noi nu putem sa-i intelegem pe altii decat prin ipoteze) – nu mi se pare lipsita de interes; si chiar daca e falsa, as spune, nu e lipsita de interes, caci poate produce la randu-i alte ipoteze mai apropiate de un adevar psihologic care inevitabil, in adancurile lui, ne va scapa intotdeauna“.
Spirit clasic sastisit de gratuitatea ideologiilor de orice fel, pe autorul „Temelor identitare si existentiale“ il preocupa nu atat grilele hi-tech ale literaturii, cat mai ales acele formule unice care, deduse din literatura si ramanand in spatiul ei, dobandesc, in acelasi timp, o sfera de aplicatie mult mai larga. Comentand piesa „Rinocerii“ pe fondul pericolului totalitarist pe care il experimentase Ionesco in perioada romaneasca, criticul formuleaza un astfel de concept: „rinocerizarea“ ca (auto)persuasiune ideologica i se pare lui Matei Calinescu o metafora originala si intraductibila, precum donquijotismul sau bovarismul, una din rarele categorii literare care transforma clisee precum „literatura ca mod de cunoastere“ in afirmatii perfect legitime. In plus, „rinocerismul“ e prilejul unei lungi digresiuni despre „marxismul atmosferic“ de care se imbolnavisera, in anii ’70, atat intelectualii din Franta lui Eugène Ionesco, cat si cei din America lui Matei Calinescu.
Ajunsa in acest punct, orice discutie despre literatura aluneca din nou in confesiune. Ar fi interesant de stabilit pana unde merge, de fapt, jocul de identificare al lui Matei Calinescu si cat din identitatea romaneasca, refuzata la modul concret, e recuperata in plan imaginar, dupa modelul urmarit in evolutia operei ionesciene. Faptul ca teoreticianul american a redevenit un scriitor care publica in limba romana – drept marturie consistenta sta tocmai cartea de fata – nu e cu totul nesemnificativ pentru tectonica fantasmatica a lui Matei Calinescu insusi.