„Neocartarescianismul“ dezamagitor sau Marele Roman absent
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura literara »
Autor: Nicolae Barna
O serie intreaga de romane postmoderniste, „totale“, eshatologice, milenariste si catastrofice, apocaliptice sau conspirationiste, au jalonat, tot mai sensibil si staruitor, literatura ultimelor decenii ale secolului trecut. Nu numai la noi (unde, prin forta lucrurilor, astfel de carti s-au ivit si au proliferat, accelerat, de-abia in anii ’90), dar si la noi, totusi. Dupa cum stim cu totii.
Exemplarele cele mai stralucite sunt in general cunoscute, macar din auzite. Unele s-au tradus in romaneste: romane de Thomas Pynchon („Strigarea lotului 49“, „V“ ), Umberto Eco („Pendulul lui Foucault“), Andrei Codrescu („Mesi@“). Altele (inca ?) nu, cum ar fi „Cartea neagra“ (1990), carte exceptionala („un fel de“ „Orbitor“, I turcesc, daca putem zice asa…) a viitorului nobelizat Orhan Pamuk, si cine stie cate altele…
Probabil ca destul de multe, daca numai la noi, iata, intr-o literatura asa-zis periferica (n-avem de ce ne simti ofuscati, asa apare ea privita din afara, dinspre „centru“) si in care formula in chestiune nu s-a putut manifesta, dupa cum relevam putin mai sus, decat cu oarecare intarziere, in rastimp de doar un deceniu, romanul apocaliptic si (pseudo-)milenarist, cu apel la miraculos si la motivul scenariul conspiratiei oculte, s-a pomenit intruchipat – la cote „valorice“ diferite, dar cel putin remarcabile in toate cazurile, si, fireste, in configurari particulare, diverse – de nu putine volume, respectiv „Te pup in fund, Conducator iubit!“ si, mai ales, „Cei sapte regi ai orasului Bucuresti“), de Daniel Banulescu, „Orbitor“ (doua volume) de Mircea Cartarescu, „Hotel Europa“, „Pont des Arts“ si „Maramures“ de Dumitru Tepeneag, „Trandafirul tacerii depline“ de G. Cusnarencu, „Domnul clipei“ de Dan Stanca, „De citi oameni e nevoie pentru sfarsitul lumii“ de Gheorghe Iova, „Povestea Marelui Brigand“ de Petru Cimpoesu, „Anotimpuri de trecere“ de Catalin Tirlea, „Saludos“ si „Sigma“, de Alexandru Ecovoiu, „Vestitorul“, de Dan Persa, „Crima din magazinul «Harmonia Mundi»“, de Hanibal Stanciulescu, „Trup si suflet. Romanul-basm“ de Liviu Ioan Stoiciu, „Textele de la Monte Negro“ de Octavian Soviany (si altele inca, lista ramanand fara indoiala deschisa).
Se putea spune ca, intr-un fel, se constituise o subspecie romanesca (inca necanonizata, neoficializata, dar vizibila) care parea sa asigure continuitatea marii literaturi, mostenind rolul epopeii fundatoare de altadata, ori al marelui roman total al modernitatii, in imprejurarile entropice ale contemporaneitatii postmoderne. Combinand seriozitatea (de fond, nu afectata pretentios) cu divertismentul, evitand deopotriva conservatorismul plat, entertainment-ul epidermic si experimentalismul „fioros“, tehnicist si opresiv-solicitant, dar „sterpelind“ de la fiecare dintre acestea ce era mai bun, ea oferea „mari“ carti, bune si lizibile totodata.
Dar iata ca, in ultimii ani, avantul cu care o pornise la drum ilustrarea „subspeciei“ in chestiune ( care daduse, cu nu multa vreme in urma, cel putin o capodopera, prin „Orbitor“, I) parea sa se fi racit, sa se fi stins si risipit. Neo-autentismul, intimismul, mizerabilismul, neo-expresionismul, „exotismul social“, dar si „noul realism“ au putut ocupa fulgurant si caleidoscopic prim-planul scenei prozastice, si, favorizate si de un factor superior-“comercial“, concizia si minimalismul au avut tot mai multa trecere. Energiile prozei au fost ocupate sa bifeze un „dosar“ neglijat multa vreme, cel al intimismului necenzurat si total, al erotismului etc. Peisajul e in miscare, orientari noi isi fac loc cu aparenta discretie, dar cu ferma autoritate, precum un neo-postmodernism mai „potolit“ (in genul celui mai bun Julian Barnes, sa zicem…), intruchipat in carti ale unor Petre Cimpoesu („Christina domestica sau Vanatorii de suflete“), Nichita Danilov („Masa si extraterestrul“), Filip Florian („Degete mici“), ori cvasi-neo-onirismul „senzationalist“ al romanelor Dorei Pavel.
Iata insa ca, in acest context prozastic – poate cam nedeslusit, flescait insa doar in aparenta, de fapt de loc deprimant, fiindca ademeneste prin diversitatea „sectoriala“ si recursul la finete –, umbla deodata vestea ca ne soseste, din nou, o carte „mare“. De loc minimalista, ci, dimpotriva, „maximalista“ sub mai toate raporturile (cel putin la nivelul intentiilor si pretentiilor). E „Derapaj“, de Ion Manolescu. Se poate spune ca zvonul despre „magnitudinea“ ei definitorie i-a precedat intrarea efectiva in circulatie, starnind un interes catusi de putin neglijabil. Oho!, o posibila „recrudescenta“ a romanului pynchonian ori, ma rog, ca sa localizam, cartarescian... Un nou roman „global“, (pseudo-) milenarist si (pseudo-)conspiratonist, de mare calibru ! Evident ca, la o astfel de veste, dai fuga si citesti cartea, cu o curiozitate absolut legitima si cu mari nadejdi.
Ceea ce am si facut: am dat fuga si am citit-o.
Nu fara „folos“ si nu fara bucurie (pana la un punct), dar experienta lecturii (si a decantarii ei) a ramas in cele din urma amestecata, parca preponderent frustranta (cel putin in perspectiva palierului de demaraj al lecturii, intemeiat pe efectul de „pom laudat“).
Carte solicitanta, adeseori agreabila si antrenanta, globalmente, repet, frustranta, acest – deja controversat, dupa cat se pare – „Derapaj“ vadeste un bizar (daca astazi ceva mai poate fi socotit „bizar“ !) amestec de admirabile calitati si deconcertante derapaje (nu se stie cat de controlate, in pofida asumarii fatise, de catre autor, a derapajului ca procedeu fundator).
Desi se prezinta ca – si chiar este ! – un roman, „Derapaj“ este in acelasi timp si o carte de teorie, dar mai ales de critica literara. De unde, probabil, si nota ei polemica, foarte accentuata. O buna parte din text procedeaza la ironizarea si deconstruirea – ba mai cordial-bonoma, ba mai paraponisita – a prozei lui Mircea Cartarescu (cu trimiteri ne-explicite, dar ne-echivoce, la „Orbitor“, „Nostalgia“ si la alte scrieri). „Critica“ anticartaresciana fiind comunicata in chip implicit, folosind, daca putem spune asa, chiar instrumentarul „cartarescianismului“, prin pastisa malitioasa. Pe de alta parte, autorul se vadeste a fi un „cartarescian“ structural (un „neo-…“ sau un „post-cartarescian“, daca vreti), manifestandu-se ca atare si in afara zonelor rezervate parodiei deliberate.
Sa ne imaginam (doar putem face, nu-i asa, un fel de burlesc exercitiu de analogie euristica, dand calendarul inapoi cu circa o suta de ani si transpunand lucrurile din taramul prozei in cel al poeziei !), sa ne imaginam, asadar, un Macedonski antieminescian in principiu, dar care ar fi scris ca Vlahuta : cam in aceasta postura se gaseste Ion Manolescu, anticartarescianul subjugat de obiectul contestarii.
(Cine nu stie ca, in literatura, „asasinarea“ (nesangeroasa) a predecesorului imediat e in datul firii! Gestul, devenit banal prin raspandirea lui, e legitimat de regula de divergente estetice, de dorinta de demarcare „generationista“ (indreptatita de constiinta faptului ca cel in cauza, „asasinul“ inaintasilor apropiati, e reprezentantul autentic al unei „rupturi“ perceptibile in ce priveste felul de a concepe si practica literatura). Observ insa ca, desi cu zece ani mai tanar decat „victima“ sa optzecista (fictionalizata zeflemisitor, in roman, sub apelativul de „Cel mai mare scriitor roman in viata“), Ion Manolescu se manifesta, prin chiar felul in care a scris romanul acesta, ca apartinand mai degraba aceleiasi generatii (respectiv: orientari) literare, decat vreunui nou desant violent-succesoral. Ba chiar, intr-un fel, ca un alter ego decalat si polemic al, hm!, „Celui mai mare scriitor in viata“, caruia-i mosteneste in parte tehnicile, viziunea, instrumentarul.
Pe care le exploateaza cu mai mult umor (trasatura caracteristica!), cu mai putina „solemnitate“ si rigoare compozitionala, si, fireste, cu un important aport de ingrediente si procedari personale. Totusi, „cartarescianismul“ (fie el polemic, fie spontan, involuntar) e greu de trecut cu vederea, fiind cvasi-omniprezent. Regasim ineluctabil mai toate ingredientele si topos-urile „orbitoresti“: biografismul (adesea pletoric), solipsismul („extremist“, instituit ca principiu generator al literaturii practicate…), „carnatia“ social-istorica, enumerarile, inventarierile, descriptiile minutioase, aprofundarile de „dosare“ tematice (copilaria, adolescenta, sexualitatea, viata cotidiana, mentalitati si panorame ambiante, peisajul si atmosfera Bucurestilor de ieri si de azi etc. etc. ), apoi „conspirationismul“ de mare calibru si enigmaticul de factura apocaliptico- „politista“.
Cat despre recurgerea la pastisa (bun, de acord, procedare obstesc postmodernista si obstesc optzecista, dar si cartaresciana, nu?), ea este un registru in care Ion Manolescu exceleaza. Daca Mircea Cartarescu, ca poet, pastisa impecabil, cu simpatie confraterna – ori cu „responsabilitate istorica“, evident ca burlesc postmoderna – diferiti predecesori intru poezie, ori, in Orbitor, pastisa romanul senzational interbelic, Ion Manolescu il pastiseaza malitios (il parodiaza, mai precis spus) pe insusi Mircea Cartarescu: cu mare arta, ii pune in lumina maniera, tehnicile, rutinele, trucurile, slabiciunile.
In aceasta demonstratie de „critica implicita“ rezida, probabil, partea cea mai izbutita a romanului. E vizat un Cartarescu care e, desigur, „cel-mai-mare-scriitor-in-viata“, oarecum alterat de succes si mediatizare „tipatoare“, coborat temporar la rangul de neintrecut artizan beletristic, autor al „povestirilor simple“ din „De ce iubim femeile“… etc. Operatiunea de „radere“ prin pastisa e magistrala. Si, in fond, deloc inutil-sacrilega: nimeni nu e „intangibil“ din principiu, si de ce sa nu ricanam, nu-i asa, si pe seama marilor scriitori, atatia cati ii avem?
Daca, insa, ipostaza de (cvasi-)pamflet critic e reusita, cea de roman ca atare dezamageste (fata de asteptarile, maximaliste, ale unui cititor avid de „mari carti“ !). Nu am de gand sa procedez la o analiza detaliata, nici macar la o parafrazare rezumativa cat de succinta, si in nici un caz sa ma apuc sa deslusesc de-a fir a par posibilele cauze ale nereusitei. Mi se pare corect sa mentionez cateva din atuurile ori calitatile delectabile chiar si in contextul dezamagirii de ansamblu.
Asa, de pilda, scenariul „politist-conspirationist“ e bine condus, demareaza captivant, si ramane captivant destul de multa vreme. Evolueaza intr-un chip mai apropiat de cel din „Strigarea lotului...“ decat de cel din „Pendulul...“. Definitorie – si originala, in contextul corpusului de romane de acest fel existent la noi – e laicitatea miezului „complotului ocult“, natura sa mai intai „capitalista“, iar apoi informationala, ca sa zicem asa, in orice caz nu sacra, nu metafizica, nici mitologica sau conventional-miraculoasa, chiar daca are o „bataie“, in cele din urma, ontologica (foarte ambitioasa, cu o cuprindere poate mult prea mare, ceea ce, in momentul revelarii sale, ii cam anuleaza zestrea de interes pentru cititor…). Nu apar, in acest roman, nici masonii, nici templierii, nici rozacrucienii, nici vreun personaj mesianic, cum „se obisnuieste“ (!), nici macar niscai extraterestri. Conspiratia oculta omnipotenta e una a „Economistilor Mintii“ si urmareste controlul absolut al informatiilor, dar si administrarea unui „drog informatic“, fotocaina, susceptibil sa permita respectivul control. Batalia se da „prin creiere“, „pe piata mintii“. Nu intru in amanunte, ca sunt multe si incolacite!
Elementele de roman de actiune (amenintare, disparitie, urmarire, enigme, violenta, intorsaturi si „relansari“ neasteptate etc.) sunt bine alese si, destul de multa vreme, administrate cu eficacitate. Citesti de rupi, dai paginile cu-nfrigurare, ca la „Contele de Monte-Cristo“! „Enigma“ majora insasi e excelent introdusa, construita elaborat, in spiritul ludic-erudit „optzecist“ si postmodernist, reunind intr-o izvodire asa-zicand plauzibila (in cadrul conventiilor implicite ale genului, bineinteles), oricum seducatoare, elemente atat de eterogene precum „Patul lui Procust“ al lui Camil Petrescu, benzile desenate din „Pif“ (si nu oricare, ci rafinatul, abscons-estetizantul, exotic-fabulosul „Corto Maltese“!), complotlacuri politico-economice, confruntari militare ori derizorii episoade anodine de „viata privata“ din varii epoci, sfere si situari geografice. Si totusi, in pofida unor premise atat de faste, mai intai pe nesimtite, apoi tot mai vadit, parca atins de un virus sau – ca sa imprumutam o sintagma din chiar instrumentarul autorului – de un fel de „bacterie informatica“ ( in cazul in speta, ar trebui sa spunem: o „bacterie literara“), totul se „stinge“, in cele din urma, adica, mai bine zis, se revarsa, balteste, stagneaza, ajunge sa nu (prea) mai intereseze. Climaxul final, pregatit cu nemoderata minutie, e ratat.
Un alt filon forte al romanului lui Ion Manolescu ar fi cel al „nostalgiei“, al biografismului. Atribuit naratorului (un alter ego fictional, totusi, al autorului, profesor la Facultatea de Litere, ca si el, si numit Robe, dar, de fapt, aflam, si Manolescu…), el contine sumedenie de notatii (patrunzatoare, uneori, sau originale, alteori mai estompate de cenusiul banalitatii, „salvate“ insa chiar si atunci de agrementul rostirii cu humor) despre detalii ale vietii cotidiene (fie din perioada ceausismului terminal, fie din cea strict contemporana, adica postdecembrista), „cercetate“ – fie fulgurant, fie, dimpotriva, catinel si prisoselnic, cvasi-fastidios – in perspectiva observarii sau trairii directe, dar si la nivelul temeiurilor lor sociologice, psihologice, tinand de mentalitati, de contextul social-politic etc., etc. Sunt pasaje de natura eseistico-memorialistica (un fel de „note de drum“ in propria tara…) care pot interesa, uneori seduc sau incanta, dar... par ne-la locul lor, adica nu sunt la locul lor. Ar fi la locul lor intr-un volum non-fiction de genul „In cautarea comunismului pierdut“ (sau a unui virtual volum de aceeasi plamada, care s-ar putea intitula, de pilda, „Descoperirea postcomunismului emergent“), insa aduse masiv si – in chip deliberat, dar inoportun – “haotic“ in roman, ajung sa plictiseasca violent si sa submineze ingredientele – in sens larg – epice, menite sa amorseze si sa mentina cheful de lectura. Romanul, asadar, da sa se transforme in blog si acum iti vine uneori sa „sari“ pagini intregi, procedare necivilizata, dar tentanta!
Un anume merit, aceste notatii biografico-eseistice (chiar asa, „scapate de sub control“, cum par) il au, desigur: pe cel de a fixa literar amintirea comuna a unei generatii aflate, prin epoca formarii si a insertiei sociale, „calare“ pe momentul de demarcatie „decembrie 1989“. Nici optzecisti – supravietuitori ai „comunismului“ –, nici douamiisti – adica integral „postcomunisti“, cu exceptia unor vagi amintiri din gradinita –, cei din generatia autorului aveau dreptul, nu-i asa, la imortalizarea biografiei lor comune.
Chiar asa, dezlanata si pletorica, respectiva evocare are un atu care o particularizeaza si care merita sa fie salutat ca atare. E ferita nu numai de zeama dulceaga a nostalgiei de doi bani, dar si de adierile oricarei nostalgii complezente. E de admirat ceea ce am putea numi „negativismul“ structural al autorului, postura lui perpetuu carcotasa, pesimismul funciar, arta de a vedea „in negru“ nu numai „comunismul“ de ieri, ci si actualitatea romaneasca, si chiar situatia lumii intregi. Jos palaria!
Si totusi, cu toate virtutile de tot felul, de amploare si vizibilitate felurita, observabile la toate nivelurile textului, si in pofida unei imaginatii in mod evident deopotriva fecunda si atent gospodarita si a unei competente teoretice mai presus de orice banuiala in materie de naratologie s.a.m.d., romanul nu „se leaga“ convingator, si totul are aerul unei operatiuni de atelier. Les ficelles sont un peu grosses!, cum ar putea zice un personaj din revista „Pif“.
Sub raportul „inventarului“ sta foarte bine. Are toate ingredientele cerute, insa aditionate in sistem „depozit“. Neindestulatoare este sinergia, lipseste acel, cum sa-i spunem?, acel „curent electric“ care sa faca sa sclipeasca oportun si captivant miile de „beculete“ (narative, semantice etc.) conectate constiincios – si ingenios! – la retea. Exista un deficit de fluiditate, de coerenta – si asta nu fata de cine stie ce comandamente rigide ale unei estetici prozastice revolute, ci fata de regulile jocului la care romancierul pare sa fi aderat in mod implicit. Nu e vorba, asadar, de o chestiune de inventar, ci de una de „injghebare“ concreta. Pe care probabil ca o analiza de detaliu, detectivistica, laborioasa, ar putea-o elucida suplimentar. Nu stiu insa daca asta ar servi la ceva.
Oricum, este cert ca masivul volum intitulat „Derapaj“ contine o seama de proze scurte deloc rele (o piesa exceptionala, propriu-zis antologica, este grotesc-fantastica si totodata hiperrealista descriptie a Facultatii de Litere, mai precis spus a corpului din strada Edgar Quinet a cladirii principale a Universitatii bucurestene, bucata parca mai „cartaresciana“ decat textele lui Cartarescu, si poate ca superioara acelora sub raportul dozarii umorului), si poate si doua sau trei mici romane cu totul „onorabile“, decupabile si posibil independente printr-o minima cizelare a „marginilor“ (trecerilor), plus o colectie cam supraabundenta si inegala de texte non fiction pe subiecte extrase din cotidian, precum si o demonstratie de competenta stiintifico-filozofica pe teme pretentioase (cibernetica s.a.), dar e absent din el „Marele Roman“ pe care nadajduiam sa-l gasesc. Nici o paguba, se va putea spune, doar nu e „obligatoriu“ ca acesta sa apara asa, una-doua, la tot pasul. Nu e „obligatoriu“, ce-i drept, dar nu-ti poti reprima regretul de a nu-l fi putut recunoaste atunci cand ti se paruse ca se ivise din nou.
Cineva, foarte la curent cu trend-urile de ultima ora, si caruia-i impartasisem intr-o conversatie ocazionala cateva din rezervele enuntate mai sus, incerca sa ma lamureasca: valoarea romanului s-ar intemeia, cica, pe faptul ca pune in opera cu mare iscusinta subtile dezvoltari ale teoriei fractalilor. Bun, sigur, nimic de zis. Fractalii… O moda epistemologica aflata in momentul ei de glorie. Dar, fara sa ader la cine stie ce impresionism netarmurit, cred ca recursul la o teorie stiintifica oricat de prestigioasa nu asigura, automat si in sine (prin sine), caftanirea unei intreprinderi literare. Nu sociologismul sau fiziologismul pozitivist, psihanaliza, fizica cuantica, structuralismul, poetica si semiotica, naratologia si neoretorica, logica tertului inclus etc., etc., etc au dat valoare unor mari opere prozastice naturaliste, moderniste, ale Noului Roman, postmoderniste s.a.m.d., ci calitatile lor literare. Constatabile mai degraba intuitiv, si pe care fara indoiala ca explicitarea ulterioara a raportarilor la stiinte si teorii le-a putut doar consolida sau legitima suplimentar, nu insa si descoperi sau proclama ca atare.