Galeria cu vita nobila
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Se nimereste sa scriu, iata, despre al treilea volum de „Memorii din cand in cand“, ale lui Constantin Toiu, dupa ce in numarul precedent am creionat aici un portret al lui Caragiale in postumitate. Am sentimentul ca nu fac decat sa continui, intr-un anumit sens, acel text, caci impartasesc impresia lui Gheorghe Grigurcu, potrivit careia autorul „Galeriei cu vita salbatica“ – unul dintre marile romane ale literaturii noastre din epoca postbelica – „ii calca pe urme cu dezinvoltura“ lui Nenea Iancu, cel din faimoasele „Momente“.
Cuvintele-cheie in aceasta schita de portret sunt „cerebrala“, „raceala“, „cinism“.
De fapt, reputatul critic stabileste (sau macar sugereaza) o filiatie mai larga: „Inaintasii lui Constantin Toiu sunt Caragiale, Arghezi, Camil Petrescu si, hélas, Eugen Barbu. Sentimentul, emotia nu reprezinta partea tare a fiintei domniei sale. Constantin Toiu urmeaza mai curand o cale cerebrala decat una a sensibilitatii introspective, ochiul fiindu-i atras de jocul ideii incorporate in fenomenologia existentei in care se dorloteaza ( verb cum nu se poate mai sugestiv aici – n. mea) prin mijlocirea simturilor. De unde o anume detasare, o raceala, buna conducatoare de impresii brute, socante, pe care nu se simte indemnat a le retusa in numele vreunui ideal sau al vreunei propensiuni caritabile. Acea inclinatie comuna tuturor inteligentelor, pe care, conform aprecierii lui Camus, o reprezinta cinismul, e o ispita careia Constantin Toiu nu i s-ar putea decat anevoie sustrage.“
Cuvintele-cheie in aceasta schita de portret sunt „cerebrala“, „raceala“, „cinism“ (ma gandesc la acea doza de cinism pe care il implica inclusiv spiritul critic autentic si fecund). Ceea ce am citat este din comentariul la primele doua volume ale „memoriilor“ lui Constantin Toiu si e reprodus pe coperta a patra a cartii. Observatiile lui Gheorghe Grigurcu sunt, asazicand, reconfirmate de acest al treilea (si, probabil, nu ultimul) volum care, ca si cele anterioare, nu e atat autobiografic, in inteles clasic – de aceea am si pus memorii in ghilimele – cat mai ales un (anti)jurnal de o factura mai speciala. Altminteri, marturisirea autorului din „In loc de introducere“ e definitorie: „Pentru mine ... importanta nu este atat viata traita fara nimic extraordinar in ea, cat lecturile, cartile, teatrele, muzeele colindate, imaginarul existentei...“ In masura in care „Memoriile din cand in cand“ sunt si autobiografie, aceasta priveste, deci, atelierul de creatie si reflectie al intelectualului si scriitorului. Substanta lor rezida, in primul rand, in experienta livresca si aventura estetica. „Imaginarul existentei“ nu lipseste, dar are o pondere mai mica in acest al treilea volum, unde nu ne mai intalnim cu acele portrete in miscare ale unor contemporani, „pictate“ cu o lesne recognoscibila pana de prozator, cu acele figuri si momente pe care le numeam in cronicile publicate in „Adevarul literar si artistic“: scene si caractere dintr-o istorie a literaturii romane gesticulate. Nu lipsesc, nici de aceasta data, referirile la fapte neliterare si personaje din actualitatea imediata, incat, daca in comentariile anterioare, parafrazand o expresie dintr-un roman al scriitorului, vorbeam de „caderea in literatura“, acum as putea forta putin nota, riscand sa fac un facil joc de cuvinte, folosind (si) expresia „caderea in contingent“, care ar fi de salutat, daca, mai ales atunci cand se vizeaza scena politica, nu ar fi prea partizane, uneori dincolo de masca echivocului. Oricum, cand ia in vizor mentalitati, psihologii, caractere ale zilei, cu alte cuvinte datate ca atare, Constantin Toiu, scepticul, moralistul, cinicul, sarcasticul, aparatorul inteligentei din „datorie patriotica“, cum zice Nicolae Steinhardt, este neiertator: „In ultima vreme, inalte fete bisericesti au luat un soi de ofensiva intetita cu privire la asezarea Catedralei Neamului. Nimanui insa nu-i da prin minte – in toiul discutiei aprinse – ca acest lacas simbolic pentru toata tara ar putea fi ridicat foarte bine si la Alba-Iulia, de pilda, la Iasi ori la Suceava, pe langa manastirile istorice sau in alte locuri venerabile. Cladirea sfanta, la urma urmei, a intregului neam romanesc. Dar... toata lumea, inclusiv Vladica, vrea numai la centru, din orgoliu, necrestinesc, din comoditate, ca e alaturi. Apucatura de parveniti – la civili – afaceristi, ceva caracteristic celor care dau tunuri grele“. Sau, intr-un alt context, pornind de la ce scria Caragiale in articolul „Politica si cultura“: „ Adevarul e ca, daca in zilele de progres presupus ale Romaniei de azi am asista la TV la o disertatie intre Vanghelie, Becali si Dinescu la rubrica A LU, nu stim bine daca, intre timp, nu ne apropiaram si mai mult de epopeea lui Ion Budai-Deleanu, Tiganiada, devenita epopee nationala...“
Sunt dator sa precizez ca epopeea lui Budai-Deleanu se numara, dupa cum o atesta inclusiv Memoriile, printre cele aflate in admiratia rafinatului cititor Constantin Toiu.
M-au interesat, intre altele, parcurgand aceasta scriere atat de neconforma tiparelor memorialistice, ori citind, de-a lungul deceniilor ante si postdecembriste, Prepeleacul saptamanal din „Romania literara“, caruia ii sunt „tributare“ – zicea insusi autorul – cele trei volume, cum ii apar finului observator si, desigur, reporterului (de lux), presa romaneasca actuala, cea de dupa „eliberare“, si jurnalistii care o practica. Si asta dintr-o curiozitate fireasca a cuiva, precum semnatarul acestei rubrici, care si-a petrecut viata in... sanul breslei, una ce ar putea fi de elita, dar, din pacate, cel putin dupa 1990, si-a pierdut treptat – si ma tem ca pentru totdeauna – orice titlu de noblete. Evocandu-l pe publicistul Ion Luca Caragiale, autorul „Pretextelor“ intra, de fapt, in pielea lui Nenea Iancu: „Faina nationala integrala ori neagra, de calitatea a doua, mai ieftina, din care sunt plamaditi proaspetii jurnalisti romani juni, bataiosi, pierzand insa batalia de baza cu stilul, cu gramatica, uitand de respectul cuvenit matusii, cuconitei legate la cap, harnica, pe cand scutura, matura, face de mancare la toata lumea, vorbareata cu vecinele la cate o cafeluta, cand nu se duce cu Zita la Union, la panaramele lui Ionescu si careia, de atunci, Academia si celelalte institutii ii zic Madam Limba romana... Gazetarul roman mai de soi, de pe timpuri, cand voia sa se lepede de cate o insiruire plictisitoare de... pardon, cioflingari, zicea nu ectetera –, zicea ca stramosii nostri, oratorii romani... ejusdem farinae. Chestia cu faina, de care pomeneam adineaori (...) Vedere caragialiana. Fiindca veni vorba... De fapt cei mai buni publicisti romani din ultimele secole – si amintesc doar doi, cate unul de-un secol – au fost mari scriitori ca G. Calinescu si I.L. Caragiale...“ Dar Eminescu – „reactionarul“, conservatorul, antieuropeanul? Cel mai mare gazetar dintre toti marii! Atat de mare, incat pana si astazi nu ne lasa sa dormim in mediocritatea si stereotipurile corect politice, facandu-si in continuare dusmani intratabili, precum un venerabil istoric liberal, venit dupa zeci de ani in tara, din Africa, dezamagit ca vasta opera ziaristica a „reactionarului“ Eminescu a fost editata (academic)! Dupa cate imi dau seama, simpatia lui Constantin Toiu merge spre liberali. Imi place sa cred ca-i are la inima pe Bratieni, nu pe cei din prezent. Ce sa mai spunem de publicistica lui Calinescu? Citesti gazetele tabloizate de azi si-ti vine in minte o vorba a lui Constantin Toiu, care este un mare domn: „nu se compara!“ Chiar recent, una dintre ele, crezand ca face gaura in cer, a publicat niste versuri atribuite lui Eminescu, care nu au nici o semnificatie. Dar grav e altceva, scrie Constantin Toiu: „In general, azi se scrie prost, fara fantezie. De multe ori, incorect, chiar si trivial, scontandu-se pe acceptul majoritatii ignare“. De unde constatarea nostalgica: „Ziaristica, vorba spumoasa, aruncata in mijlocul multimii, se bucura pe timpuri de un respect teapan, pana si printre analfabetii drept-credinciosi.“ O fraza care imi aminteste de o dezbatere a studentilor jurnalisti ieseni ce a avut loc recent la Iasi, la care a fost invitat Cristian Tudor Popescu. Acolo CTP atragea atentia ca nu numai profesia, ci si ziarul, ca obiect, ca text tiparit si vehicul de informatii si opinii si-au pierdut prestigiul de altadata. El tocmai trimitea, spre comparatie, la epoca si eroii lui Caragiale, pentru care gazeta era o instanta publica. Lecturand, ei se antrenau in discutii despre Constitutie, Codul Penal sau despre cei care „sug sangele poporului“. Citeau ziarul cu respect, cu un fel de evlavie, chiar daca, dragii de ei, mai silabiseau sau se impotmoleau in cate un cuvant, in cate o expresie. In fine, se straduiau sa inteleaga, sa se implice si sa-si depaseasca, sa zicem, umila, insa atat de orgolios asumata conditie de negustori. Nu si-o depaseau poate, dar efortul lor, dincolo de comicul irezistibil al situatiilor, era sublim.