Un urias cu suflet de copil (III)
articol aparut in Cultura, nr. 57 din 2007-02-01» cultura memoriei » sertar
Autor: Niculae Gheran
Odata cu desfiintarea monopolului de partid, realizare monumentala, Marea Revolutie din Decembrie – cu toate tezele, antitezele si chermezele ei – a avut imensul merit de a descatusa Cuvantul, statuand, intre altele, si dreptul doamnei avocat Paula Iacob de a apara in justitie pe Boschito, cainele vagabond ce-a muscat un diplomat japonez in parcarea Hotelului Bucuresti, patruped condamnat la moarte de mai-marii hingherimii romane. Eliberat de tiranie, poporul, credul, s-a pomenit brusc impartit in foarte bogati si foarte saraci, in chiriasi si proprietari, mineri si studenti, procesul de divizare parand sa separe graul de neghina, detasand politic, de pilda, ungurimea dura de romanii verzi, iar moral sfanta biserica de homosexualii poliarticulati. Ce conteaza ca in dosul cortinei curvasaria este in floare, legalizata pe principiul „pestele de la cap se-mpute?“ Roata norocului se invarte continuu, iar tragicomedia se joaca in fata unor sali din ce in ce mai goale, spre bucuria si folosul lui Mitu tampitu’, care da bine cu cutitu'. Adagiul roman: „Imparte si stapaneste“ da roade si-acum, dar ce conteaza? Important e ca am intrat in Europa, ca la gara nu vei mai fi obligat sa-ti iei bilet dus-intors. Traiasca libertatea!
Te-ai fi asteptat ca in iarmarocul acesta Santimbreanu sa-si fi gasit locul, revenind cel putin in functia din care a fost indepartat la 20 decembrie 1985, cu motivatia: „lipsa de fermitate fata de continutul politic al cartilor editate“. Se inmultisera insa cainii din fata macelariei si acest Saint Bernard a preferata sa stea cat mai departe de potai.
Ca si altii de aceeasi factura, nu s-a inghesuit sa intre pe usa vreunui partid, fie si pentru faptul ca, mai peste tot, dadea ochi cu aceleasi podoabe ale vechii stapaniri, sau cu odraslele belferilor de ieri. „Inutil-degeaba“, atata timp cat si fostii detinuti politici – ce-aveau dreptul moral sa fie in fruntea noilor asezari – fusesera stransi cu usa inca de mult, astfel incat si cei cu adevarat competenti devenisera santajabili.
Un om inteligent se inconjoara cu insi mai destepti decat el. Este exact ce n-a facut dl. Ion Iliescu in cele trei mandate ale presedintiei sale. Viata a dovedit ca din fostul partid s-a aciuit in jurul sau o puzderie de paduchi, care l-au recunoscut de Mare Gandac. Ca lucrurile nu sunt departe de adevar, o arata faptul ca domnia sa a ramas „sarac si cinstit“, pe cand plosnitele oblojite partinic isi masoara astazi averile in milioane de dolari, sute de hectare de pamant, in kilograme de bijuterii si palate. Nu numai ca nu ne-a ferit de pericolul restituirii fostelor averi, dar a fatat intr-o cuibarita „socialista“ o groaza de baroni, mosieri, bancheri si miliardari. Pe scurt: n-avea nevoie de vechii colegi de editorlac, precum Mircea Santimbreanu sau Romul Munteanu – de-ar fi doar ei –, pentru ca i-ar fi umbrit personalitatea.
Dar ma fura limbarita si uit de scrisorile lui Gulliver.
In primii ani de aprige nazuinte, cand lipitorile sugeau si prostii se certau intre ei incotro s-o apuce, cand certurile napadisera si in familii, uneori naruindu-le, nici prietenii n-au ramas impasibili, jucand diferit pe caii aflati in cursa. A fost momentul cand se nasteau peste noapte noi amicitii, in dauna altora vechi, necompromise de Satana. Nu doresc sa insist asupra cauzelor pentru care, o vreme, raporturile mele cu Mircea Santimbreanu s-au cam racit, fara a ne ocoli ostentativ. Timpul avea sa ne verifice opiniile, cu atat mai mult cu cat amandoi ne aflam intr-o stare de neutralitate, recunoscand deasupra noastra doar pe Dumnezeu. Nu de alta, dar, de cand lumea, capra raioasa tine coada sus.
30 dec. 1995
Draga Nicolae Gheran,
Din An (Nou) in Paste
Cand remuscarea ne paste,
Tacerea prea mare
Se face scrisoare,
Scrisoarea urare,
Aceasta o soapta: IERTARE!
Cu colind de flori dalbe peste leaganul din ce in ce mai sarantoc al nazuintelor si sperantelor noastre, al tau,
Mircea Santimbreanu
De An Nou 1996
Iar dac-o fi sa ne scape
Si-n anul acesta potul,
Sa strigam ca dacii la Tapae:
Tot inainte! Plus cotul si piscotul!
Cu un an in urma, la fel de tonic, imi trimisese, urmatoarea felicitare (scrisorile negasindu-si rostul, cata vreme ne aflam in aceeasi urbe, avand si un telefon la dispozitie):
Bucuresti, Ajun de An Nou '95
Draga Nicolae Gheran,
ma dumiresc pe an ce trece, pe masura petrecerii noastre in avalul Clepsidrei, ca in aceste zile de unanim frison sarbatoresc, noi, astia, Craii dinspre Amurg – sanatosi dar nu nemuritori – ne bucuram mai degraba de bunul sfarsit a ceea ce „fuse cum fuse“, decat ce „va sa vie, amin“.
Si totusi, chiar in acest „mic salas“, unde mai zabovim sub zloata varstei, se naste, „mititel, infasotel“, un gand luminos, un fir de SPERANTa. Cu siguranta nu atat pentru noi insine, cei din ceata lui Amurgila, cat pentru cei din preajma, apropiati si dragi noua. Primiti asadar, draga Nicolae & Co(nsoarta), prinosul colindei mele de Plugusor in brazda Noului An.
La multi ani cu sanatate, satisfactii si, zi de zi, un maine senin in 1995. Al dv., colegial,
Mircea Santimbreanu
Peste un timp, apar si fulgerele trasnetului de mai tarziu:
Bucuresti, 19 dec. ’97
Draga Nicolae Gheran,
impotmolit in viscolasul unei viroze respiratorii (nas, gat, urechi, bronchii) cu cocoasa impunsa zi/ noapte de turturii osteofitelor, afon si ragusit, aproape MUT(ilat), trag de buhai in alfabet morse: LA MULTI ANI! Vale!
Cu prietenie, al dv.,
Mircea Santimbreanu
Urmatoarea scrisoare insoteste un buletin de iesire, eliberat la 20 nov. 1998, de catre Institutul Oncologic Bucuresti de la Fundeni, atestand diagnosticul de neoplasm pulmonar. Dedesubtul Epicrizei si Recomandarilor medicale, Santimbreanu ataseaza, in coltul din dreapta, o fotografie din profil, notand in dreptul ei:
Draga Nicolae,
Acestui Turn din Pissa, descojit si calvitios, i se vor aduce corecturi de imagine, ca de exemplu: refacerea crinierii, redobandirea verticalitatii, renuntarea la buzele tuguiate ale fluieratului a paguba, cresterea ponderala... Bine nu e, dar – si mai important! – NU E RaU! Al tau,
Mircea Santimbreanu
Optimist pana la cer si-o palma deasupra, Gulliver parea sa refuze evidenta, privind boala ca pe-o farsa, nestiind daca sa rada sau sa planga, mai ales ca, in afara sentintelor de laborator, nu-l durea nimic. O dovedeste, intre altele, felicitarea-anexa, asternuta pe verso-ul unei ilustrate:
Bucuresti, 15 dec. ’98
Draga Nicolae Gheran,
iata ce ce se poate intampla unui om si 1 intr-un an! Care-i treaba de fapt? Boala asta, despre care aflam in necroloage ca a fost necrutatoare, este, draguta de ea, negociabila, in niste parametri:
1) daca nu te tratezi, mori;
2) daca te tratezi, o vei face toata viata;
3) intre timp – 1, 3, 5, 10 ani – esti bolnav.
Eu, ca de obicei, atipic. Daca n-as avea „documente“, as zice ca parca as fi sanatos. Am si lansat proiectul de ferpar: a murit asa cum si-a dorit-o: de batranete. Gaudeamus, igitur! Acestea sunt coordonatele de pe care intampin Nasterea Domnului, Nasterea Anului si Nasterea Subsemnatului: LXXIII la 7 ian. ’99 si de pe care te rog, draga Nicolae, sa primesti un colind in flori dalbe si un pumn uriesesc de graunte stenice sub brazda Plugusorului meu, fara zurgalai. La multi ani! Vivant quod libet!
Mircea Santimbreanu
Dupa care tacere. O tacere de care fiecare dintre noi vom avea parte, fara sa credem. Mai totdeauna adormim cu discretie, fara sa stim unde si cand am obosit mai mult, cine ne grabeste, de ce si incotro?!
Nu stim cauzele cancerului, dar n-ar fi de mirare ca embrionul lui sa se afle in mintea si in sufletul osanditului. Precum marile constructii interbelice – bine scuturate la cutremurul din 1941 si cazute, ca scrumul de tigara, la zguduiala din 1977 – Santimbreanu a disparut lent, pe furate, ajutat de nesimtirea celor amintiti de el in jurnalul tiparit postum (vezi vol. „Carnete de editor“, aparute la Timisoara, in 2000). A murit pe ardeleneste, „cu de-a-maruntul“, acceptand subordonarea in fata unor lepadaturi, care, la propriu si la figurat, nu-i ajungeau nici pana la umar. Sufleteste, a murit de doua ori: o data in „epoca de aur“, a doua oara in cea „de arginti“, in care asteptata competitie valorica a fost inlocuita cu latratura si marea trosneala.
A ars ca o lumanare aprinsa la ambele capete. La propriu si la figurat, cerand ca urna cu cenusa sa-i fie dusa la Brad. Ca unul care ocolesc asemenea despartiri, n-am fost de fata la ceremonie, lasand lui Fanus Neagu povara de a rosti cateva cuvinte, impaienjenite in lacrimi.
Astazi, cum nu-i pot cara in tintirim corul patriarhiei, il voi insoti cu gandul in aceeasi crasma din Herastrau, pentru a ne mai inghioldi, cu mana la gura sa nu radem, cand balaoachesul sprijinit in dibla – gurist ce semana ca doua picaturi de apa cu ministrul ce-i coordona directia editoriala – pornea sa ne vrajeasca tandru, cu voce igrasioasa:
„E noapte in Madagascar,
Si-ntreaga jungla face nani,
S-au linistit hipopotamii
Sub raza lunii de clestar...“
- Santimbrene, Santimbrene! Te-ai sculat de la masa de joc, fara s-astepti sa facem tururile de onoare. De va fi existand o viata de apoi, imi place sa cred ca, din cand in cand, mai arzi cate-o partida de poker cu Titi Chirita si Vladut Musatescu, jucand in trei, la o mana moarta. Mai aveti putina rabdare...